Marți, 17 Octombrie 2017
 

Reconstrucţia unui partid politic: între teorie şi realitate

 | Created on Tuesday, 29 January 2013 19:42  |  Category: Comentatori-invitați

gabriel sanduViaţa politică în România postdecembristă este în mod indiscutabil influenţată de existenţa partidelor politice. Cea mai apropiată definiţie de ceea ce eu consider a fi un partid politic este următoarea: "O grupare de cetăţeni care împărtăşesc aceleaşi idei şi care şi-au propus să-şi impună viziunile politice comune". Foarte corect şi foarte aproape de imaginea a ceea ce un partid politic ar trebui să însemne.

Ce se întâmplă, însă, când un partid politic se îndepărtează de aceste caracteristici? Sau, mai mult decât atât, ce se întâmplă cu un partid atunci când nu reuşeşte să-şi realizeze scopul – câştigarea puterii? Răspunsul la aceste întrebări îl putem intui destul de uşor realizând o analiză pragmatică a situaţiei în care Partidul Democrat Liberal se regăseşte la ora actuală.

Voi începe prin a răspunde la întrebarea "Ce fel de partid este PDL?". Este un partid care se revendică a fi de dreapta, cu o doctrină care îşi are rădăcinile în conservatorism şi creştin-democraţie. Singurul partid românesc membru al familiei politice popular europene. Un partid care a guvernat suficient de mult pentru a câştiga capital electoral şi a-l putea menţine. PDL este însă şi partidul care şi-a pierdut identitatea şi şi-a erodat imaginea datorită conducerilor pe care le-a avut, cu precădere datorită actualei conduceri care refuză să accepte faptul că PDL are nevoie de o reformă profundă, de o analiză internă serioasă și amănunţită, de o evaluare obiectivă, realistă a filialelor şi a şefilor de filiale.

Să privim însă evoluţia PDL din ultimii opt ani.

2004 – PD, în cadrul Alianţei D.A., câştigă alegerile parlamentare şi prezidenţiale. După o cursă politică încărcată de dramatism şi luptă acerbă cu uzatul PSD, PD intră la guvernare cu PNL iar Traian Băsescu devine preşedintele ţării. Doi ani a durat coabitarea. Ani în care am asistat la scandaluri de corupţie, tensiuni şi instabilitate politică. Puterea i-a determinat pe mulţi din colegii de Alianţă să se arunce într-un război al declaraţiilor politice.

Anul 2006 marchează un moment important pentru PD. Moment pe care îl voi descrie nu din postura de comentator ci de participant la o importantă schimbare. Întrucât în Partidul Național Liberal, al cărui membru eram, se instaurase dictatura grupului Tăriceanu – Bogdan Olteanu – Vlad Moisescu, guvernarea în grup restrâns mai exact, al cărei obiectiv principal era eliminarea din partid a foştilor preşedinţi PNL, Theodor Stolojan şi Valeriu Stoica.
Am decis împreună cu alţi colegi liberali, figuri marcante ale partidului, în frunte cu Theodor Stolojan să formăm o grupare politică nouă, Partidul Liberal Democrat. Ceea ce ne-a determinat să facem acest pas a fost tocmai ideea, convingerea că în România poate exista dreapta autentică. După îndelungi discuţii cu Partidul Democrat, considerând că urmărim acelaşi ideal, realizarea unei uniuni a forţelor de dreapta în România, ne-am alipit Partidului Democrat. Astfel, în 2007 ia naştere Partidul Democrat Liberal. Ceea ce am crezut noi la acea vreme că va fi o alternativă la partidele apărute imediat după 90, o reînnoire a clasei politice, s-a dovedit rapid a fi fost doar o strategie a mai vechilor pedişti al căror scop era anihilarea până la eliminarea a PLD.

De ce? Răspunsul este cât se poate de evident: aveam resursa umană pentru a face reconstrucţia partidului, aveam liderul – Theodor Stolojan şi mai aveam convingerile politice autentice, de dreapta. S-au dovedit a fi însă prea mult pentru un partid încă înţesat de vechi membri ai FSN.

Trebuie să recunosc, strategia a funcţionat. Au analizat corect faptul că PLD nu putea fi distrus la acea vreme dacă ar fi existat ca partid şi au decis că e mult mai uşor să-l distrugă din interior. Nu au realizat însă că, distrugând PLD, trecând pe linie moartă mulţi din oamenii politici care au venit din PLD, au distrus şi fundamentul câştigării alegerilor din 2004.
Ajungem astfel în 2008.

Regăsim un PDL schimbat, dar încă suficient de puternic pentru a învinge un PNL erodat de guvernare sau un PSD condus dezastruos de Geoană. Deşi formează guvernul, atmosfera în partid devine din ce în ce mai tensionată. Nu se mai poate vorbi de libertate în partid, cu atât mai mult de libertate de expresie.

Nici în filiale lucrurile nu au stat mai bine. Zeci de şefi de filială au fost schimbaţi după bunul plac al conducerii partidului, care, fără să ţină cont de rezultatele acestora a decis că trebuie aduşi la conducere oameni slabi, aserviţi lor, care în eventualitatea unor alegeri în partid să le execute întocmai comenzile.

Alegerile locale din 2012 au reprezentat însă marele semnal de alarmă pentru PDL. Scorul obţinut n-a adus decât o schimbare aparentă de conducere, păpuşarii rămânând însă aceiaşi. Actuala conducere nu face altceva în câteva luni decât să ruineze puţinele procente pe care PDL le mai avea. O alianţă neinspirată, un discurs politic pierzător şi o campanie pentru referendum susţinând un preşedinte care înregistrează o încredere din ce în ce mai scăzută în rândul populaţiei, îl aduc în preajma alegerilor parlamentare cu verdictul dinainte ştiut: înfrângere!

Ce va urma? Ce reprezintă 2013 pentru PDL?
Dacă aş vrea să fiu diplomat... aş spune reconstrucţie. Dar nu aş fi sincer. Pentru că reconstrucţia se face pe baze noi, cu oameni vechi şi noi, dispuşi însă să colaboreze şi să facă lucrurile în mod corect şi, mai ales, democratic. Nu este însă cazul PDL nici măcar acum.
Aşadar, ce aduce nou 2013 pentru PDL? Nu ştiu dacă dispariţia, dar sigur anonimatul. Soluţia în acest moment pentru dreapta românească va veni o dată cu apariţia unui nou partid. Va fi acesta PDL? Nu cred! Va fi PDL un partid în care valoarea, democraţia sau competenţa să fie principiile de bază? Nu cred! Continuarea este la dumneavoastră...