Duminică, 23 Aprilie 2017
 

Femeia cu barbă, băiețelul elefant şi adolescenta care face tumbe dezbrăcată = teatru contemporan

Written by Sînziana VASILE  | Created on Monday, 15 December 2014 16:05  |  Category: Editorial

SINZIANA1Acum cîțiva ani mi-am promis că nu mă mai duc la Teatrul Toma Caragiu. Așa de bine am îngropat în memorie evenimentul care m-a determinat să iau decizia asta, încît astăzi nu mai știu care a fost el. Însă nu mai contează, pentru că în urmă cu cîteva săptămîni m-am lăsat convinsă de prieteni să merg din nou. S-a schimbat şi conducerea teatrului, așa că mi-am zis eu că merită să mai fac o încercare.

Am mers la "Central Park West", o comedie de Woody Allen, așa cum este ea prezentată pe site-ul teatrului, „o oră de amuzament constant", așa cum i se face reclamă tot acolo. Dacă nu aş mai fi văzut în viața mea ceva făcut de Woody Allen, aş fi crezut că umorul său constă în repetarea paroxistică a cuvîntului „penis" şi în construirea simplistă a unui comic de situație în cadrul căruia un triunghi amoros se transformă într-un pătrat care-şi schimbă vîrfurile din cînd în cînd şi apoi dispare, în scopul de a amuza un public destul de simplu şi el.

Aseară m-am păcălit din nou. Aseară am văzut „Chip de foc". Descrierea intenției acestui spectacol este cel puțin interesantă:

http://www.teatruploiesti.ro/nou/index.php?page=spectacol&id=168 . De unde era să știu eu ce mă paşte?! Acum, dacă doriți să vedeți acest spectacol, eu nu am să vă stric plăcerea cu detalii. Însă trebuie să vă povestesc puţin începutul.
Iacătă, pe scenă, un cuplu de vîrsta a doua lălăie un cîntecel debil la microfon. (Trebuie să ştiţi că microfonul, pe parcursul spectacolului, are rol de marker. ) Pasămite era ziua doamnei. Împlinea 43 de ani. După cîntecel, pe două cuburi mari, mari, doi tineri torturează o chitară şi un set de tobe, în cel mai nemilos mod cu putință. Priceput, mare este decalajul dintre generaţii! Unii torturează cu vocea, alţii cu instrumentele.

În timpul acesta, publicului i se aprind în ochi, intermitent, niște reflectoare. Apoi cei doi coboară şi-şi iau la bătaie părinții cu niște perne din care sar fulgi, strigînd „zbang" la fiecare lovitură. După ce părinții ies din scenă, are loc un moment de incest acrobatic.

După care fata ia microfonul şi începe să gîfîie în dumnealui. E de prisos să vă povestesc urmarea. Pentru că oricum un fir epic e greu de ţinut minte.

Textul searbăd amestecat cu instrumente torturate, mult „căcat" la nivel declarativ, o vedem pe mamă tîrîtă în scenă de către soțul ei într-o cadă, în timp ce făcea baie (da, era pe jumătate goală şi nu, nu înțeleg ce mai era de ascuns acolo), sex mimat, discuții despre sex, o motocicletă plimbată la picior de nepermis de multe ori, floricele imaginare mîncate din cască, însoțite de "cranţ", o sticlă de şampanie reală, la deschiderea căreia ar fi mers un "poc" simbolic, dinamismul dialogului care cred eu că venea din dorința de a termina mai repede, mecanicii care stăteau în culise se zgîiau pe scenă; presupun că îşi programaseră momentul de multă vreme (se reflectau în materialul argintiu cu care erau acoperite cuburile), picioarele celor din interiorul cuburilor, care din cînd în cînd le mutau din raţiuni scenografice, şi care, la plezneală sau dinadins mai greșeau direcția, spre enervarea sau exploziile de rîs necontrolat ale actorilor din scenă... Şi totul ar mai fi durat o oră şi pentru mine, daca nu aş fi plecat.

Am ales un moment de zgomot şi lumină intermitentă, ca să nu deranjez pe ceilalţi. Cel puţin aşa mi-am propus. Dar ieri nu am avut nici eu o zi bună, poate aveam un început de epilepsie, așa că mi-a căzut telefonul sub scaunul din faţă, pînă l-am găsit a durat ceva, apoi am deranjat jumătate de rînd, riscînd să mă prăvălesc oricînd peste vreun spectator, din pricina că aveam mîinile ocupate cu haină, geantă, telefon, chestionar şi pix ... ah, da, am primit şi un chestionar.

Culmea dintre culmi. Eram întrebată ce actori mi-au plăcut cel mai mult, în ce ordine, ce ar trebui să facă teatrul pentru ca imaginea sa să se îmbunătățească ş.a.m.d.. Nu am mai scris aseară, că nu știam cum să fug mai repede. Dar poate ar trebui să nu mai confundați teatrul cu bufoneria. Şi nu-i mai dezbrăcați atîta pe bieții actori, mai ales pe frigurile astea. Că nu lipsa de inhibiții ne ţine îmbrăcaţi, ci minima decenţă. Şi dacă e vorba de sex şi traume, viața şi știrile de la ora 5 sînt pline. Dacă ați căutat să ne şocaţi, ne-ați dezgustat.

Nu vorbesc în numele tuturor, ci exclusiv în numele meu şi al prietenilor mei împreună cu care am părăsit mișelește corabia ce tocmai se scufunda.

A, şi puneţi rîndurile de scaune la distanţă mai mare, să poată omul să fugă fără să pună în pericol siguranţa şi integritatea celorlalţi.