„Comunismul a devenit inevitabil când democrațiile lumii au decis că, în nobila bătălie pentru a învinge pe unul din monștri, trebuie să rămână în termeni prietenoși cu celălalt monstru. A fost o alegere pe care nici eu nici oricare alt român nu a făcut-o niciodată. A fost o alegere făcută deasupra capetelor noastre” – Majestatea Sa Regele Mihai, 2004, Palatul Cotroceni

Multe rânduri s-au scris despre evenimentele din august 1944, cele mai multe cu patimă și fără discernământ, fără perspectiva internațională a momentului și fără a înțelege climatul de atunci al societății românești. Până la urmă care era situația în august 1944 și moralul societății românești?

Regimul de care se săturase toată lumea

România anului 1944 nu semăna cu societatea de astăzi. Regatul se afla în razboi de 3 ani și două luni cu Rusia Sovietică și după primii doi ani de victorii, norocul se schimbase și înaintarea Armatei Roșii către frontierele noastre părea inexorabilă. Oameni speriați își părăseau casele din zona Moldovei și Dobrogei și se refugiau în adâncimea teritoriului românesc. După aproape de patru ani de regim dictatorial, oamenii erau sătui de privațiunile războiului și conștienți că trebuia găsită o soluţie pentru a salva, dacă se mai putea, ceva din integritatea statală.

Economia era în pragul colapsului din cauza efortului de război dar şi a întreţinerii cu aproape 100 de milioane de lei lunar, a aproape 617.000 de soldaţi germani, situaţi atât pe linia frontului (460.000), care se afla la porţile Iaşului, dar şi a garnizoanelor din interior (157.000) care apărau litoralul, Valea Prahovei şi asigurau comunicaţiile.

În primăvara anului 1944, trupele sovietice intraseră pe teritoriul României, iar Botoşaniul şi nordul Moldovei şi Basarabiei deveniseră teatre de război. Două contraofensive germane - aprilie și mai 1944 - reuşeau să stabilizeze frontul până în vară, dar cele două divizii de tancuri germane părăsiseră România către frontul din Prusia Orientală. Cei trei ani de război în est aduseseră pierderi imense de oameni şi materiale.
România pierduse pe Frontul de Răsărit peste 620.000 de ostaşi, uciși, răniți dispăruți sau luați prizonieri.

Alianţa cu Germania se dovedea dezastruoasă, mai ales că mareşalul Ion Antonescu se alăturase Puterilor Axei în 1941, fără a avea un tratat de alianţă care să specifice într-un fel care va fi gradul de susţinere a maşinăriei germane de război împotriva Rusiei Sovietice.
De asemenea, Ion Antonescu reluase, în mod repetat, spre disperarea populaţiei, campaniile de înrolare forţată astfel că Armata Română avea în august 1944 un număr de 1,2 milioane de ostaşi, faţă de 686.000 cu câţi începuse războiul în 1941.

Tribunalele militare acordau periodic sentinţe de condamnare la moarte pentru mii de români care încercau să se sustragă înrolării ori pentru dezertorii de pe front.  Armata Română era departe de corpul mediu profesionalizat cu care începuse războiul. Cu excepţia câtorva ofiţeri şi a unor unităţi de şoc, trupa era slab pregătită şi puternic demoralizată, astfel că deseori soldații români își părăseau repede poziţiile defensive la orice baraj de artilerie inamic ori atac al blindatelor sovietice.

De asemenea, opinia publică şi liderii politici nu mai aveau nicio îndoială că Germania va pierde războiul şi că în curând teritoriul României, alături de acest aliat, va deveni un teatru de război care va distruge treptat oraşe, locuinţe, industrie, agricultură şi mai ales sute de mii de vieţi.
Avioanele americane bombardau de un an constant Ploieştiul cu rafinăriile sale şi Bucureştiul.

Care era soluţia?

O decizie trebuia luată. Antonescu încercase să ducă negocieri cu sovieticii dar s-a lămurit că aceștia doar trăgeau de timp.
Liderii politici liberali și ţărăniști formaseră, cu aproape un an înainte, un grup conspirativ în frunte cu Regele Mihai, cel care fusese scos din treburile statului de către mareşal. În ultima parte, în conspirație au fost cooptați și reprezentanți ai Partidului Comunist, la cerința sovieticilor, cu care s-au desfășurat corespondențe secrete, așa cum se duceau și cu americanii și cu britanicii.

Fiind dat la o parte din conducerea statului, regele a aflat la radio că România declarase război Uniunii Sovietice în iunie 1941. Iuliu Maniu (liderul PNŢ), Constantin (Dinu) Brătianu (liderul PNL), Gheorghe Brătianu (lider facţiune PNL), Lucreţiu Pătrăşcanu (reprezentant al PCR), Constantin Titel Petrescu (lider al social democraţilor), Grigore Niculescu Buzeşti (diplomat) şi generalul Constantin Sănătescu (mareşal al Palatului), împreună cu regele ajunseseră la concluzia că tentativele mareşalului timide şi nehotărâte de a scoate ţara din război nu vor avea niciun rezultat şi că tăvălugul rusesc nu va putea fi oprit în condiţiile date.

Singura soluţie gândită de conspiratori a fost aceea ca regele, deşi tânăr, să apuce taurul de coarne şi să-l demită pe mareşal din funcţia neoficială de „conducător al statului“ (juridic era doar prim-ministru cu puteri sporite). Mai mulţi generali ai Armatei au colaborat activ cu regele şi au întocmit planuri judicioase pentru blocarea, fixarea şi eliminarea subunităţilor germane risipite pe teritoriul ţării.

Ideea rezistenței cu orice preț

Ideea rezistenței cu orice preț până la obținerea unor condiții favorabile unui armistițiu onorabil cu sovieticii susținută de Antonescu alături de aliații germani era nerealistă. Grupul german de Armate „Ucraina Sud“, coordonat de generalul Johannes Friessner nu mai avea pe front, la momentul 20 august 1944, decât vreo 50 de tancuri și tunuri de asalt și vreo 80 de avioane, absolut insuficient să mai poată opri revărsarea de trupe sovietice. Trupele germane erau risipite și izolate prin nordul Basarabiei și nordul Moldovei, fără posibilitatea regrupării. Șansa ivirii unor condiții care să-l pună pe Antonescu de a negocia un armistițiu favorabil României părea definitiv pierdută.

Decizia

Lovitura trebuia dată pe data de 26 august, dar vestea începerii unei ofensive sovietice (Frontul 3 Ucrainean) pe frontul din Moldova pe 20 august a precipitat data „mutării”, pe 23 şi fără înştiinţarea comuniştilor pentru a nu face vreo agitaţie pro-sovietică.
În numai trei zile ruşii au împins trupele armatelor a III-a române şi a 6-a germane pe malul drept al Nistrului şi chiar al Prutului (unele unităţi). Orașul Bârlad picase deja în mâinile Armatei Roșii. Totul părea că se va termina cu un dezastru, o ţară răvăşită de război, pusă sub ocupaţia brutală a Armatei Roşii şi poate transformarea ţării într-o provincie sovietică.
Acestea erau gândurile cele mai sumbre care munceau gândurile liderilor de atunci. O soluţie era întoarcerea armelor şi sprijinirea forţelor Naţiunilor Unite în speranţa că Marea Britanie şi SUA îşi vor oferi eventual braţul protector împotriva unor abuzuri din partea sovieticilor.

Conspiratorii nu mai aveau nicio îndoială, mareşalul Antonescu făcea planuri pentru rezistenţa cu orice preţ, chiar şi cu mutarea guvernului în vestul ţării. Suprinzător, discuţiile contradictorii ale mareşalului cu liderii politici liberali şi ţărănişti îl determină chiar pe acesta să ceară audienţă la rege, în data de 23, tocmai pentru a-i cere să înceteze cu „joaca de-a politica”. Antonescu nu ştia însă că un număr important de generali ai armatei erau deja de partea conspiratorilor. 

Regele fără a-i mai înştiinţa pe liderii politici, pregăteşte arestarea şi pune garda palatului (80 de ostaşi fideli) în stare de alarmă.

La ora 16, Antonescu şi prim-ministrul Mihai Antonescu se prezintă la Palatul Regal, iar timp de 45 de minute are loc o discuţie tensionată prin care mareşalul încearcă să-l convingă pe rege că situaţia nu este atât de disperată şi că România mai poate duce lupta. Regele nu mai are răbdare şi îl anunţă că în lumina acestei opinii nu mai rămâne decât varianta demisiei, lucru pe care acesta îl respinge. În consecinţă regele ordonă arestarea celor doi antoneşti şi închiderea lor temporară în casa de valori a palatului.

La ora 22, Radioul public a emis comunicatul regelui către ţară care anunţa formarea unui guvern nou şi afilierea la tabăra Naţiunilor Unite împotriva Germaniei. Hitler a fost cuprins de furie şi a ordonat trupelor existente în România răsturnarea guvernului nou format şi a regelui Mihai pe care l-a calificat trădător. Prima ripostă a venit din partea aviaţiei germane (Luftwaffe) care a bombardat Bucureştiul. Timp de trei zile, unităţi motorizate germane dar fără aport blindat (unităţile germane de tancuri erau plecate de o lună din România, iar cele de pe front erau prinse în lupte cu sovieticii) au încercat fără succes să cucerească capitala. În restul țării, unitățile germane aveau efectivele risipite în teritoriu, astfel că a fost destul de ușoară capturarea lor.

Consecințele

Insurecţia de la 23 august a asigurat statalitatea României, a accelerat mișcarea armatelor sovietice către Bulgaria, Iugoslavia, și Ungaria. De oprit tăvălugul rusesc era imposibil. Pe 30 august, trupe ruseşti intrau în Bucureştiul curăţat de trupe germane, pretinzând ulterior că au eliberat oraşul de „hoardele fasciste“.

Stalin nu a părut totuși foarte încântat de mişcarea Regelui Mihai, la început, deoarece dacă cucerea prin luptă România, ar fi avut condiții mai ușoare pentru instaurarea unui regim de tip sovietic. O țară ocupată prin luptă, fără guvern, fără armată (distrusă inevitabil) iar cozile de topor nu lipseau și puteau fi folosite cu ușurință. Ca atare până pe 1-5 septembrie 1944 trupele sovietice au primit ordine clare să-și continue operațiunile de luptă contra trupelor germane și române în ciuda apelurilor noului guvern român, lucru care a dus la căderea în prizonierat a zeci de mii de militari români. Abia pe 12 septembrie 1944 rușii acceptau semnarea armistițiului cu reprezentanții statului român.

Marele câștig: Transilvania

Singurul câștig al României a fost că a obţinut readucerea Transilvaniei la patria mamă, în schimbul unui șantaj sovietic privind numirea primului guvern comunist la 6 martie 1945. Cu toate că am scurtat războiul cu 6 luni, lucru recunoscut şi de aliaţii occidentali, României nu i s-a acordat statutul de stat aliat, fiind tratat ca stat învins la tratativele de pace de la Paris din 1946 și asta pentru că nu se putea uita cei 3 ani de război alături de Germania pe Frontul de Răsărit.
Fără să fie conștientă de târgurile politice la nivel internațional, elita politică tradițională a sperat la o implicare mai mare a puterilor occidentale în respectarea nou instauratei democrații. Din păcate, peste numai trei ani şi patru luni, ocupanţii sovietici care și-au impus cozile de topor (comuniştii) în guvern îl vor şantaja pe rege să abdice în decembrie 1947. Din ianuarie 1948 va începe o nouă eră în istoria României, una a terorii, a crimei, a minciunii, a spălării pe creier, a înapoierii culturale, a izolării internaționale etc.

Concluzii

Degeaba judecăm, cu mintea de acum, consecințele.

Plasată undeva în fundalul frontului strategic, România ar fi nimerit inevitabil în brațele sovieticilor, asta pentru că Germania pierdea oricum războiul iar aliații occidentali nu aveau posibilitatea și nici nu doreau să se mai amestece în acest colț al Europei. Națiunile occidentale erau și ele obosite după acest lung conflict mondial și nu mai doreau reînceperea altuia cu sovieticii pe chestiuni de principii privind părăsirea țărilor estice în seama imperiului sovietic.

Astfel, actul Regelui Mihai, de la 23 august 1944, nu a fost cel mai bine pregătit, dar nici nu avea cum să fie altfel în condițiile teribile de atunci. A fost totuși o încercare reușită de a salva ceva din integritatea teritoriului național și a suveranității și a reușit să întârzie comunizarea României cu 3 ani și 4 luni.

Discursul Regelui

Iată câteva fragmente din discursul regelui Mihai din 2004, la Palatul Cotroceni, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la evenimentele din 23 august 1944.

„S-a spus, în special de către oameni care nu au cunoscut niciodată personal pe nici unul din actorii acestei drame și care nu au citit nici unul din documente, că decizia mea de la 23 August nu a fost necesară. Mareșalul Antonescu era, se spune, pe punctul de a stabiliza frontul din Moldova și, în orice caz, negocia deja, cu Uniunea Sovietică, ieșirea României din război. Complet fals. Am decis să acționez numai când a devenit clar că încercările noastre de a negocia cu aliații nu dădeau rezultate.

Ideea că, în vara lui 1944, aliații ar fi fost pregătiți să accepte o pace negociată cu Antonescu sau că Antonescu ar fi fost capabil să oprească Armata Roșie la frontierele noastre, pentru totdeauna, sunt inepții pe care numai oamenii care ignoră înadins realitatea acelei perioade le pot susține.

Am fost, de asemenea, acuzat că am greșit crezând că acțiunea mea de la 23 August ar fi putut garanta României statutul de țară victorioasă la sfârșitul războiului sau că ar fi putut salva România de ocupația sovietică. Desigur nu știam, la acea dată, că toate democrațiile, la care românii se uitau ca la un model, deciseseră deja să ne lase pe mâna sovieticilor. Acele documente rușinoase, completate cu ridicolele lor «procentaje de influență», au apărut la lumină mult mai târziu. Dar știam că, dacă războiul continuă în felul în care vroia Antonescu, România ar fi fost monstruos distrusă.

... Comunismul nu a venit în România din cauza a ceea ce s-a întâmplat acum exact șaizeci de ani. El a devenit inevitabil, în momentul în care cei doi dictatori ai Europei, Hitler și Stalin, au început să sfâșie în bucăți continentul și când democrațiile lumii au decis că, în nobila bătălie pentru a învinge pe unul din monștri, trebuie să rămână în termeni prietenoși și cu celălalt monstru. A fost o alegere pe care nici eu, nici oricare alt român nu a făcut-o niciodată; a fost o alegere făcută pentru noi, deasupra capetelor noastre.

…Niciodată de acum încolo, nici un lider român nu va mai trebui să se găsească în fața unor asemenea decizii, cum am fost eu în luna august, acum 60 de ani. Niciodată de acum încolo nu va mai trebui ca vreun lider român să învețe ce înseamnă ca soarta țării noastre să fie decisă în spatele scenei, în tratate secrete făcute fără să fim informați sau consultați... Trebuie să ne amintim astăzi de soldații care au plătit cu cel mai înalt sacrificiu. Ei toți purtau pe uniformă inițiala numelui meu, și nici o onoare mai înaltă nu mi-a fost dată vreodată decât să-i comand, în acele timpuri grele.

...Dar, în cele din urmă, trebuie să ne rămână speranța. Încurajez pe toți românii să se uite la actul de la 23 August 1944, ... ca la un episod fundamental din renașterea noastră morală, începutul unui lung drum către respect de sine și democrație, momentul în care România a dovedit că este parte din adevărata Europă. Idealurile în care am crezut atunci, principiile care m-au condus toată viața, încep să se realizeze astăzi. Sunt mândru de decizia mea și sunt sigur că istoria va dovedi că ceea ce eu și generația mea am făcut, acum șaizeci de ani, a fost drept“.

Alex Policală

Joomla SEF URLs by Artio