În noaptea de 20-21 august 1968 trupele sovietice cu asistența celor bulgare, maghiare și poloneze declanșau „Operațiunea Dunărea“ invadând Cehoslovacia pentru a o readuce la „matcă“ și a întrerupe reformele începute de liderul partidului comunist cehoslovac, Alexander Dubček. Trupele cehoslovace nu au ripostat pentru că în structura de comandă erau mulți ofițeri simpatizanți ai Moscovei care au sabotat orice tentativă de reacție. Astfel, parașutiști sovietici și agenți GRU în civil au ocupat principalele puncte vitale și aeroporturile înca din seara de 20 august, la ora 11.30. În cursul nopții aproximativ 250.000 de militari ai Pactului de la Varșovia și 2000 de tancuri au intrat în Cehoslovacia. În următoarele zile țara a fost ticsită cu aproape 500.000 de militari sovietici și 7.500 de tancuri și transportoare. Proteste destul de pașnice au izbucnit în rândul praghezilor, iar sovieticii au ripostat. 137 de civili cehi și-au pierdut viața în cursul acelor evenimente dramatice și 500 au fost răniți grav.

Legenda despre ministrul ceh al Apărării care a fost legat de scaun

De fapt circulă o legendă că minstrul ceh al Apărării, Martin Dzúr, a fost legat de scaun de un adjunct și doi ofițeri sovietici pentru a preveni orice ordin de ripostă. În schimb, ministrul ceh a fost amenințat la telefon de comandantul „Tratatului Varșovia“, mareșalul Andrei Greciko, că va fi spânzurat de primul copac dacă nu dă ordine tuturor unităților cehoslovace să nu opună rezistență forțelor sovietice.

Reformele care i-au speriat pe sovietici

Alexander Dubček părea să fi devenit duşmanul de moarte al comunismului de tip sovietic prin lansarea programului de liberalizare al sistemului denumit „Primăvara de la Praga“, o premieră în lumea comunistă. Dubček, devenit prim-secretar al partidului comunist în ianuarie 1968, a permis și a încurajat societatea civilă să propună anumite schimbări pe care ulterior a promis că le va lua în calcul. Se vorbea despre libertatea de exprimare, libertatea presei, libertatea călătoriilor, chiar organizarea de alegeri libere și participarea altor forțe politice la guvernare. Un lucru care a deranjat și mai mult au fost discuțiile despre posibilitatea federalizării statului în trei regiuni (Boemia, Moravia-Silezia și Slovacia) și descentralizarea administrativă.  

Este evident că astfel noțiuni depășeau sfera de înțelegere a lui Brejnev, liderul sovietic, un conservator fanatic și adept al comunismului ușor stalinist. Acesta considera că astfel de reforme vor îndepărta Cehoslovacia de sistemul comunist și că ar putea pe viitor să devină un ghimpe în cadrul tratatului militar.
Ideile acestea păreau mai primejdioase pentru că erau vehiculate într-o țară de graniță a „lagărului socialist“, care avea frontiere cu Germania Federală și Austria. În plus, Cehoslovacia era una din cele mai industrializate țări ale blocului comunist și deținea cea mai performantă industrie de armament. Din aceste considerente țările de graniță ale „lagărului“ au primit o atenție specială din partea sovieticilor.

Dubček a fost arestat în dimineața zilei de 21 august și dus de urgență la Moscova pentru a da explicații. Întors în țară, face apel la calm și a sfătuit populația să nu atace forțele invadatoare. Sovieticii s-au ferit totuși să-l destituie din fruntea partidului comunist ceh și a mai rămas de formă până în aprilie 1969, după care a fost trecut pe linie moartă.  

Aceste evenimente au avut efectul celor din 13-14 iunie 1990 de la noi. Aproape 300.000 de cetățeni cehi și slovaci vor emigra în anii următori în Occident.

Protestul public al lui Ceaușescu și „independența“ față de URSS
Au existat proteste anemice și în țările socialiste împotriva acestui gest violent de reprimare, însă singurul șef de stat socialist care a luat atitudine publică a fost Nicolae Ceaușescu, pe atunci doar secretar general al Partidului Comunist și președinte al Consiliului de Stat.
Ceaușescu a ținut un discurs fulminant în Piața Palatului, în fața unei mulțimi de 100.000 de oameni. Era pentru prima dată când un șef de stat socialist lua atitudine publică împotriva politicii sovietice, iar lucru acesta a declanșat o simpatie deosebită printre români dar și pentru guvernele occidentale.

Ceea ce uimește totuși pe durata întregului discurs al lui Nicolae Ceaușescu este omiterea numirii statului inițiator al agresiunii, adică URSS.
„Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia constituie o mare greşeală şi o ameninţare pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume şi este o zi a ruşinii pentru mişcarea internaţională... Nu există nici o justificare şi nu există nici un motiv care să facă admisibilă, fie şi numai pentru o clipă, ideea unei intervenţii în treburile interne ale unui stat socialist frăţesc (…) Nici un străin nu are dreptul de-a spune ce formă trebuie să capete construirea socialismului“, spunea acesta de la balconul Comitetului Central.

Deşi ne place să pozăm ca în marii „rebeli“ ai lagărului socialist, România nu a constituit „problema“ spinoasă pentru sovieticii conservatori, dovadă că nu a fost invadată ci lăsată să latre.  Marea independenţa economică a României faţă de fratele mai mare de la Kremlin se pare că nu a deranjat atât de mult cât încercările de reformă ale sistemului comunist care începeau să fie preconizate în Cehoslovacia. În fapt, România a rămas conectată în continuare la furnizarea de gaze naturale și petrol sovietic cu preț subvenționat. Din punct de vedere militar am rămas depedenți de sistemele de luptă cumpărate de la sovietici și de licențele de farbricație pe anumite componente. În afară de armamentul portabil, celebrul avion subsonic IAR-93 și câteva transportoare copiate după modele sovietice, industria română nu a reușit să producă prea multe inovații. 

A existat pericolul unei invazii sovietice a României?

Sovieticii aveau oricum masate trupe pe granițele României pentru orice eventualitate și asta a generat o panică generală în România. Ofițerii români de informații apreciau forțele rusești mobilizate lângă granițele noastre la aproximativ 18 divizii (aproape 235.000 de militari). În paralel unități bulgare și maghiare făceau așa-zise exerciții în apropierea granițelor sudice, respectiv vestice.

Toate unitățile Armatei au fost puse în alarmă parțială de luptă și tot atunci au fost înființate 8 batalioane noi de Securitate, 51 de batalioane de Gărzi Patriotice (10.000 de oameni) alcătuite preponderent din voluntari. Tot atunci a fost schimbat cifrul de stat. Teoretic, Armata Română nu ar fi putut rezista unei invazii pe trei direcții, și ar fi rezistat cel mult 3-4 săptămâni și poate am fi făcut o impresie frumoasă. Sovieticii erau foarte bine motorizați, cu viteze de deplasare foarte mari, aviație superioară tehnic și numeric cu posibilități de lovire în adâncimea teritoriului românesc, iar desanturi aeriene masive în spatele apărătorilor erau foarte probabile.

Totuși lucrul acesta nu s-a întâmplat și nu vom ști cu siguranță planurile lui Brejnev, mai ales că arhivele sovietice sunt și acum sigilate. Putem doar specula că sovieticii nu au analizat la modul serios o invazie militară a României și că mișcările de trupe de la granițe aveau doar rolul de a intimida.
Ulterior, s-a cam dovedit că rușii aveau cârtițe și agenți prin tot aparatul de stat, moșteniți încă din anii 50. Gheorghe Gheorghiu Dej începuse procesul de derusificare, dar destul de timid. Abia după momentul 1968, Ceaușescu va trece pe linie moartă pe aproape toți demnitarii, ofițerii superiori care aveau studii la Moscova, soții/soți sau rude din URSS.

Chiar și așa România nu a constituit o amenințare pentru URSS, ci poate doar un aliat mai „obraznic“. Din punct de vedere politic România socialistă nu era o țară influentă în lagărul socialist, și practic nu aducea niciun suflu nou. Dea aceea pentru ruși aventurile României, o țară fără granițe fizice cu Occidentul, nu prea au contat. Era vorba doar despre un nou, mic dictator stalinist care începea să-și construiască încet-încet pânza sa de paiajen pentru o guvernare autocratică și ulterior de familie, eliminând orice opoziție din sânul partidului și al societății, care a refuzat orice reformă vreme de 25 de ani și care dus țara într-o gravă situație economică la finalul anilor 80. Poate de aceea Ceaușescu a clamat „pacea și neamestecul în treburile interne“ pe întregul său mandat: Pentru că orice tulburare internațională ar fi zdruncinat scaunul puterii sale personale.

Alex Policală

Joomla SEF URLs by Artio