Când gălăgia devenea de nesuportat, namila de Erja Unguroaica smulgea o buruiană de-aia cu tulpina lemnoasă, noi îi ziceam sârma dracului, ne fugărea și ne altoia peste picioare, boscorodindu-ne cum numai ea știa să o facă: Mei, mei, ghiermeci urlatorii… fuguși de aici, nu poți femeile dai o beșina de voi, bitangi ce esteți! Noi ne prăpădeam de râs și ne risipeam care-ncotro, ca găinile speriate de erete, strigând măscări învățate de la Feri Ceferistu’ pe care îl amenințam că-l spunem lu’ bărba-su lu’ Erja, când îl prindeam că dă ocoale pe la baraca lor, mangă.

După două minute, ne apropiam tiptil printre scaieții înalți, făcând-ne unul altuia semnul tăcerii cu arătătorul pe buze, sâsâind ca șerpii, și, dacă aveam noroc, auzeam câte una bună. Mereu aveam câte una bună de auzit de la femeile din baraca 3, cea mai mare din colonie, fiindcă și ele erau slobode la gură și noi destupați la urechi. Dar legea era lege, tăcerea de aur și pâra de rahat. Ce auzeai acolo, acolo murea! Să-l fi ferit Sfântu’ pe ăla bănuit c-ar fi zis de Tanți de la 5 că se ține cu Văsi de la 7, sau că pe nea Gică Mișcodeală îl bate nevasta la trei coaste și de-aia nu-l mai vezi cu zilele pe-afară, că-i mai umflă zgripțuroaia câte un ochi, când dă mai tare, sau că, în fiecare joi seara, dirigintele poștei, domnul Stănoiu, iese în balconul din spate al casei sale cu etaj de pe Strada Pădurii și cântă la vioară fix o oră, după care intră liniștit în casă, exact când iese câte un musafir pe poarta din față, mereu singur, mereu bărbat, mereu altul, cum se jură că le ține socoteala paznicul Aurică Ghincel de la poarta 2, care se urcă pe acoperișul gheretei și stă cu ochii pe ceas: acu’ vine musafiru’, imediat iese dom’ Stănoiu cu vioara, acu’ pleacă ăla... Păi, să fi suflat tu vreun cuvințel din toate astea, jar mâncai! O lună nu mai pupai joacă. Veneai de la școală la 12 și la pripon în cameră până seara, la culcare!

Asta era cea mai cruntă pedeapsă. Să te-apuci să scoți șomoioagele de cârpă răsucită pe care mă-ta le îndesa cu coada lingurii printre scânduri, ca să nu sufle vântu-n cameră, doar pentru a trage cu ochiul la ce fac ăia pe-afară, că sigur nu te mulțumeai doar să-i auzi cum se zbenguiesc, cum se joacă de-a pititea alde Cezarina Chelu, Stela Conteș, Tinel al lu’ Ciulică, Vinți cel Urât, Maca, Dorinu Mic și Dorinu Mare, Gina Vagina, Corneluș Cuculin, Piculeață, Leti Dumbăr, Nelu Ciorti... de necaz, le zicei numele de zece ori pe minut... cum bat ei mingea de-a valma, băieți și fete, nu contează, că și noi, jucam șotronu’ sau elasticu’ cot la cot cu ele, cum se împușcă la hoții și vardiștii, cum se scaldă la Lido, cum se laudă cu bondarii prinși în cutiile de chibrit, cum aleargă după ei Erja Unguroaica și cum îi fac ei în ciudă dintre scaieți: Erja – perja, Erja – perja!, cum, după lăsarea nopții, adunați sub becul de deasupra intrării, cu lumină galbenă și puțină, cască toți gura la grozăviile alea de visezi urât, cu urși de trei metri care sfâșie copii dincolo de Valea Grecului, cu fata oarbă care iese din Prahova, te înhață și se afundă cu tine de gât, despre Malef Aburosu care ți se-mpleticește pe picioare dacă te prinde noaptea singur printre barăci...

De la o vreme, însă, ne cam pierise cheful de joacă și pofta de zbenguială. Ne mai adunam câte trei, patru, și ne uitam unii la alții ca proștii, neștiind unde să mergem și ce să facem. Nici femeile care găteau pe sobele încropite în luminișul dintre scaieți, chiar în fața barăcii, nu se mai îmbiau la vorbă. După ce-i dispăruse bărbatul, Erja Unguroaica nu mai ieșea din cameră decât rar, și atunci, doar pentru zece, cinșpe minute, iar cei doi copii ai ei, Zoli Bălanu și Iloanca, nu se mai dezlipeau de ușă și nici nu mai scoteai vreo vorbă de la ei. Asta însă n-a durat mult. La vreo șapte, opt zile, a venit GAZ-ul miliției și a luat-o pe Erja.

În noaptea aia, mama l-a chemat pe Zoli la noi, fiindcă era de-o seamă cu mine și încăpeam amândoi într-un pat, iar Iloanca, să fi avut vreo 13 – 14 ani, a dormit singură acasă, că, zicea ea, eu sunt mare, tanti Valeria, nu mi-e frică, țin candela aprinsă toată noaptea, cineva trebuie să păzească și pe-aici, o aștept pe mama, poate vine și tata, trebuie să fie cineva acasă. Ei stăteau față-n față cu noi, vara dormeam cu ușile deschise, mai venea răcoare de pe hol, la o adică, nimeni nu era singur pe-acolo. După ce-a venit de la miliție, Erja a început să iasă din nou afară, să vorbească, să râdă, să se dea la noi... Încet, încet, atmosfera își revenea la normal și veselia răsuna din nou în pădurea de scaieți.

Într-o dimineață, plecată cu treburi pe nu mai știu unde, maică-mea mă lăsase șef la plită, să mestec în ceaunul cu tocană de iepure, ca să nu se prindă. Când au apărut Vica lu’ Miculete și Marieta, mătușă-mea, m-au luat peste picior: Ia, uite, fă, la el, ce bucătar pricopsit, fugi, mă, de te scaldă, las’ că avem noi grijă de mâncarea voastră. Dar pe mine mă chinuise toată noaptea o măsea, eram mort de somn, așa că m-am întins pe un preș acolo, La sobe, cum îi ziceam noi acelei încropite bucătării de vară, și imediat m-a luat în primire o picoteală irezistibilă. N-am auzit-o pe Erja venind, dar am ciulit urechea când aproape că s-a răstit la Vica: Ce jdii, tu, Vico, aia jdiu și eu!... și să nu mă mai întrebi mereu ce jdiu eu de Vazili, că eu am dat declarația la miliția cu tot ce jdiu și miliția m-a lăsat acasa.

La câteva zile, ne scăldam în bulboana pe care o făcea Prahova la numai vreo douj’ de metri de baracă, noi o poreclisem Lido, după cum se lăuda Paul Blondu că fusese el cu unchi-su la un mare restaurant din București, unde era și un ștrand cu valuri. Fă, Cezarino, ce lucește, fă, coloșa?, întrebă Dorinu Mare dintr-o dată, arătând cu degetul spre un mal nisipos din care apa mușca fără încetare. Mai sprinten, Zoli Bălanu ridicase deja din nisip satârul lu Erja, celebrul satâr al lu Erja, pe care-l cunoștea toată colonia, fiindcă de Crăciun, când își tăiau porcii, mulți veneau să i-l ceară împrumut, că era un satâr... îndemânatic, cum ziceau ei, la fel de bun și de tranșat carne și de tăiat oase. Dă-l încoace!, făcu Iloanca scurt și fra-su se execută imediat. Cu ăsta, fă? Cu ăsta?! Criminalo!... urlă Iloanca la mă-sa, aruncându-i satârul la picioare. Femeile înlemniră. Erja se îngălbeni și închise ochii, clătinându-se pe picioare. S-a aplecat, a luat satârul de jos și a apucat-o pe cărarea dintre scaieți care ducea direct la gară.

* * *
A apărut dintr-o dată pe peron, cu satârul în mână, povestea mai târziu domnul Eugen Potârniche, șeful gării, noroc că la ora aia nu erau călători, că nu trecea niciun tren, și a venit direct la mine la birou. Cu ăsta l-am omorât, dom’ șef, cu ăsta... și ridica satârul deasupra capului ca pe un trofeu de mare preț, dați dumneavoastră telefon la miliție, să vină să mă ia, că eu nu mai pooot, nu mai pooot, lungea șeful cuvintele, încercând s-o imite pe Erja. N-a plâns, n-a bocit, n-a făcut urât, s-a așezat pe un scaun și, în alea zece minute până să apară miliția, mi-a spus tot ce vă spun și eu vouă acum, zicea șeful ori de câte ori avea ocazia să povestească întâmplarea vieții lui de șef de gară unde nu se întâmpla niciodată nimic.

Mă bătea, dom’ șef, da’ mă bătea rău, cu dușmănie, cu ură. Venea beat, nici nu ședea la masă, doar ce intra pe ușă și începea să dea în mine. Dacă erau copiii acasă, îmi făcea semn cu capul: Hai! Și mă ducea în pădure, mă lega de un copac, îmi astupa gura cu batista și mă lovea cu palmele, cu pumnii și cu picioarele, își scotea cureaua de la pantaloni sau lua de pe jos vreun băț și mă bătea ca pe un animal, până ostenea. După aia, mă drăgostea cum îi venea lui, să mă scuzați, mi-e rușine să vă spui mai mult.

Acuma, dumneavoastră, îmi zicea ea direct mie, povestea șeful, stați aici, la gară, lângă fabrică și colonie, e imposibil să nu fi auzit toate poveștile despre Erja Unguroaica... da, e adevărat, când eram nemăritată, am făcut și eu destule prostii, cu unul, cu altul, cu mulți, cu puțini, mai de drag, mai de nevoie, mai pe bani, beam, fumam, că eram tânără și proastă. Dar de când m-am luat cu Vasile, asta mi-e sfânta cruce, și Erja chiar s-a închinat de trei ori, preciza șeful, ridicând trei degete-n aer, eu n-am mai călcat strâmb niciodată, am fost femeie de casă, corectă, curată și gospodină, am doi copii, l-am iubit pe Vasile, dar mă bătea, dom șef, mă bătea rău, la beție, când îi clocotea sufletul de ură și de aducere-aminte. Că mereu se găsea vreunul care să-l întărâte cu câte ceva care îl înnebunea de cap. Mai auzea de la careva și despre Feri, că tot la mine se gândește.

Așa că, într-o noapte, l-am pândit între scaieți, când venea de la schimbul doi și l-am lovit cu satâru’ ăsta chiar în moalele capului. Pe urmă, l-am târât până la Prahova, i-am tăiat mâinile și picioarele, ca să-l ducă apa mai ușor la vale, era mare și vijelioasă, că plouase vreo două zile în șir. La câteva zile, au văzut niște oameni pe la Gura Beliei ceva din el, prins în niște răgălii, au chemat miliția și după aia s-a făcut imediat legătura cu Vasile, că și eu și Iancu Sâtă, șeful lui, îi anunțasem dispariția. În noaptea aia, am pierdut satârul chiar acolo, pe malul apei, printre bălării, l-am căutat și atunci, și după aia, pe lumină, nimic!, m-am gândit că l-a luat apa. Și, uite, că azi...

* * *

Din ziua aceea, nimeni din Colonie n-a mai văzut-o pe Erja. Copiii au fost duși la niște rude, dincolo de Brașov. Un frate de-al lui Vasile a venit cu un camion și a încărcat tot ce-aveau și ei prin casă. Și s-a terminat! Ca și cum nici n-ar fi fost vreodată vreo Erjă, vreun Vasile, vreun Zoli sau vreo Iloancă. Pe urmă, în camera aia au venit alți locatari și amintirea lor s-a șters încetul cu încetul, chiar dacă ecoul întâmplării a continuat să înfioare încă multă vreme pe toți cei care n-o lăsau să piară.

După foarte mulți ani, vreo 10, 12, poate 14, unul dintre acei călători fără destinație care își făceau veacul prin trenuri și prin sălile de așteptare, beat mort, urla ca din gură de șarpe pe peronul gării din Azuga: Bă, bulangiiilor, băăă, pe mine mă dați, bă, afară din gara voastră împuțită? Pe mine? Care sunt prieten cu Feri Ceferistu? Aflați, bă, agaricilor, că stă în gazdă la o gagică de-a mea din Poarta Albă și muncește tot la calea ferată. Și o vede o dată la două luni pe Erja Unguroaica, îi duce și pachet și o așteaptă să iasă de la bulău, că nu mai are mult, vreo zece ani, poate, și o să se însoare cu ea, că el a iubit-o, bă, din copilărie și o mai iubește și-acuma ca tâmpitu’... tu-i amaru’ ei de iubire parșivă și de viață șleampătă.

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio