„Cioca, boca/ sărăntoca!”... asta era ceea ce ne scotea cel mai mult din minți, mai mult chiar ca ”Oltenii, oltenii, țăranii și sticlenii”, vedeam roșu în fața ochilor și aruncam și mai și cu pietre în ei, peste calea ferată, spre magazia gării, unde era cazemata lor și unde se mai întâmpla să spargem vreun geam, ba chiar să mai lovim vreun trecător nevinovat, cum a fost astă toamnă, când i-am spart capu’ lu’ moș Mardare, omu’ de hamalâc de la alimentara lu’ nea Stoica, de s-a dus ăla la Miliție cu sângele șiroindu-i pe față, strigând cât îl ținea gura: M-ați omorât, m-ați omorât, criminalilor!, și după un sfert de oră s-a văzut norul de praf lăsat de GAZ pe drumul fabricii, dar noi deja eram despuiați pe malul apei, dincolo de păduricea de scaieți, bălăcindu-ne la Lido, bulboana aia mișto de-o făcea Prahova chiar în dreptul Coloniei…

Nu-și mai amintea nimeni când și cum începuse, dar de ani de zile damblaua mergea înainte. Ne certau părinții, pe câte unii îi mai și altoiau, dar toți făceam fața îngerului, aia în care zâmbeam și cu gura și cu ochii în același timp (să știți că nu e ușor, trebuie mult exercițiu ca să-ți iasă ceva adevărat, nu o strâmbătură care te dă de gol) și luam poziția mutului, din care, în afară de: Cine, bre?, eu?!, nici n-am fost acolo, că… ce?, știu eu să fac rime de-ălea?!... mai mult nimeni nu reușea să scoată de la noi. De tine a aflat, mă, tac-tu? Niet!, făceam eu, care începusem să învăț rusa la școală dintr-a V-a și îi terminam pe-ăia de la primară, când îi luam cu: Kak tebia zavut, devușca? sau Șto tî delaeș? Harașo, harașo, ocen harașo! Care „niet”, ghiaure, atunci cine răcnea așa la voi aseară?, mă interoga Dorinu Mare, c-am auzit eu cu urechile mele: Nu mai da, tăicuțule, lasă cureaua că nu mai fac…

Hă, hă, hă, prostu’ coloniei, era văru-miu, Nicu, băi, moacă, i-a dat tac-su o chelfăneală mișto aseară, că l-a prins Ioneasca fumând cu ăia de-a VIII-a în atelierul școlii, și i-a zis soră-mii să-l spună acasă, și de-aia era el la noi, să-i dea lu’ asta niște bile, un stilou, habar n-am, ceva, ca să nu-l pârască, da’ tuta naibii n-a vrut și imediat a apărut unchiu’ Dudu și s-a pus cu cureaua pe el, că aflase nu știu de la cine. Păi, bă, prostule, îi zic eu lu’ taică-miu ”tăicuțu”, tu atâta minte ai?, așa mă cunoști tu pe mine?, și mai zici că suntem prieteni…

Când părea că damblaua rimelor ne-a lăsat în pace definitiv, după vreo săptămână, două, chiar trei, dintr-o dată se auzea nenorocita aia de provocare dinspre Oraș, cum vâjâia batjocoritor peste linii, de umilea toată Colonia: Coloniștii, triștii… Colonarii ca măgarii… sau chiar vreuna din categoria calibru greu: Azuga e șmecheria/ Colonia e prostia… Colonari mămăligari/ O să rămâneți țărani! Război! Fane Rață dădea imediat semnalul: Băăă, adunarea!, că avea glasul cel mai gros și mai puternic, un adevărat șef de galerie, unde mai pui că era și cel mai tare la rime. Ce teză la română? Care probleme la matematică sau Munții Apuseni la geografie, că mâine ne dă extemporal? Nimic!

Ne chema patria la arme. Și, în cinci minute, ne adunam la intrarea în tunel, și apoi plecam în șir indian de-a lungul căii ferate, la adăpostul rambleului înalt, până la o poziție strategică excepțională, unde nu numai că aveam la îndemână cataroaiele de la terasament, dar nici nu puteam fi văzuți, nici din gară, nici de la magazie și nici de la poarta fabricii. Și, fiindcă nu ne făceam niciodată un plan dinainte, mai mereu începeam neinspirat, sperând să le luăm maul azugenilor cu: Azugarii ca măgarii…

Eh, dar asta nu suna prea bine, că era furată de la ei și ne-o luam, invariabil, peste bot cu: Țărăniști căcăcioși, de rime furăcioși… la care cu greu făceam față: Azugenii, milogenii sau Azuga, răpciuga! Dar astea erau simple artificii, foc de paie, îi auzeam cum se distrau, râzând și făcând ca toți dracii, în semn că nu le pasă, sau chiar dedicându-ne individual câte-un: Ete, fleoșc!, răpciugă e mă-ta!, bă, Zoli Bălanu!, ori: Milog e tac-tu, alcolistu’, Ciulică Tinel dintr-a șasea B!, la plezneală, clar!, fiindcă ei n-aveau de unde să știe dacă cel nominalizat e sau nu în ziua aia pe metereze.

E, atunci intervenea geniul lui Fane Rață, care le ticluia pe loc, de ne lăsa și pe noi mască, îmi închipui cum se ofticau ăia de dincolo: Azugeni fără meserie/ Se cacă-n pălărie!... Azugari broscari/ circari și coțcari… Ei răspundeau fie cu chestii vechi, de-alea care nu ne mai atingeau, fiindcă eram vaccinați: Coloniștii triștii sau Colonia nebunia… fie cu salve proaspete care ne luau prin surprindere: Colonoi, colonoi, puțiți a usturoi! Până ce Rață sau, mai rar, altcineva să vină cu o rimă și mai și ca a lor, se ordona foc de voie și începea canonada. Fie că era distanța prea mare, fie că ei se adăposteau bine, rareori se întâmpla ceva rău. Adică, te durea mâna la cât aruncai cu pietre și nimic, mai mult râsete și batjocură:

Mai mâncați, bă, vreo zece mămăligi, că aruncați ca niște fetițe… de ce nu săriți coarda, mai bine?... vreți, bă, niște păpuși, domnișoarelor? Noroc că venea rima, o prindeam din zbor și după aia, la 1, 2, 3 și: Colonia e mândria, Azuga e măgăria… Azugarii cioflingarii… Când trecea câte un tren, și treceau destule, normal că ne opream, din cauza zgomotului, și ziceam mersi, fiindcă, oricum, eram aproape răgușiți, ni se usca gâtul și ne crăpau buzele.

De cele mai multe ori, duelul înceta de la sine, fiindcă ori ne fleșcăiam de căldură, de sete și de oboseală, ori spărgeam vreun geam de la magazia gării, ceea ce se întâmpla foarte, foarte rar, dar era și foarte, foarte periculos, că cioburile puteau să se-nfigă în careva, fiindcă veneau de sus, cu viteză, magazia era foarte înaltă… ori chiar se alegea, și mai rar, cu vreo vânătaie careva de la ei sau de la noi, à la guerre comme à la guerre, și era musai să batem în retragere…

Sigur că învățam toți la aceeași școală, și ei, azugenii, și noi… coloniștii, și, deși la școală nimeni nu făcea vreo distincție între noi, culmea, ne înțelegeam mai bine cu cei din Satul Nou, din celălalt capăt al orașului, dinspre Păstrăvărie, decât cu cei din centru, dar, la drept vorbind, nu aveam nimic de împărțit cu nimeni. Ceea ce se întâmpla la calea ferată rămânea între noi, fiindcă, pe de o parte, nimeni nu știa cu precizie cine erau adversarii de peste linie, una, că nu-i vedeai și doi, că era imposibil să-i recunoști după glas, că se striga în cor și, normal, toți își forțau vocile. E, mai bănuiam noi pe câte unul, sau chiar vreun prostovan se dădea singur de gol, în recreație: Bă, ieri a fost mișto, chiar mi-a plăcut aia cu monarhiștii, că și noi avem în pod o carte veche cu regele pe copertă și eu mai citesc din ea… însă la școală duelul era tabuul tabuurilor, fiindcă, dacă răsufla chestia și erai luat la întrebări… ce să spui? Că și tu ai fost acolo, că ai strigat măscări? Păi, cine era prostu’ ăla să se arunce cu capu-n fântână?

Pe urmă, Fane Rață a început să facă pe nebunu’, că el nu mai poate, că nu mai vrea, că ce este el, poetu’ Coloniei? Îi intrase vedetismu-n cap, asta e, plus că începuse să-i placă o fată de la B, Adela Tarciliu, despre care știam precis că e combatantă veche, prezentă de fiecare dată când cu strigările peste linii. De la o vreme, însă, n-a mai vrut nici ea, și atunci ne-am dat seama că ăștia doi s-au găsit de-a binelea și au început să apară inscripții scrise cu creta pe ușa de metal sau zgâriate cu cuiul pe pereții tunelului: Fane + Adela = ♥, pe care Fane le ștergea de pomană, că a doua zi apăreau și mai multe. Fără lider, nucleul dur al galeriei se cam dezumflase, dar Dorinu Mic a venit cu o idee grozavă: Bă, voi știți că moș Ilarie Pițu se pricepe la rime? L-am auzit eu acu vreo două seri cum bombănea singur prin tunel: Azugiștii activiștii… securiștii… Hai să adunăm niște bani și să-i luăm o secărică. Rețeta a funcționat, lozinca a făcut furori: Azugiștii, activiștii/ Coloniștii regaliștii… Noi nu înțelegeam prea bine ce înseamnă asta și cam cum stă treaba, important era că suna impecabil și că, mai ales, adversarii noștri rămâneau muți după prima doză.

Moș Ilarie a fost luat de miliție într-o joi, pe la prânz. Tocmai veneam de la școală și imediat ce-am ieșit din tunel am văzut GAZ-ul verde lăsând o dâră de praf printre scaieți. Am știut că e ceva nasol și am alergat într-un suflet cu ghiozdanele de carton săltându-ne pe spate. N-am apucat să vedem nimic, că mașina deja plecase înapoi, iar cei cinci-șase oameni care se adunaseră acolo se răsfirau și ei. Ce e, bre, tanti Vica?, a întrebat Iloanca. Ce să fie, tu, uite că până la urmă tot a făcut el vreo prostie, moș bătrân și fără minte, acu o să-i putrezească oasele prin pușcării sau o să moară la nebuni, că așa zicea Miliuță, milițianul ăla tânăr, cu mustăcioară, care mai trece câteodată pe-aici în civil: Moșule, de douăj' de ori ți-am spus să te potolești, dar tu, nimic, te pui cu regimu, bre?!, scrii tu scrisori la Europa Liberă, că ești tu moș Ilarie Pițu și ții tu cu regele, când tot poporul muncitor știe că numai partidul nostru îi vrea binele, nu regele și clica lui de exploatatori, o să ajungi la nebuni... acolo o să mori, la nebuni.

Bine că era, naibii, dimineață și… și mai bine că eram, naibii, la școală, când s-a întâmplat, că altfel cădea măgăreața pe noi, naibii. Nici nu începuse bine ora de educație fizică, băieții jucau o miuță, iar fetele săreau coarda, jucau șotron, mă rog, de-ale lor, în timp ce bătrânul nostru profesor Adelin Burcea, zis Mutacu, stătea la umbră pe soclul gardului și fuma o mărășească. Am auzit sirena de departe, eram obișnuiți, fiindcă treceau des mașinile Salvării ba spre Predeal, ba spre Sinaia, dar în dreptul școlii, asta a cotit-o spre gară, pe strada care ducea și la fabrică și atunci am înghețat toți ăia care aveam tații sticlari, adică un sfert de clasă… băi, ce să fie, dacă s-a-ntâmplat ceva nasol, dacă e tata… Imperturbabil, Burcea își aprinsese deja a doua țigară și ne-a făcut semn cu mâna celor care sărisem la gard să vedem salvarea, adică, cine vrea poate să plece. Magazia gării era la vreo 300 de metri și salvarea se vedea deja că acolo oprise, deci, la fabrică era bine, nu se întâmplase nimic.

Câțiva dintre noi s-au oprit și ei: Hai, bă, înapoi, că nu e nimic la fabrică… dar eu cu Țoancă Florin și Tascianu Veronica am alergat înainte și ne-am strecurat în magazie exact când săraca femeie, că era o femeie (asta aflasem deja de la gură-cască ăia de-afară, inevitabili la orice accident) era întinsă pe o masă lungă plină de hârțoage și o doctoriță, sau asistentă, sau ce era ea, ajutată de un tânăr în combinezon verde cu portocaliu, care o ținea pe femeie de spate, cu capul ridicat, începuse să-i scoată cioburile din gât, din umeri, din mâini… n-am apucat să vedem ca lumea, că au intrat doi milițieni și ne-au dat afară. Cum se spărsese geamul ăla din care căzuseră cioburile ucigașe de la cinci, șase metri exact peste biata Aurica Cernăianu… că așa o chema, era magazionera de serviciu, navetistă din Talea, venea cu trenul la tură, pleca cu trenul acasă, n-o știam, n-o cunoșteam... asta se întrebau toți.

Se adunaseră ca la zece, cinșpe oameni, dintre care, fatalitate!, s-a găsit unu’ mai deștept care să-și dea cu presupusu’: Păi, cum, dracu, să nu se spargă, măi, tată, dacă nebunii ăștia de copii ai noștri și derbedeii dracului ăia din Colonie se bat cu pietre pe-aici... acu’ ceva vreme, nu i-a spart capu’lu’ bietu’ Mardare? Păi, n-a venit omu’ cu capul spart la dumneavoastră, dom’ șef? Îmi venea să-l strâng de gât, dar abia de mai puteam respira eu, de emoție, de frică, de milă... Eram blocat. Speriat. Distrus.

Dacă moare femeia? Și dacă nu moare, tot la miliție ajungem, vai de mamele noastre! Când șeful miliției orășenești l-a luat la sigur: Nea Panțâru, dumneata vii cu noi la sediu să dai o declarație, ăsta a bătut în retragere: Ce declarație, dom’ șef? Ce să declar eu, că nu știu nimica, vai de păcatele mele!, am ieșit la poartă ca toți vecinii ăștia, uite-i colea, când am auzit sirena salvării, curios să văd și eu despre ce e vorba… Dar de știut că ce s-o fi întâmplat acolo în magazie nu știu, dom șef, că eu n-am mai ieșit din curte de o săptămână, că sunt bonlav, stau la pat și fac ijecții. Păi, ziceai, tov Panțâru, de nu știu ce derbedei care aruncă ei cu pietre peste calea ferată, adineauri ai zis, e martoră toată lumea asta de aici. Ei, asta a fost mai demult, dom’ șef, știe toți, și de la magazie, și de la gară, că se aude și cum își strigă ăștia din partea orașului cu ăia de dincolo, de la barăci, fel de fel de drăcii… Și cam ce drăcii?, deci, ceva-ceva tot știi dumneata, peste o oră să fii la Miliție, s-a înțeles?

Numai noi știm cum ieșeam ciușdiți dimineața din camere, cum mergeam la școală uitându-ne peste umăr, cum stăteam toată după amiaza cu ochii pe drum, să vedem mașina Miliției, și cum o dădeam cotită la orice întrebare mai complicată: Ce să știu eu, bre, ce pietre, care geamuri?… că mie mi-e și frică să mă apropii de calea ferată, n-am trecut niciodată pe sub vreun tren, cum fac alții … Când, după vreo lună și ceva, am văzut-o pe Aurica Cernăianu pe peron, încă pansată la gât, și am înțeles că începuse serviciul, îmi venea s-o iau în brațe și s-o pup ca pe mama, la ziua ei, făi, femeie, măi, doamnă... ce bine că n-ai murit, doamna Aurica!

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio