I. Când și când, cețurile trecutului se mai limpezesc și atunci văd cum îndepărtata mea copilărie îmi face cu mâna, zâmbind: Vino-ncoace! Nu ți-e dor să mai muști o dată din fericirea de a nu ști ce te așteaptă? Nici nu apuc măcar să schițez vreun gest: O, ce-aș mai veni… că deja fermoarul cețurilor se închide la loc și mi-e atât de teamă, atât de teamă să nu mă pierd pe drumul de întoarcere.

Oricum, după mirabila apariție, rămân așa… cu un dor năpraznic, dar și cu o mult mai puternică stare de mulțumire că uite, încă mai există ceva care poate să mă uimească, să mă uluiască, să mă minuneze… și eu încă mă pot juca în voie împletindu-mi pe degete iarba timpului. Acolo, în Azuga primei mele copilării, când, în zilele înecate în zăpadă tata mă ducea la școală cu sania, numai de ierni grele nu duceam lipsă. Și, totuși, de fiecare dată când blânda, frumoasa și distinsa noastă doamnă învățătoare Ionescu, pe care o iubeam fără să știu ce e aia iubire, ne anunța cu glasul ei abia șoptit:

Copii, ninge!... toată clasa, buluc la fereastră. Și, privind hipnotizat la fulgii mari și leneși care abia dacă se hotărau să atingă pământul… uimire mai mare nu am mai trăit vreodată, mai mare și mai curată, mai curată și mai plină de promisiunea unor bucurii mari și curate. Și mai era și căldura trupurilor noastre de copii înghesuiți unul în altul, și răsuflările noastre dulci și amestecate, și glasul atât de îmbietor al doamnei noastre: Gata, copii, gata!, treceți în bănci… la pauză ieșim să ne jucăm în zăpadă.

Și acea spontană erupție de candoare, mulțumire și fericire, impetuoasă ca o aripă de înger care-și ia zborul din icoane direct spre Dumnezeu, îngreunat de rugăciunile noastre, oh, acel: Eeee!... care ar fi trebuit să ne țină toată viața, dar de fiecare dată se stingea după primul ecou…

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio