Ca să fiu în ton cu țICNEALA trecută, voi începe astfel: Mircea Dinescu iubește să fie haios. Dar iubește mult de tot! Pur și simplu, adoră să fie original, șocant, amuzant, simpatic, plin de haz. Și e căzut în limbă după orice nostimadă asezonată cu puțină scatologie, valoare pe care, de altfel, el însuși a introdus-o sub formă de, citez: ”căcat” în limbajul public, chit că acesta era destul de ordurier și fără inestimabila sa contribuție. Pe de altă parte, de la înălțimea autorității sale intelectuale, Gigi Becali a decretat că ”prost” este o metaforă, și încă una mișto, și, astfel, cu asemenea bastoane în raniță, orice răcan-gură-murdară a crezut că poate să ajungă mareșal al pamfletului, fiindcă s-a dat liber la aruncarea lăturilor în capul oricui nu-ți este pe plac, nu face ce vrei tu și, în general, nu-ți cere voie să existe.

Citește și: țICNELI (âncă) SUPORTABILe (10). Iubirea e un lucru foarte mare. Mihai iubește să meargă cu cortul...

De când, cu un singur plesnet de bici: Mircea, fă-te că lucrezi!, dresorul Caramitru l-a scos din arena revoluției, unde se băteau leii pe ciolane, și l-a aruncat în cușca unde schelălăiau cățeii miștoului pentru oscioare, Dinescu nu și-a mai revenit.

Iată, au trecut 30 de ani de când obsesia lui că trebuie să fie haios cu orice preț îl face să plutească-n derivă pe mările vanității. Nu este de mirare, așadar, că, fiind posesorul unui șarm metaforic robust fără inhibiții și practicant de cap-în-gură centura neagră cu stele verzi, Dinescu a ajuns ditamai pamflecarul, făcând concurență neloială abonaților pe viață la birtul pieței, mari amatori de conspirații și urechiști de vocație, care flecăresc profesional până la împleticeala finală, rezolvată pe trei cărări spre prima bancă din parc sau, pentru cei mai puțin redutabili, direct sub masă

Scărpinat de toată lumea între coarne ca tânără speranță a poeziei, s-a obișnuit atât de mult cu gâdilatul, încât a ajuns o certitudine a gastronomiei, enologiei și chefologiei naționale.

În circoteca politicii a evitat, totuși, să-și bage nasul, ca să nu-și prindă urechile, deși multor exponenți ai disidenței noastre de operetă le-a mers foarte bine, mai ales că au practicat-o după preceptele învățate la ”Ștefan Gheorghiu”, de unde însuși Mircea Fătecălucrezi Dinescu a luat ceva lumină. Unii pretind că ar fi niscai mistere și destule ciudățenii în seiful pe care Dinescu îl ascunde în spatele vitrinei în care etalează scheletele trofeelor sale cele mai sclipicioase: poet, disident, revoluționar, guru slobod la gură, jurat pe la concursuri TV, bucătar de duminică și tot ce mai vrea mușchiul orgoliului său de mare sculă pe bascula istoriei contemporane.

Atât de mare, încât îi trimite președintelui Iohannis o scrisoare deschisă ștampilată ”Cațavencii”, în care îl beștelește pentru măsurile de combatere a pandemiei de coronavirus luate în ultima vreme. Iată doar câteva dintre motivele răspărului, prilej de mare mișto pentru Dinescu și sectanții săi:

”Cînd Bucureștiul a căzut sub ocupația strămoșilor dumneavoastră, în 1916, ordonanțele militare ale feldmareșalului Mackensen nu aveau aerul belicos al celor de azi”.

”le-ați confiscat romînilor dreptul la haiducie, punînd potera să bîntuie prin păduri în sfînta zi de 1 Mai”.

”nicio calfă de intelectual și nici meșterii societății civile n-or să îndrăznească a mîrîi împotriva ocupantului sibian”

”Sigur că e mai sănătos să stăm înghesuiți în sufragerie și să ne mirosim unii pe alții decît răsfirați pe coclauri cu cîinii polițiști pe urma noastră”.

”Printr-o lovitură de maestru ne-ați tras codrul de sub picioare”

”Dacă ați fi avut fler, acum trei luni, ați fi aplicat modelul suedez”

”apropo de obsesia dumneavoastră cu intratul în case, v-am ruga, domnule președinte, să cugetați o clipă la ultimele vorbe ale lui Goethe, care voia mai multă lumină, nicidecum mai multe case”.

Acum, serios!, să fii, totuși, Mircea Dinescu, și să-ți permiți să culegi de pe jos toate șervețelele pline de spuma de la gura celor mai inepți pesediști, mai ales așa, refolosite de cohortele lor de papagali și manipuliști, pe ideea că Iohannis este răul absolut, diavolul pe pământ, fascist, trădător de țară, vânzător de copii, de muncitori și de codru frate cu românul… ei, bine, nu! Așa ceva nu trebuie tolerat! Și asta, nu de dragul lui Iohannis, neapărat, ci pentru că adevărul, bunul-simț, decența și dreapta judecată nu pot fi batjocorite într-un asemenea mod de către niciun participant responsabil la viața publică din România, indiferent de nivelul, valoarea sau poziția sa în societate, fie el pamfletarul Dinescu sau postacul Icsinescu. (Va urma)

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio