Cât mai e română… limba asta?

Personajul colectiv: noi toți, ei tonți, popor, oșteni, curteni… toată strânsura FB

Autorul: ”Prostul face tot ce poate ca să nu treacă neobservat” (Tudor Mușatescu).

Nașul: Știu din istorie că întotdeauna a fost la fel (uneori, chiar mai rău), dar acum, ca martor ocular și participant direct, pot să confirm că trăim într-o lume complet tâmpită. Vai, ce-am zis?! Asta e, mi-a scăpat, scuze, reformulez: parțial tâmpită. Parțial, dar covârșitor! Nu credeți? Dacă nu vă conving primele știri ale zilei, uitați-vă la ultimul talk-show al nopții. Nu insist, nu dau exemple, iar pe cei care se grăbesc să mă injurieze sau doar să mă înjure îi invit să găsească ei un calificativ mai potrivit pentru lumea asta minunată, oferta sinonimică la ”tâmpit” fiind bogată și variată: idiot, stupid, îndobitocit, prostit, amețit, nerod, buimac, năuc, zăpăcit, țicnit, capiu, uluit, hăbăuc, tehui.

O fi lumea asta complet tâmpită (eu o țin pe-a mea), dar eu nu sunt nici atât de tâmpit, nici atât de genial ca să mă pun cu ea. Cu ea în întregul ei. Dar cu o parte din ea, cu o părticică… mai, mai că m-ar tenta. Și nici n-ar fi o părticică oarecare, ci, dimpotrivă, una foarte importantă, fiindcă ține de comunicare. Or, asta, comunicarea, este absolut indispensabilă peste tot în lumea animală. Deci, și pentru oameni. Mai ales că la specia asta e vorba de limbă. Română, în cazul nostru. Facem, așadar, stop-cadru pe limba română folosită în mediul virtual facebook de către vorbitori nativi de limba română, marea majoritate cu bacul luat.

Îi cunosc pe pro... pe semidocți (nu știu ce-am avut azi, toată ziua am fost politicos, o fi ceva în atmosferă?!) după felul în care își scriu mesajele postate pe FB. Ei, da!, veți spune, mare inginerie filozofică, oricine își dă seama. Păi, nu!, stați așa, eu nici nu citesc textele, n-am nevoie! Mă uit doar la semnele de punctuație: ????? sau: !!!!!, la cuvintele abuzate: tareeee!, supeeerrrrr! sau la cele scrise de-a-n boulea cu majuscule: ”eu v-am SPUS mai demult că....” și deja știu că unul căruia îi fată mintea ceva de genul: ”PERFEEEECT! ARE DREPTATEEEEEE! ATENȚIEEEEEEE!!!!!!! Nați-o strâmbă că ți-am dres-o!”… da, e clar, nu merită să-ți pierzi timpul cu el. E dintre inocenții ăia foarte… superiori care sunt convinși că dacă scrii cu majuscule, lungești vocalele și exagerezi cu punctuația sunt mai convingători.

Ca să nu mai vorbesc de ortografie. Uite, pe mine atât de mult m-a sedus supeeeeerbul verb ”a nați”!!!!!, că nu m-am putut abține și i-am inventat pe loc o conjugare frumoasă: Eu naț, tu nați, el/ea națe. Ce romantic! Şi acum, serios, deci plictisitor: ”na” este o interjecție, sinonimă cu ”iată, uite, poftim”, având frecvent valoare verbală, ca și în cazul de față, cu înțelesul de ”ia, ține”: ține-o, ia-o. Așadar, în expresia respectivă se scrie corect: ”Na-ţi-o” (interjecție + pronume + pronume), mai ales că verbul ”nați” nu există. Ce prozaic!

Dacă pun mai multe de-astea, uite-așa: ?????, semidoctul crede că întrebarea este mai puternică, mai intensă, mai incisivă.

Și mai crede că te face și pe tine să devii... întrebător până la epuizare. Când mirarea ajunge la frenezie: !!!!!, trebuie să lași naibii la o parte fleacurile care îți ocupă viața și să aderi pe loc la secta mirăcioșilor. Dacă îți trântesc ăștia și-un Bravooo!, om te-ai făcut, adevărat zic ție, ai de ce să-ți dai cu pumnii-n cap. Fiindcă semidoctului nu-i ajung șapte semne de-ntrebare și unșpe de mirare, el mai și lungește de-a-n boulea cuvintele, preferând vocalele: tareee, cuum, ciiine, dar nu iartă nici consoanele: superrr, rușșșine, combinația fiind pur și simplu irezistibilă: corrrupțieee. Nu știu exact de ce face asta, probabil că îi dă senzația de oralitate agresivă, pe ideea că are dreptate cine țipă mai tare. Sau, pur și simplu, așa o fi citit el în vreun tratat de specialitate, capitolul ”Reducerea incertitudinii”, paragraful ”Cotitura lingvistică”.

Și a mai învățat ceva de-acolo, și anume, să atragă atenția inclusiv grafic, deci recurge la irefutabilul procedeu al... majuscularizării tam-nisam, iaca-așa: ”este un NIMENI (…) este CEL MAI MARE (…) ȘI EU MĂ voi BUCURA dacă va fi AȘA (…) ești pe un DRUM, total greșit (…) vă amintiți că EU V-AM SPUS...” sau: ”De ce OARE susținătorii lui... NU REALIZEAZĂ că...”. Aha... ”nu realizează”! Deci, tot la cuvinte am ajuns, da? deși mai sus făceam pe nebunul că, pentru a cunoaște semidocții, nici n-am nevoie de vorbe, mă uit doar la filmul mut cu ????? și !!!!! Dom’le, dar când îl aud, mă rog, îl văd, îl citesc pe câte unul că începe cu ”deci... super... cool... gen... realizez...”, pe cinstea mea că-mi vine să-mi las baltă toate interesele și să-l sun pe Mark: Auzi, mă?, dă, naibii, dilit la toată bășcălia asta, că se-mpute treaba.

Uneori, dileala atinge paroxismul punctuației fix în punctul G al exclamației: ”Dar au greșit Cimitirul!!!!!!!!!!!!!!!!! Rușine!!!!!!! Rușine!!!! Incompetenților!!!! O să fac plângere!!!!!!!”. Măcar doamna (că e o doamnă, precis v-ați dat seama) crede sincer că… ce fotografie?, niște semne de exclamație bine plasate fac cât o mie de cuvinte. Un inteligent, domn, de data asta (urăsc discriminările) pretinde că susține nu știu ce, chestii, trestii, oricum, foarte principale, mugind de plăcere: ”de muuuulți ani”. Și concluzionează sec: ”Ca să moară Viorica de necaz !!!!!!!!”.

Mă apropii de final și uite că nici pomeneală de emoticoane, de gifuri, de stickere, de toate caraghioslâcurile alea de limbaj nonconvențional, balonașe, inimioare, fluturași, prăjiturele și floricici. Motivul e clar - toți muțunachii ăia terifianți în drăgălășenia lor nu țin de graiul articulat și de limba română, ci de o zonă cu mult mai ciudată a comunicării umane, care, deocamdată, nu se poate defini. Dar se poate constata că perfida noastră comunicare se află deja în marș forțat spre deriziunea finală, când se va trece la extragerea gândurilor direct din creier, mă rog... de unde se formează ele, că de nimic nu mai poți fi sigur în ziua de azi.

La început, ziceam ceva de lumea asta complet tâmpită. Și, ca bibliografie, indicam predominația știrilor negative de la noi și de aiurea. Și uite că am ajuns să închei întrebându-mă ce fel de română mai este limba asta de pe feisbuc, care, evident, face parte din lumea noastră cea de toate smintelile. Lucrurile sunt extrem de complicate iar evoluția aproape previzibilă - pe termen lung, ne îndreptăm spre un alt fel de comunicare într-un cu totul alt tip de cultură. Deocamdată, simțim doar primele scrâșnete ale malaxorului în care este aruncată acum civilizația umană și abia dacă nepoții nepoților noștri vor avea privilegiul (fericit, deplorabil?) de a vedea ce iese.

Dar să nu ne grăbim la concluzii ca fata mare la măritat, dar nici ca fata bătrână la strâmbat din nas. Cum o fi, cum n-o fi, asta nu putem decât să ne imaginăm, dar, câtă vreme mai există o educație, o școală, o logică și niște reguli, eu, unul, o țin pe-a mea: după cum vorbești se cunoaște cine ești.

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio