O celebră butadă sună aşa: „Cuvintele i-au fost date omului ca să-şi ascundă gândurile”. Corect! Dar parcă numai cuvintele? Zâmbetul ce-are? Cât rău nu poţi face cu zâmbetul pe buze?! Dar ochii? Nu numai că poţi minţi pe cineva privindu-l în ochi, că aici intervin cuvintele care uneori te pot trăda, dar poţi să ucizi fără să clipeşti. Fie doar şi vise. În fine, nu anatomia duplicităţii mă interesează aici, deşi ar fi de scris un întreg tratat despre asta, despre cum pielea de pe tine poate să fie de drac, cum e să muşti mâna care te-a hrănit sau să fii numai ochi şi urechi, ca să pârăşti mai mult, trup şi suflet, ca să trădezi mai bine etc.

Azi, însă, mă limitez la cuvinte. Poate că am făcut o fixaţie pe zona asta, poate că nu sunt chiar atât de importante cum mă iluzionez eu. Nici măcar nu sunt atât de sigur că (numai) de-asta ne-au fost date cuvintele, ca să ne ascundem gândurile, conform deja invocatei butade stendhaliene. Gândurile rele, fără îndoială. De ce le-am ascunde pe cele bune? Sigur că uneori şi astea trebuie ascunse. Pentru a le proteja. Atâta vreme cât le putem controla, vorbesc de cuvinte, totul pare în regulă. Chiar şi atunci când cineva se foloseşte de ele ca să-şi ascundă cine ştie ce intenţie rea. Ascunde cine poate! Cum poate şi de cine poate. Numai că inepuizabila inventivitate umană a găsit un antidot şi pentru capcana asta verbală, stipulând că minciuna are picioare scurte.

Deci, nu-mi pasă că cineva se foloseşte de cuvinte ca să-și ascundă cine ştie ce gânduri rele, infame sau periculoase. La o limbă iscusită, nişte urechi meseriaşe! Urechea nu duce cuvintele direct la inimă, ca să-mi aprindă instantaneu sângele mâniei. Le trece mai întâi prin creier, care, uneori, lucrează şi la rece. Nu, marea mea indignare nu este aceea cu ascunsul gândurilor, fiindcă acest urcior de cuvinte ascunzătoare nu merge de multe ori la izvorul adevărului. De câte ori şi cât timp îţi poţi ascunde gândurile de mine? Mai devreme sau mai târziu, îţi descifrez codul ascunzişurilor. Mai ales că, fără ochi şi zâmbet, fără acea complicată şi paradoxală anatomie a duplicităţii de care vorbeam mai devreme, cuvintele singure nu fac nici doi bani.

Nu, nu mă mai tem de cuvintele care ascund. Am ac de cojocul lor! Mă fascinează însă cuvintele care arată. Există cuvinte care dezvăluie şi astea mi se par mult mai odioase, mai fără speranţă şi fără soluţie. Astea sunt cu adevărat o mare, foarte mare problemă, cuvintele care te dau de gol, fără ca tu să-ţi doreşti asta, normal. Cuvintele care refuză să-ţi mai ascundă gândurile. Cuvintele care te trădează când ţi-e lumea mai dragă, fiindcă îţi dezvăluie golul interior. Micimea de suflet, lipsa de caracter, ignoranţa, prostia, ticăloşia, falsitatea, impostura, răutatea...

Cheltuieşti atâta energie ca să găseşti cuvinte care să-ţi ascundă gândurile şi, hopa!, doar câteva fraze îţi dau la iveală amărâta aia de precaritate umană şi intelectuală pe care atâta ai încercat s-o ascunzi. Şi te arată exact cum eşti: un netrebnic, un laş, un ticălos, un mincinos, un impostor. Uneori, nici nu este nevoie de fraze. Ca să te faci de rahat, e suficient să trânteşti doar câteva propoziţii. În cazurile cele mai spectaculoase, sunt de ajuns doar câteva cuvinte. O performanţă excepţională, greu de atins, fiindcă presupune să ai geniul sinuciderii, e aia când un singur cuvânt te face muşuroi. Nu am un exemplu recent la îndemână, nici nu sunt sigur că într-adevăr există un asemenea sport extrem sau e doar rodul unei intuiţii malițioase, dar voi continua să cred asta chiar dacă nu voi găsi destule exemple ca să vă conving, ceva de genul: „almanahe”, ”succesuri”, „găozar”, ”20 – 20”, ”ghinion”.... cuvinte care nu-ți ascund vreun gând, ci, vai!, ți le dau de gol pe toate.

Credeţi că treaba asta a cuvintelor care nu ascund nimic, ci arată totul, este o simplă aiureală care se ambiţionează să demonstreze că Stendhal: „Cuvintele i-au fost date omului ca să-şi ascundă gândurile” nu a rostit decât o jumătate de adevăr? Dar ce gânduri, mă rog, şi-ar putea ascunde acel concetăţean cumsecade, citat cu nume, prenume şi ghilimele într-o mai veche relatare de presă despre cum a fost sărbătorită la Ploieşti Ziua Naţională, parcă special ca să-mi ilustreze mie aserţiunea din titlu: „Avem noi milioane de români peste graniţă, dar restul până la 21 de milioane stăm şi noi astăzi să mâncăm o fasole, să mâncăm un cârnat şi să bem puţin vin”.

Vi se pare că ar ascunde ceva gânduri necurate cuvintele astea sincere și inocente, domnule Stendhal? Că mie nu mi se pare deloc! Dimpotrivă, ele îl arată pe nefericitul care le-a rostit exact aşa cum este el, ca om din mulţime. Idealuri, aspiraţii, demnitate, orizont istoric, cultural şi naţional?! Vax albina! Cuvintele ne arată un mare gol, desenând o radiografie nemiloasă a precarităţii condiţiei umane. Care „cerul înstelat deasupra mea, iar legea morală în mine”?, herr Kant? Ce „trestie gânditoare”, monsieur Pascal? Voi, domnilor Vulcănescu, Cioran, Ţuţea, Pleşu, Liiceanu... înţelegeţi domniile voastre că în această anonimă frază genială:

Noi stăm să mâncăm, da’ ne daţi, bre?, este sintetizată chintesenţa mulţimii naţionale de pleşcari care se îndoapă la toate pomenile, de parcă a doua zi vine sfârşitul lumii şi e obligatoriu să te prindă cu maţu’ plin şi cugetu’ gol?! Plus că alde burtă - goală au fost serviţi chiar de primar şi de prefect, cu polonicul. Doi cezărică de mucava aruncând mulţimii pâine, ca să înghită mai uşor circul care ţine loc de politică onestă şi de administraţie eficientă. Monumental!

Dar amărâtul ăsta de filozof al golului interior care se umple cu fasole nu este decât un om necăjit dintr-o mulţime necăjită, un anonim al necăjirii popular. Biciul cuvântului care te arată loveşte însă şi mai sus, la vipuri, unul dintre marii adepți ai teoriei lui Stendhal fiind Traian Băsescu, maestru în grad de comandor al ascunzişurilor. Dar şi el mai aţipeşte câteodată. Este momentul în care cuvântul care îl arată îşi face de cap, zugrăvind, de exemplu, cum vede Băsescu România de peste 20 de ani: „va fi un paradis pentru turism dacă reuşim să ne menţinem cele 30% de păduri virgine pe care le avem acum şi cei peste 6.000 de urşi pe care îi avem în Carpaţi (...) o ţară în care vom putea pleca cu TGV-ul de la Constanţa la Paris, şi trecând prin Canalul Mânecii să ajungem la Londra, ne vom face cumpărăturile în City-ul britanic (...) o ţară în care românii se întorc de acolo de unde nu sunt primiţi acum, fie din Anglia, fie din Germania, fie din Franţa (...) unde suntem consideraţi ţigani (...) unde sunt caracterizaţi ca fiind o naţiune de hoţi, needucată, uitând-se că deocamdată zburaţi cu avioane cu reacţie inventate de Henri Coandă”. Bulangiilor!

Sunt cuvinte care nu ascund nimic. Dimpotrivă, arată! Îl arată cu degetul pe ditamai politicianul, îl arată exact aşa cum este el când nu se ascunde – un suflet simplu, curat şi naiv, sincer şi optimist, ușor patetic, chiar înflăcărat, ca un elev de-aVI-a rurală care primeşte nota zece la compunerea „Cum va fi ţara mea peste 20 de ani”. Mie, cel mai mult mi-au plăcut urşii noştri carpatini, domnule!, care vor umple ţara de turişti. Care speriaţi, care zgâriaţi, alţii doar mâncaţi sau morţi de frică.

Că pe unde să fugă, na!, dacă autostrăzi, nema?! Pe urmă, mi-a plăcut cum face Băsescu pe ghidul şi pe agentul de shoping, pe ruta Constanţa, Paris, Londra şi retur cu valizele pline, cică, de cumpărături. E posibil fiindcă, nota bene!, hoţii se vor fi întors deja în ţară, la pontul că aici, la Românica, va fi adevăratul paradis turistic de dat cu jula. Treaba cu ţiganii nu mi-a plăcut deloc. Urât din partea lor! Şi, în definitiv, ’ţi-ai dreacu dă occidentali, dacă nu vă convine, vă luăm reacţia lu’ Coandă înapoi, să vedeţi cum vă târâţi voi cu cotiga, ca în evul mediu.

Dacă asta e viziune de politician, de deputat, de ministru, de primar de capitală, de preşedinte de țară… Băse a fost de toate!... și de europarlamentar, că acum e și de-ăsta, propun să interzicem futurologia prin lege. Şi nu văd de ce nu ar candida la parlament sau la preşedinţie şi fasolarul ăla care nu visează cai verzi pe pereţi, ci are un mesaj cât se poate de săţios: „stăm şi noi astăzi să mâncăm o fasole, să mâncăm un cârnat şi să bem puţin vin”. Păi, ce aia mă-sii?! Ori suntem români, ori nu mai suntem!? Dacă nici ăsta nu e program electoral câştigător, atunci, care?

M. Ghiţă Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio