În fine, cedez (uite că se cedează şi la amabilitate, nu numai la ameninţări) şi cobor din maşină, ca să-i explic mai de aproape: Băi, tată, lasă, nu e nimic serios, ştiu că nu am scurtă pe stânga, dar nu merg noaptea, o rezolv în ţară! Non, non!, c’est très grave… se oţărăşte el la mine, agitând arătătorul, adică: Nu, nu... nu se poate!, gata - gata să-mi pună mâna în piept, ca să mă oprească să fac vreo prostie, de parcă eram cel puţin căposu’ ăla de cumnat-su, mafiotu’ din Marsilia sau vreun verişor de-al doilea, peizan din Pirinei… l’amende est très élevée! La chestia cu amenda, normal că-mi filează becul, aşa ars cum era: Cât? Adică, combien?! 75 de euro, cher monsieur, dar problema se poate rezolva rapid, chiar aici, în apropiere, am un prieten care lucrează la service, un meseriaș a-ntâia! Hait!, al naibii franţuz!, uite cum mă face din vorbe, bine, bre, m-ai convins, cum ajung la amicul matale? Simplu!, zice binefăcătorul nostru, te ţii după mine. Şi se urcă într-o Dacia Lodgy nou nouţă.

După cinci, şase minute şi trei semafoare (ce sate mai au şi ăştia, cu semafoare!) ajungem la un service, ce credeţi?, chiar Dacia – Renault. Bravos, naţiune, halal să-ți fie, aici e de mine! După care, l'ami de mon ami est mon ami... mă ia profi, scurt şi tehnic: Bagă maşina pe stand, aşa, très bien, actele maşinii, da, care-i problema?, care far, stânga, dreapta? eţetera. Între timp, coborâseră din maşină şi ai mei, iar cel mai bun prieten al nostru de pe Valea Loarei tocmai descoperise ce bine se poate conversa cu românii în engleză. Şi nu-i mai tăcea gura nici în limba asta, ceea ce, la un francez, e destul de curios.

Electricianul meşterea de zor la farul ăla care nu se lăsa deloc desfăcut, fiindcă nu se putea umbla la el lejer decât dacă mutai puţin bateria, chestie pe care i-am spus-o cu mâna, fiindcă, la naiba!, eram sigur că înţelege mai bine din gesturi, decât din vorbe. El mi-a răspuns din cap, din ochi și din buzele țuguiate şi eu am înţeles instantaneu, fiindcă asta fac toţi mecanicii de maşini de pe faţa pământului, când vine un neica-nimeni de aiurea să le arate lor meserie, zâmbesc din buze şi te înjură din inimă: Fugi, dom’le, de-acilea, mă-nveţi tu pe mine?!, il n'est pas nécessaire! Neseser, neneseser, după un sfert de oră se dă bătut, pleacă şi vine cu căruciorul de scule, tot el îmbufnat, ia o tubulară de 10, dă bateria la o parte câțiva centimetri, își face loc ca lumea, scoate becul ars, pune unul nou, fixează bateria la locul ei, în două minute, treaba-i gata.

Între timp, cel de la birou se ocupase de acte, eu completasem două formulare, el, de două ori pe atâta, mi-a cerut chiar şi codul poștal de domiciliu, nu-mi dau seama nici acum de ce le trebuia și, când a fost la întristare, am făcut ochii cât cepele: Cââât? 37,25? Euro? D-ăștia, europeni?! Pentru un nenorocit de bec de 10 lei?! Bă, voi nu sunteţi zdraveni la cap! Aproape 200 de lei pentru schimbarea unui bec, huo!, hoţilor!, când la Ploieşti mă costă maxim 30 de lei?! Şi povestea aia cu amenda de 75 de euro…

Aiurea! Am mers 6000 de kilometri prin șapte ţări şi n-am văzut decât vreo trei maşini de poliţie, şi alea în oraşe, pe autostradă, nici caschetă de poliţist, să se ia de tine din senin, că nu ai tu bec pe stânga. Da’ cum puteam să răsplătesc amabilitatea proaspătului nostru prieten cu asemenea prostii? Normal că ne-am despărţit civilizat. Ce zic eu civilizat?, aproape euforic, noi, de recunoştinţă, el – habar n-am de ce, probabil din satisfacţia pe care i-o dă exerciţiul politeţii. Politețea franțuzească, de!, gentil homme, égalité, fraternité... amabilité. Jumulité!

Înjurăturile au venit după aia, mai ales că eram spre sfârşitul concediului, iar 40 de euro făceau cât 400, plus sentimentul de bizon care se ia după primul franţuz care îi arată că i s-a ars becul. M-am răcorit însă foarte repede, aşa că am făcut nişte calcule simple: la un salariu românesc mediu de 600 de euro, un bec de 37 înseamnă 6,16 la sută, deci, ceva insuportabil! Dar la 2000 de euro, câte este salariul mediu la ei, 1,85 la sută nici nu se pune! Să tot schimbi la becuri…

Când nu mi-am mai suportat meschinăria (în fond, eram în concediu, nu? avea vreun rost să mi-l otrăvesc?), morala a venit de la sine: Să nu ţi se ardă becul în Franţa!
M. Ghiţă Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio