După ce a uitat cât a dat din coate și i-a trecut jena de a fi slugărit pilele care au decis loteria funcției, directorul începe să creadă că s-a trezit în scaun fiindcă este el tobă de carte, ca absolvent al universității din Moreni (nu este universitate la Moreni?... aveți răbdare!) și specialist nevoie mare, dottore doldora de patalamale care-i atestă tot felul de specializări și tot neamul de calități. Somitate!

Este exact ceea ce-i trebuie pentru ca directorul să facă prima greșeală, aceea de a confunda durata cu eternitatea. Când e în funcţie de un an, doi, nu îl interesează decât durata, dar după ce a rezistat un ciclu electoral de patru ani, deja începe să se creadă etern. Dacă are noroc și câștigă iarăși ai lui, cei care l-au pus în funcție, harașo, precrasnâi!... minunat!, s-a mai făcut cu patru ani de directorat la cv. Doar dacă nu fluieră în biserică, dar cine e nebunul ăla să nu vadă dincotro bate vântul când se descheie la șliț?! Dacă însă câștigă ceilalți?... așa, și?! păi, când ai ajuns un virtuoz al slujului, mai contează în fața cui te produci?

Și, uite-așa, din sluj în sluj, directorul trece de vârsta pensionării, bate lejer spre 70, e încă în funcţie şi continuă să facă ceea ce a făcut de 30 de ani încoace – rutină. Mediocritate, slugărnicie şi rutina, rețeta perfectă pentru a face înconjurul carierei bătând pasul pe loc. Modul absolut scârbos în care ştie să-şi linguşească şefii şi felul ignobil în care se pricepe să-şi aservească subalternii sunt termenii ecuaţiei lui de succes la public, la critică și la casierie. Normal că eternitatea directorului de cursă lungă dă idei şi altora, care, după cinci, șase ani de funcţie, ce să facă şi ei?, se pregătesc de veşnicia propriei puteri.

A doua greşeală

este aceea de a confunda marfa propriei persoane cu ambalajul funcţiei. După 20 de ani de huzur nestingherit, cu slugi la ușă şi la curăţenie în casă, cu maşină la scară şi cu abuzuri de care nu dai socoteală nimănui, este normal că ajungi să nu mai faci nicio diferenţă între tine, ca individ, şi instituţia pe care o conduci, între managementul instituţiei şi interesele tale personale, dispunând după bunul plac absolut nu numai de bunurile, materialele şi mijloacele instituţiei, ci chiar de oamenii din subordine, pe care îi poţi folosi, bine, mersi, la tot felul de lucruri în folos propriu, cum ar fi, de exemplu, să-ţi zugrăveşti vila sau să-ţi duci pantofii la cizmar… fiindcă, în ciuda tuturor... succesurilor, tot un scârțar ai rămas.

A treia greşeală,

şi cea mai mizerabilă, este aceea că, după o eternitate în funcţie, ceea ce te interesează cel mai puţin este chiar instituţia pe care o conduci. Nu numai că ai pierdut demult legătura cu realitatea, cu oportunităţile prezentului şi rigorile viitorului, nu numai că ai deprofesionalizat-o şi ai adus-o în stare de perfectă mediocritate și de totală obedienţă prin modul în care ai selectat și ai angajat oameni, prin modul în care ai organizat activitatea şi structura funcţională, prin modul în care ştii să-ţi terorizezi subalternii şi să anihilezi iniţiative, dar mai şi cultivi mitul că instituţia este creaţia ta care, nu-i aşa?, o să dispară odată cu tine.

Ceea ce se întâmplă în instituţiile noastre este strigător la cer. Nu sunt prea multe speranţe, dar poate că “cerul” ar auzi, dacă chiar ar striga cineva. Dar nu strigă nimeni. Toată lumea tace. Sau doar şușotește. Pentru asta s-a inventat bârfa, binecuvântata noastră bârfă cea de toate zilele de la birou sau, în zi de salariu, poate chiar de la cârciumă, unde adevărul este cu mult mai dur şi soluţiile cu mult mai radicale. Păcat doar că nu se pot aplica pe loc. A două zi, leii votcii redevin mieluşeii biroului. Slugărnicia, mica ciupeală, imediatul interes meschin, spaima ca nu cumva să fii pârât, teroarea că poți să cazi în dizgraţia şefului, lipsa de variante (ce fac, dacă mă dă afară?!) şi multe, multe altele, între care carenţele profesionale şi deficienţele de educaţie şi de caracter – toate astea fac din salariatul român subalternul perfect al directorului etern.

Dacă mai ai şi noroc, ca director, de şefi ca lumea la primărie, la județ, la minister… depinde de anvergura funcției tale de miciman, fie complet dezinteresaţi de instituţia ta, unde lucrurile pot să meargă oricum, că nu-i deranjează, fie deja conectaţi la vreun interes comun, fie atât de uşor de dus de nas, fie cum or fi, de treabă să fie, cum să nu cazi în greşeala de a te considera etern?

Eternitatea este ceva de care nimeni nu are curajul să se atingă.

M. Ghiţă Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio