Uite, n-am ce face şi mă f. şi pe mine o grijă. Câţi membri de partid or fi în ţara asta?! Așa… toți la un loc, nu contează culoarea carnetului și nici cotizația la zi, membru să fie. Nu sunt chiar atât de disperat, ca să mă intereseze câţi are fiecare partid în parte. Şi, oricum, n-aş afla adevărul, fiindcă ăştia mint şi când numără, nu numai când respiră. Aş vrea să aflu doar câţi sunt în total. Cu toptanul, cum zice moldovanul, normal că sunt priviţi de către politicieni ca o turmă de credincioşi, adevăraţi bigoţi politici care, în tratatele de politologie, sunt numiţi, uşor maliţios, “electorat captiv”. Deci, să fie un milion?

Când sunt întrebaţi intempestiv de către vreun reporter cu caş la gură: Câţi membri numără partidul dumneavoastră?, dacă nu-l iau la mişto pe novice, şefii de partide dau ochii peste cap, înghit în sec şi îndrugă cai verzi pe pereţi, scuipând la repezeală ceva ce poate semăna cu nişte sute de mii. Hai, să fie un milion, în total.

Socotind şi batalioanele de simpatizanţi şi cumpăraţi la găleată, captivii să fie două milioane, cu neveste, cu amante, cu rude şi subalterni cu tot. Să mai fie şi trei, patru milioane de români plecaţi la muncă în străinătate, pe care nu-i mai interesează decât prin telefon ce se petrece în ţara asta şi încotro se duce titirezul. Unii nu mai dau pe-acasă cu anii. Alții vin, taie porcul, iau sarmalele la borcan şi cârnaţii la garniță şi fuga înapoi, la rostul lor de aiurea.

Foarte puţini fac prostia să-şi rişte bruma de agoniseală deschizând vreo afacere aici, în ţară, ca să fie umiliţi de birocraţie, sugrumaţi de impozite şi şpăguiţi de controale.

Iată, se adună deja cam la cinci-șase milioane de cetăţeni pe care, deşi o cunosc, direct și îndeaproape sau doar indirect și de la distanță, nu prea-i interesează realitatea. Realitatea din România, pe care au înlocuit-o cu iluziile din capul lor. Cu visele din capul lor. Cu fixaţiile din capul lor. Din care şi-au construit o altă realitate, una complet ruptă de ceea ce se petrece concret și efectiv în ţară, cu noi toţi, inclusiv cu ei înşişi, cu guvernarea, cu administraţia, cu economia, cu nivelul de trai, cu sănătatea, cu educaţia, cu justiţia, cu democraţia, cu viaţa noastră şi cu viitorul copiilor noştri, în ultimă instanţă. Colac peste pupăză, acum și cu covidul, care a ajuns, cum să spun?... un fel de moașă comunală, le știe pe toate, poate orice, nimic nu mișcă fără ea!

La cei pe care nu-i interesează realitatea din motive de acerb partizanat politic (oribilă orbire, indiferent că este roşie sau galben-albastră), sau din cauza distanţei geografice care se interpune între viaţa lor de zi cu zi şi nenorocirea din ţară, se adaugă, vai!, cetăţenii pe care nu-i interesează ce se întâmplă în ţară şi cu ţara, din motive de crasă ignoranţă, de impardonabilă indolenţă sau de oribilă laşitate. Sunt cei care acceptă. Sunt cei care pleacă grumazul, pe care este tatuat fatalismul ignobilei pasivităţi româneşti dintotdeauna: Noi suntem prea mici, ce putem face?! Să fie şi ei câteva milioane... Trei, patru?! Cinci, şase?! Vi se pare exagerat? Eu, nu vă fie cu supărare, merg pe şapte, opt! Sunt cei care, de regulă, nu vin niciodată la vot.

Şi, uite-aşa, pe nesimţite, se adună cam 13 - 14 milioane de cetăţeni dezinteresaţi de ei înşişi, de realitatea în care trăiesc, de prezentul în care se bălăcesc, de viitorul în care se vor bălăci copiii lor, de țara pentru care ar trebui să facă ceva, pentru ca apoi și ea să le întoarcă binele… Mai adăugaţi vreo patru milioane de copii şi adolescenţi care, deocamdată, nu sunt termeni ai acestei ecuaţii a eşecului, dar, din păcate, vor deveni, la rândul lor, actanţii unui spectacol civic mediocru şi vectorii unui destin naţional de duzină.

De la cine şi ce să înveţe? Câţi ne-am făcut? Cam la 18 milioane, da? La care se adaugă aceia pe care nu-i interesează situaţia din ţară fiindcă se simt în siguranţă. Fie că sunt (foarte) bogaţi, fie că sunt siguri de poziţia şi de veniturile lor, ei se consideră la adăpost de sărăcie şi de dezastru, deci nu prea au de ce să se agite.

Or fi şi ăştia unu – două milioane?! Să-i mai pun la socoteală şi pe nefericiţii de semeni cu nevoi speciale sau cu fel de fel de alte destine nemiloase, aproape două milioane şi ei… și uite că ne făcurăm 22 de milioane de suflete captive într-o ţară captivă în destinul ei captiv într-o istorie captivă din care nu numai că nu putem ieşi, dar nici măcar nu ne trece prin cap să mişcăm în front. Cu alte cuvinte, dacă nenorocitul ăsta de recensământ al fatalității s-ar dovedi real, e că şansele noastre la o viaţă normală ar fi nule?

M. Ghiţă Mateucă

 

Joomla SEF URLs by Artio