Ca să fie clar din capul locului, este vorba de cuponul de pensie. Aş fi putut croşeta un echivoc drăguţ, dar nu-mi arde de glume şi mă şi grăbesc. Mă grăbesc să ajung la poștă. Poșta ”mare”! Asta era marți. Dumneavoastră de când n-aţi mai fost? De mult? Nu vă cred! După veşnica aglomeraţie, parcă am fi un oraş de farfurizi… are, n-are treabă, la 11 trecute fix o mulțime de oameni se calcă pe picioare la poștă. Năduşim la cozi de n-avem aer. Bine, acum mai e și efectul de mască. Dar tot mai miroase câte unul de înţepeneşti, deși el încă mișcă. Ce mască, frățioare? Face și ea ce poate… Aeeer! Aer condiţionat! Ce-ai, dom’ne, eşti dus?!, unde-ai mai pomenit dumneata aşa ceva? Auzi la el!, aer condiţionat la poştă, că doar aer condiţionat avea şi la mă-sa acasă…

Bine, nu aer, dar mai multă lumină?! Sau negocierea e închisă şi pe capitolul ăsta? De ani de zile, luminatorul din plafon a prins o minunată patină a timpului sub formă de noroi. De ce să fie geamul curat, să intre lumina? Mai bine cu noroiul în cap! Oh, în sfârşit!, am ajuns la ghişeu. Uit, naibii, de noroi, de îmbâcseală, de îmbulzeală şi mă inundă o stare de bine.

Şi îmi promit o bere, fiindcă am rezistat cu brio la tentaţia de a mă băga în disputa politică a doi userişti, unul cam prea liberal, altul în plus bine de tot, cu un pesedist ușor pemepist, care amenința cu apocalipsa: Ați dat de dracu! Se-ntoarce tartoru’ la Primărie! Era tot ceea ce lipsea de la Poşta mare – politica mică. Nu-mi mai păsa de nimic. După o veşnicie de 45 de minute, în doar câteva secunde, aveam să primesc cupoanele, ca să nu mă mai drăgălească nevasta la cap: Nu-i aşa că nici azi nu ai avut timp de cupoane, dragă?! Pe-al meu l-am primit imediat, am arătat cartea de identitate (înainte îi zicea mai simplu: buletin), am semnat de primire, am înhățat cuponul.

Pe-al doamnei, nu vi-l pot da! Poftim?! Mai bine-mi cădea luminatorul în cap. Cu noroi cu tot. De ce?! Trebuie să vină personal persoana respectivă. Dar eu sunt soţul persoanei respective, doamnă, uitaţi, am buletinul ei, îl am şi pe-al meu, scrie acelaşi nume, doar nu sunt frac-su, uitați, am aici şi avizul de înştiinţare, că nu ne-a găsit poştăriţa acasă... Vă cred, dar astea sunt normele. Ce norme? Normele de la Pensii, să nu dăm cuponul decât titularului. Bine, dar eu nu cer pensia, banii, carevasăzică, că oricum am cardul soției, uitați-l, ăsta e, știu și codul, vreți să vi-l spun?! Nu, nu vreau, domnule!... eu v-am explicat cu frumosul, nu vă pot da cuponul doamnei, următorul, vă rog!

Doamnă, vă rog din suflet, repet, nu e vorba de bani… mai înainte, când ne aducea poștărița banii acasă, îmi dădea mie și pensia nevesti-mii, când ea era plecată, ba, uneori, o mai lăsa şi pe la vreo vecină, iar eu acum vreau doar amărâtul ăla de petic de hârtie, care nu are nicio valoare... Ba are! Ba nu are! Ba da! Ba nu! Ce valoare, doamnă?! De confidenţialitate! De ce?! De confidenţialitate! Noroi, jeg, duhoare, politică… totul e sortit pieirii, numai tu, confidenţialitate, rezişti de-a pururi! Doamnă, ce confidenţialitate? Ce confidenţialitate, doamnă?!... când eu cu femeia asta din buletin dorm de 40 de ani în acelaşi pat, ba, mai demult, nu numai că dormeam, da’ asta-i viaţa, stau cu ea la aceeaşi masă, cu ea mă cert, cu ea mă împac, cu ea mă ţin de mână pe stradă şi cu ea îmi mănânc zilele, doamnă, da-ţi-mi odată nenorocitul ăla de cupon, vă rog frumos… vă dați seama ce înseamnă să mă duc acasă fără cuponul ei?... plus că deja am trăit o oră cumplită în împuţita asta de sală de tortură!

Domnule, vă rog să fiţi cuviincios! Sunt, doamnă, dacă nu eram ziceam ”cocină”! Vreți să chem paza?! Cuponul nu se dă decât titularului. Să vină doamna, personal! Dar, doamnă, îi este imposibil, vă jur! Toată noaptea a ţopăit de nerăbdare să vină să-şi ia cuponul, m-am enervat şi i-am rupt un picior. Acuma e-n ghips! Netransportabilă! Dacă e netransportabilă, veniţi cu procură de la notar!

În fine... ce credeţi?... păi, n-au sărit cu gura cei de la coadă?! Că, hai, dom-le!, odată… ah, pensionarii… că bine le face cu covidu ăsta… și-atunci, vai! am trăit groaza vieții mele… ăștia nu aveau mască… gata să mă mănânce, da? Clar, am plecat valvârtej. Cum, unde? Să caut un notar, normal! Că la magazinul de funii închisese.

M. Ghiţă Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio