Vineri după-amiază, ora 5, o zi superbă de vară și o oră numai bună de făcut orice altceva, o baie la ștrand, o plimbare cu bicicleta, o bere cu prietenii, un pui de somn… Orice altceva, în afară de plicticoasa asta de festivitate de deschidere a unui ciclu de acţiuni culturale de interes judeţean. Dar obligațiile de serviciu sunt obligații de serviciu chiar și în fundul gol… În fundul gol al sălii, acolo unde de obicei mă instalez la ocazii de-astea, nu știu de ce… probabil că așa mi se pare mai suportabil calvarul a două ore de vorbit discuții. Sală mare, modernă, confortabilă. Publicul ocupă o treime, hai, aproape jumătate din locuri. Foarte mulți elevi de liceu aduşi cu clasa de niște profesori evident mai apatici decât ei, mimând totuși că sunt vii numai prin faptul că butonează cu oarecare interes la telefoane, niște studenți, parcă mereu aceeași, momiți cu două, trei puncte în plus la examen de același conferențiar veșnic abonat la astfel de bufonade pe care nu știu exact ce motive poate avea să le ia în serios. Restu’, adică maxim 30 de persoane, reprezintă “cultura” locală, intelighenția, cum ar veni, hailaiful, mă rog… câţiva directori de instituţii, nişte muzeografi, ceva bibliotecari, poate şi trei-patru primari, câțiva ziariști.

Cu o întârziere de doar 40 de minute, conduși de însuși voievodul județului secondat de un țuțăr consacrat, din culise apar trei domni și iau loc la masa de prezidiu, sau cum să-i zic? Venerabili, nu-i vorbă! Niciunul sub 75 de ani. E adevărat, nici peste 90. Numai buni de conferinţe. Primul vorbeşte bosul incontestabil. Gazdă, na! C-o fi, c-o plesni, ce minunată e cultura, cum face ea omul mai bun, cum înalţă ea spiritul şi cum trebuie să fim noi patrioţi. Toţi! În fine, de-astea... Apoi, îl invită la cuvânt pe primul oaspete. La valoarea lui, academician, nu?!, vorbeşte liber. Cică face o “incursiune în spaţiul cultural românesc”. O superbă colecţie de banalităţi, clişee, locuri comune. Când ajunge la “românii – pavăză” în calea cotropirii turceşti, salvatorii Europei, frate!, îmi vine primul gând de ducă.

Ăsta-i avantajul cu fundul sălii… poți oricând s-o ștergi englezește. Apoi, academicianul patriot aiurează că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cele două universităţi româneşti de atunci, de la Iaşi şi Bucureşti, în ordinea înfiinţării: 1860, 1864, erau superioare universităţilor germane, prin programa de studii, cel puţin. Parcă s-a referit expres la Universitatea din Göttingen, un oraş vechi de vreo mie de ani, cu universitate din 1737, dar nu mai sunt sigur. În fine, cert este că în momentul acela mi-am pus întrebarea că, dacă chiar era așa, de ce, mama naibii, nu-și trimiteau nemții copii să studieze la Iași sau la București, ci invers, românii își făceau studiile la modestele lor universități germane?! Şi, dacă pe atunci eram atât de buni, cum de ne-au luat-o nemţălăii atât de mult înainte în suta asta și ceva de ani? Plus că, deși au pierdut două războaie mondiale, pe care noi le-am câștigat, prin jertfa de sânge a poporului nostru eroic... acum ei sunt cea mai dezvoltată ţară din Europa, iar noi, cea mai înapoiată.

Mi-am pus întrebarea în gând, fireşte. Nu puteam să tulbur liniştea mormântală a sălii, intim pătrunsă de fel de fel de satisfacţii. Sau de plictiseli. În momentul acela, hotărârea mea era luată. Da, plec! Am răbdat însă până până la faza cu tineretul care azi nu prea mai este educat. Şi, ca suprem argument, onorabilul zice că domnia sa nu a mai văzut vreun tânăr cedând locul în autobuz. Imediat ce a pus punct acestei profunde observaţii academice, m-am ridicat şi am ieşit. A fost un gest nesăbuit. Recunosc şi regret fapta comisă. Sunt sigur că aş fi avut parte şi de alte delicii, fiindcă celălalt academician a lansat o carte: “Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român”.

Vă daţi seama ce-am ratat? Supravieţuirea ca realizare istorică. Supravieţuirea, ca destin. E ceva măreţ, nu? Oare de ce nu simt niciun pic de mândrie?

Afară, ce să vă spun? Era tot vineri. În colţ la Palatul Culturii, câţiva muncitori care lucrau la consolidarea edificiului leneveau sprijiniți de gard.

Unul cică: “Bă, să fie-al dracu’, ce mă mai doare picioar’li”. Îl dureau, da’ supravieţuia!

În pană de idealuri înalte, dar în numele supravieţuirii, mă îndrept spre piaţă. În uşa unei ospătării, un copil de numai 3 - 4 ani, dar deja expert în strategia supravieţuirii, privea în gol, paralizat de mirosul diabolic care făcea o reclamă deşănţată şandramalei în care se vindeau mici şi cartofi prăjiţi. Nu cerea, nu plângea, nu se tăvălea pe jos. Doar privea. Dar cu ce ochi! Ochi de mare strateg al foamei! I-am dat lu’ ta-su zece lei şi aproape că i-am ordonat: Ia-i ceva de mâncare! Săru’ mâna, domnu’, nu pot, că mai am cinci acasă, mai bine le iau nişte cartofi şi de restu’ pâine...

Mi-a fost nu ştiu cum, poate silă de viaţă, poate rușine de privirea țâncului ăluia căruia îi luceau ochii de foame, nu de poftă… ca să mai cumpăr ceva, că doar cu gândul ăsta mă abătusem pe la piață, în drum spre casă. Am rătăcit printre tarabe uitându-mă absent la mormanele alea de fructe și legume, la vitrinele pline de cărnuri, de mezeluri și brânzeturi, la rafturile cu pâine… până mi-a venit ideea salvatoare. Trebuie să-i întreb pe academicieni de ce dintr-o ţară cu universităţi mai bune ca ale nemţilor am ajuns una care nu-şi mai poate hrăni copiii. Bună idee, dar prost moment. Academicienii părăsiseră locul faptei. Erau la masă.

M. Ghiţă Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio