Când mă vedeau coborând din rată și chinuindu-mă cu valizoiu’ ăla de carton gălbui - bej deschis întărit cu șipci maron și colțuri de alamă, de fiecare dată plin de cărți, nebunii ăia de frați Bișa – Bișoii, cum le ziceam noi: Vali, Gabi și Mariusică începeau să zbiere ca apucații, de se auzea peste trei linii: Băăă, ieșiți, bă, în Lunca Fântânii, că veni ăsta al lu’ moș Florea Bițan, deșteptu’ ăsta care face pe prostu’ ca să semene cu noi, băăă… A venit Bibliotecă!

Era felul lor de a spune că le părea bine că vom fi împreună o vară întreagă. Cu Vali chiar eram prieten, fiindcă și lui îi plăcea să citească și chiar se lăuda că ”făcea” poezii. Ce mai faci, mă, Vali?, îl întreba câte cineva. E, ce să fac și eu, uite, am mai făcut fo trei poezii… dar niciodată, nimeni, n-a citit și n-a auzit vreo poezie de la el. E, nu, nu acuma, riposta sibilinic, când i se cerea să spună vreo poezie de-a lui, altădată, mai am de lucrat la niște rime.

Ceilalți doi Bișoi erau mai mici, dar la fel de dornici de a citi povești sau chiar de ne asculta pe mine și pe Vali când vorbeam noi de cine știe ce roman sau chiar de lucruri mai complicate, cum era, de exemplu, „Arta prozatorilor români” a lui Vianu, pe care și eu și Vali ne hotărâsem să o transcriem cuvânt cu cuvânt, ceea ce am și făcut în vara aia… de zicea nea Oică Dugeac, croitorul: Mă, voi v-ați țăcănit de tot?! Știam eu că cartea multă prostește, da’ un caz concret nu aveam, uite că acu’ îl am, mersi Becaud!, își plasa el gluma preferată, o să vă cos ceva pe daiboj, păi, mă, vere, cărțile sunt făcute să le citești, voi de ce le scrieți din nou?, ce, nu sunt scrise bine?

Vali trecea tot a XII-a, ca și mine și tot la română se gândea să dea, dar avea un nenorocit de profesor, acolo, la liceul ăla al lui din Giurgiu, care din 7 și 8 nu-l scotea, că tac-su îl și lua în primire de cum îl vedea cu vreo carte în mână: Ce visezi, mă?! Facultate cu șapte? Când o zbura porcul! Uite, eu îți dau voie să-l antrenezi pe-al nostru, nici nu e așa de greu, că parcă mănâncă sârmă ghimpată, nu porumb și dovleci, a dracu’ carnea pe el. Te duci tu colo sus în Dealu Viilor și îl ridici cu sfoara, ca pe zmeu. Ei, și când o învăța porcu’să zboare, pui taxă pentru gură-cască și faci rost de-un ban cinstit pentru facultate. Bă, Vali, bă, lasă, tată, fumur’li astea, mai bine vino colea la școala noastră, că poți fi profesor numai cu liceu’, ca fata lu’ Beșliu sau ca Ziza, var-ta, un an, doi, trei, iei și tu leafă, te-mbraci, strângi niște bani, ai și timp să înveți, te faci tobă de carte și după aia mai vezi tu cum e cu facultatea. Vali nu zicea nimic, se lăsa certat, ținea privirea-n pământ și numai când pleca taică-su îi lăcrimau ochii și icnea surd: Ai să vezi tu, lasă, mă, că ai să vezi tu…

Pe mine tot ăștia alde Bișa mă porecliseră Bibliotecă, mai mult ca sigur Mariusică, fiindcă el era mai ager la minte decât Gabi, iar Vali era chiar nițel deranjat de chestia asta. Îl simțeam eu că nu-i convine, după cum îi tremura buza de sus și după cum schimba imediat vorba când mă striga careva: Băi, Bibliotecă, mergem, mă, mâine la pește? Și tot așa, ca după cearta lu’ tac-su, avea lacrimi în ochi și icnea scurt: Așa, mă, așa, lasă c-o să vedeți voi, o să vedeți voi! Dacă-l întrebai ce zice, se ferea să dea vreun răspuns, se ridica și pleca vânturând aerul cu mâinile lui lungi, dar eu îi ghicisem suferința, ba chiar mă amuza copilăreala asta fără rost, că, la o adică, porecla era mișto și i s-ar fi potrivit și lui. Poate avea în cap o bibliotecă mai mare decât a mea, dar pentru o poreclă ca lumea trebuie să oferi și un motiv ca lumea, iar Vali nu fusese niciodată văzut trăgând după el o valiză plină de cărți.

Pe seară, când se mai răcorea, nea Oică deschidea ușa dublă a atelierului, care dădea direct în drum și acolo ne adunam toți băieții și fetele mai mari de prin vecini și stăteam de vorbă până noaptea, târziu. Când venea și nea Lilă Zaharia fieraru’, prietenul lui, mai rar, că acum, vara, avea treabă mai multă, era o adevărată nebunie, fiindcă ăsta avea un fel al lui caraghios de a vorbi, de a-și juca ochii în cap, de a gesticula… Era haios și dacă doar tăcea și privea, fiindcă și asta o făcea cu înțelesuri și subînțelesuri hazlii. Mă, zicea el, când venea și se așeza pe prag, mă, Oică, noi ne știm de mici, și de proști, mai ales tu, și de deștepți, mai ales eu, ai mai pomenit, mă, lume a dracului ca aici la noi, ai? Păi de ce, nea Lilă, e lumea așa cum zici, aici, la noi?, făcea câte unul pe naivul, special ca să se aleagă cu: Taci, bă, puță!, că tu încă nu ai nici legitimație de prost, de ce mă-ntrerupi chiar când eu mă pregăteam să vă luminez? Când se potoleau hohotele, nea Lilă își ducea arătătorul drept la tâmplă și privea undeva departe: Bă, puțelor, de ce n-or veni bă, ăștia, cu secerili la ascuțit și cu roțile la-ncercuit colo, iarna, pe geru ăla, când stai de drag în fierărie? Și vine-ai dracu’, taman acuma toți grămadă, când e grâu’ de secere și fierbe Vedea, voi vă-nchipuiți, bă, ce iad e la mine în fierărie?!

Hopa, tu când ai picat, mă, Bibliotecă? Ce ne mai citești anu’… ăsta, că mie mi-a rămas gându’ la muierea aia a lu Nichifor Lipan de anu’ trecut, țapănă muiere și-a dracului de n-ai treabă, puță! Băi, nea Lilă, nu-i mai zice, mă, așa, lu’ Bibliotecă, că ăsta nu e ca noi… Taci, mă, filozofule! De unde te-ai ales tu așa șmecher, mă, Mociofan Stelian? Și până să apuce Mociofan să deschidă gura, nea Lilă îi și făcea mizanscena: Zi-le, mă, și la puțele astea care la carte îi zic bubă dulce și fuge de ea ca de dracu’, ca să nu cumva se ia și la ei, că pe urmă ne facem toți deștepți și n-or să mai fie proști pe fața pământului să meargă la arat și la secere, nu-i așa, mă, Mociofan Stelian? Că pe tine te-a dat tac-tu la școală acu fo doișpe ani și mâine-poimâine te ia ăștia militar direct dintr-a treia…

Ai, mă, nea Lilă, lasă-mă-n pace că te spun lu’ maica și asta e rea, îți vine cu cearta la ușă, nu ca blegu’ de taicu, să beți voi la țuici și să vă puneți amândoi de luat oamenii-n râs… că de-aia ați ajuns amândoi fala satului, stâlpii matului și nu vă mai ia nimeni în serios, de vorbiți numai cu niște puțe ca noi… Nea Lilă luă o foarfecă de-a lu’ Oică și se prefăcu spre el, dar nimeni nu se sperie, fiindcă toți cunoșteau jocul. Mă, Mociofan Stelian, uite cum facem… când or veni ăia să te ia militar, tu dai fuga la mine la fierărie și atâta o să bați cu barosu’ la fiare înroșite, că o să li se facă milă de tine și-o să te lase-n pace. Numai să nu dai vreo beșină să strici aeru’ din fierărie, c-atuncea o să strig eu după ei și-or să se întoarcă ăia să te ia. Și, deși auzeam poanta asta a zecea oară, ne porneam toți pe un râs de-ăla de neam prost. Numai Veronel Scoicică, ochelarist de 10 pe linie la un liceu din Alexadria, continua să se mire cu ochii ăia ai lui mari ca faru’ de bicicletă, că ce dracului găsiți, mă, de râs la faza asta? Dar nimeni nu-i explica și lui, odată, că e ceva comic să spui că un pârț poate strica aerul dintr-o fierărie, unde, oricum, pute de-și dă demisia mucoasa nazală a tot ce vrei tu – cărbune împuțit, fier încins, nădușeală stătută, fum de toate alea, mai ceva ca-n fundu’ iadului.

Vali dispăruse de vreo zece zile și nimeni nu știa nici de ce plecase așa, fără veste, fără bani, fără bagaj și nici unde ar putea fi. Îl căutaseră peste tot, pe la niște rude din Smârdioasa, la gazda din Giurgiu, la câțiva colegi de liceu mai apropiați. Frații lui nu mai ieșeau din curte și nu mai veneau seara la croitoria lu Oică, taică-su era mai mult pe drumuri, iar mă-sa, nebuna, urla mai tare ca niciodată, încuiată în camera ei din fundu’ curții: Unde ești, Valiii?, fiindcă băiatul ei cel mai mare era singurul căruia îi deschidea ușa, când îi aducea castonul cu mâncare și sticla de apă în fiecare zi și ea numai pe el îl mai cunoștea din toată familia. Intrase pe fir și miliția și-l căutau ăștia peste tot, dar nimic! Apăruse chiar un zvon, că Vali s-ar fi ținut cu nevasta ceferistului la care stătea în gazdă la Giurgiu și ăsta ar fi plătit niște țigani din Fierasca să-i facă de petrecanie, dar nimeni nu văzuse vreun străin prin sat.

Eram întins la umbră sub părul din spatele casei și citeam, când am auzit un glas șoptit de dincolo de ulucă: Bibliotecă, bă, Bibliotecă… Mariusică, a sărit repede gardul și s-a așezat ciuci cu spatele lipit de zidul casei, alb la față și cu ochii îngroziți de spaimă. Bibliotecă, bă, Bibliotecă, să știi tu că Vali s-a omorât. Siguranța vocii lui confirma o bănuială care se zbătea în mintea multora. Ce spui, mă? De unde știi tu? Bă, Bibliotecă, Vali era mai așa, mai retras, și zicea tot timpu’ că o să vedem noi, c-o să ne arate el nouă, dar niciodată nu spunea mai mult de atâta și ne privea furios dacă îl întrebam, plus că stătea din ce în ce mai mult la maica în odaie și atunci ea nu mai țipa. Acu’ două nopți, l-am visat pe Vali întins într-un lan de grâu și un șarpe dansa în fața lui, apoi i s-a încolăcit pe gât, iar azi dimineață mă trimise tata să duc și eu calu’ ăla pe izlaz, că de când a plecat Vali nu l-a mai scos nimenea din grajd. Și, bă, funia aia lungă de priponeam calu’ cu ea nu mai era, bă, acolo, la locul ei, sub iesle.

După ce mi-am făcut norma de tăcere obligatorie și de ronțăit la gânduri negre, i-am zis să-i spună lu’ ta-su, dar zice: Nu am, bă, curaju’ ăsta, de-aia am venit la tine, să vii să-i spui tu! N-am ajuns bine la poarta lor că șeful de post era deja acolo cu doi inși după el: Nea Bișa, mă, nea Bișa… hai, mă, la poartă, că avem să-ți spunem ceva.

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio