Că urcai încet, că urcai repede, nu conta, cum ajungeai la etajul II, al naibii senzor, parcă era jurat!, pe casa scării se stingea lumina. Noi, ai blocului, eram deja vaccinați, suportam în tăcere, nici măcar nu mai bâjbâiam pe întuneric după comutator, fiindcă degetul se ducea singur fix la butonul cu pricina, dar când și când se mai auzea câte un țipăt de spaimă, un strigăt de uimire sau măcar o înjurătură de mamă.. și toată lumea știa că e un străin în bloc. Iar eu mă întrebam care mamă?... mama luminii electrice, probabil, că nu toți știau că asta n-a avut mamă, ci doar tată, îl chema Lenin, așa cum scria într-o revistă de pionieri.

Eu urcam întotdeauna agale, că avem bagaje, că nu aveam, oricum fatalitatea mă aștepta în capul scărilor de la II, mă mai lăsa exact șapte pași, eu ziceam mersi, că tocmai ajungeam la comutator și, când se făcea întuneric, țac!, apăsam butonul și gata, rezolvam problema pe loc. Aveam timp totuși să-mi amintesc, preț de un sfert de secundă, dar inevitabil, cum înjura tata la faza asta, tot ceva legat de lumină, normal, și de mamă, bineînțeles, dar măcar avea logică: ...‘tu-i lampa mă-sii! Era felul lui de a face față surprizei care, nu știu de ce, dar sigur cu vreun motiv, îl lua mereu pe nepregătite: ‘tu-i lampa mă-sii!

Și, instantaneu, o vedeam pe bunică-mea așezându-se cu fusta adunată sub ea pe lespedea de piatră care ținea loc de prag la bucătărie, luându-și alături lampa, bidonul de gaz, șomoiogul de cârpă înfășurat pe un bețigaș și începând să curețe sticla lămpii... coșul, cum zicea ea, tacticos, cu migală, evaluându-și permanent lucrarea, ridicând-o în lumina roșiatică a asfințitului, apoi potrivind feștila, uneori retezând-o cu o foarfecă boantă, pentru ca, la sfârșit, să atârne lampa în cuiul ei de lângă icoana de lemn în care Sfântul Gheorghe abia de mai prididea să omoare Balaurul, să se asigure, apoi, că pe corlată se află un chibrit și, în fine, să dea verdictul ei cosmic de țărancă bătrână, după care, ca să vezi!, se lua ditamai planeta:

E, acu’ poa’ să vie noaptea... E, din amintirea asta de copil crescut la lumina lămpii cu gaz trebuie că izvora și duioasa înjurătură a tatălui meu, asezonată, desigur, cu o extrem de confuză asociere între lumină și locul acela din care izvorăște viața, adică, acolo ar fi lampa mă-sii, aia care se stinge când ți-e lumea mai dragă și care, vezi bine, musai s-o sancționezi cu amenințarea că ‘tu-i, ca să se-nvețe minte. În fine, depășeam momentul urcând încă două etaje și reușind să descui ușa...

Am apucat doar să mă uit la ceas, aveam unul sovietic, mergea brici (pe atunci, tot ce venea de la sovietici mergea brici, nu mai zic de chinezi, imbatabili la teniși și mingi de ping-pong), era fix 11 fără 20, că taică-miu a și ridicat capul din table, fremătând de nerăbdare, de încordare, de nervi, de draci... dar fremătând rău: Unde-ai fost, mă?! Pe unde-ai umblat, mă?! Tu ești în toate mințile, mă? Vrei s-o omori pe mă-ta? Tu știi, mă, câte pastile a luat de azi de la unu jumate, când ți-a adus Eugen servieta și paltonul acasă și ne-a zis că ai plecat din ora de istorie, de la 11, mă!? și nimeni nu știe unde și cu cine... și de ce? Și cum a căzut, mă, la pat, că știi că e bolnavă, când am venit eu, pe la cinci, șase, se făcuse întuneric, te-am căutat câteva ore peste tot, și i-am spus că nimeni nu știe nimic de tine, nici colegii, nici profesorii, nici directorul, nici miliția, nici ăia de la gară, nici ăia de la spital... că am telefonat și la Azuga și la Sinaia. Unde-ai fost, mă, băiatule, mă?, și ce-ai făcut tu în tot timpu’ ăsta, că uite e miezu’ nopții și...

Mama apăruse demult în cadrul ușii dinspre holul care dă la baie și la dormitor, scosese numai capul, că era îmbrăcată în cămașa de noapte, cu un colț al baticului ei albastru cu picățele albe, de somn, cum zice ea, ținut cu mâna peste gură și cu ochii jucându-i în lacrimi de durere și de ușurare, deopotrivă. Tata a văzut-o și s-a oprit, dar ea tot l-a rugat, cu un glas siteav, glasul ei de maximă suferință: Marine, gata, mai încet, că ne aud vecinii, lasă-l, că ne spune el tot, mai bine pune-i ceva să mănânce, o fi mort de foame... Nea Gică Manolache, prietenul și partenerul de table al lui taică-miu se ridicase în picioare și rămăsese tablou cât era el de înalt și de uscățiv, iar eu nu reușisem decât să închid ușa în urma mea și să fac doi pași spre bucătăria de unde-și lansa tirada ăla bătrânu.

Am fost la Securitate! Zbang! O sferă de foc să fi intrat pe fereastră, Sfântul Petru însuși, cu Sfântul Pavel de mână, să fi ieșit din ea și să se fi așezat la masă: Un pahar de vin și pentru noi, se poate?... totul ar fi fost în regulă, de înțeles, probabil, chiar de acceptat, dar că eu veneam direct de la Securitate la miezul nopții... asta, nu!, este de neimaginat, absolut imposibil, girafa care nu există. Mă mir că nu a leșinat nimeni. Ce securitate?!... a îngăimat mama, aproape să cadă din picioare. Undeee, mă?... a șoptit cu buzele livide tata. Poftim, ce-ai zis?... repetă-mi mie, special, te rog... a rostit nea Gică, cu glasul lui de doagă veche, folosind parola aia a lui care-l făcuse celebru în toate cârciumile de lux proletar de la Cotu Donului și până la Cățeaua Leșinată, celebru și imbatabil, fiindcă atunci când ajungea el să intoneze împungând aerul cu degetul spre pieptul vreunuia: Repetă-mi mie, special, te rog!, era semn clar că ăluia n-avea să-i fie bine deloc în următoarele cinci minute. Nouă din zece plecau de la masă de bună voie încadrându-se în termenul-limită și după ceilalți își mușcau limba înainte de a o pune să dea drumul la cuvinte care-l priveau pe nea Gică.

Eram nu numai un elev foarte bun la carte și la locul lui la comportament, dar mă și făcuseră ăștia secretar de UTC pe liceu. Normal că nu mi s-a părut ceva aiurea să vină elevul de serviciu după mine în ora de istorie și să-i spună profesorului că mă cheamă directorul la el în birou. Se mai întâmplase. Nea Șpipi, cum îi ziceam noi, era în picioare și se uita pe fereastră. Pe fotoliul de lângă biroul lui ședea un bărbat șaten, solid, cu mustață stufoasă, cu obrajii dolofani și cu ochii ușor bulbucați. Nici una, nici două, nea Șpipi se întoarce către mine, dar numai din umeri, și-mi zice doar atâta: Tu o să mergi cu tovarășu... Mustăciosul era deja la ușă, nea Șpipi deja se întorsese din nou cu privirea spre stradă, eu deja eram pe culoar și deja pierdusem momentul optim al vreunei eventuale întrebări de bun simț: Unde mergem? De ce?

Când am urcat în mașină, șoferul mi-a aruncat o privire fugară, dar am apucat totuși să-l văd cum își face gura pungă și dă de câteva ori din cap de sus în jos, satisfăcut că presupunerea îi era confirmată: Îhî, tocilar... Mustăciosul a trântit portiera și a făcut din bărbie un semn energic, împingând-o înainte: Dă-i drumu’! Volga neagră a plecat greoi, așa că am avut destul timp să contemplu pârâiașele care se adunau la rigolă din curtea în pantă a școlii, era martie... și deja se topea zăpada. În dreptul Primăriei, mi-am amintit că participasem la o întâlnire cu un reporter de la ziarul județean, care dorea să cunoască niște secretari de UTC mai de Doamne, ajută, fiindcă se săturase, zicea el, cu o dubioasă franchețe, de ”activiști tineri care recită impecabil din documente, dar nu pot scoate două vorbe din capul lor”, iar primarul sunase la școală, să mă prezint și eu. În urmă cu două luni, în clubul fabricii de hârtie se ținuse o instruire cu activul de pe Valea Prahovei, am fost și atunci.

Acum, însă, trecusem de primărie, trecusem de fabrică și tocmai ieșeam din oraș. Nu vă supărați… îndrăzneala de a deschide gura mi-a pus un nod în gât, dar am reușit să-l înghit doar cu puțina salivă pe care o mai aveam… un… unde mă duceți? Mustăciosul nici măcar nu s-a întors către mine, dar mi-a răspuns prompt: Ai răbdare! Ajungem imediat! Culmea, în loc să-mi sporească panica, vorbele astea parcă m-au liniștit: Ei, doar nu e nebun nea Șpipi să mă lase la cheremul oricui, știe el ce face, o să fie bine…

Nici nu băgasem de seamă că suntem deja în Sinaia, când mașina a oprit brusc pe o stradă în pantă. Am coborât doar eu și mustăciosul, care mi-a făcut semn cu mâna: Hai!, a luat-o înainte și eu l-am urmat, am urcat niște scări, am dat într-un hol întunecat, a deschis ușa unei camere și m-a poftit înăuntru: Aștepți aici! Două mese, fiecare cu câte două scaune, așezate față în față, un fișet metalic și o canapea de piele maron, pe jumătate roasă. Asta era tot. A, o mochetă verzulie pe podea și o lustră de metal negru în tavan, cu becul aprins... și da, asta chiar era tot. Fereastra avea gemul vopsit într-o culoare nedefinită, un fel de crem cu mult gri, nu știu cum să-i zic, sau invers, gri cu puțin crem, oricum, se vedeau urmele lăsate de pensulă. O fi fost tocită? Ori vopsitorul neîndemânatic? Ca să vezi ce mă preocupa pe mine atunci! Mai era puțin pân’ la 12, urma ora de latină și chiar mă încerca o părere de rău, fiindcă repetasem ca lumea declinările și aveam toate șansele să iau o notă mare la extemporalul cu care domnișoara Măluțescu ne tot amenința... Ar fi fost culmea să ni-l dea chiar azi. M-au lăsat așa, singur, mai bine de trei ore. Mă uitam întruna la ceas, mi se părea că tot stă pe loc.

Când nu m-am mai putut ține, am ieșit pe hol... nici țipenie... liniște mormântală... mi s-a făcut frică și am intrat din nou în biroul ”meu”. La a treia încercare, mi-am luat inima-n dinți și, norocul temerarului, la capătul holului chiar am găsit veceul. Ooo... Era bine, chiar dacă era rău. Peste puțin timp, a intrat în cameră o femeie în halat cenușiu, cu o găleată și o mătură. Eram așezat pe canapea și moțăiam cu bărbia în piept, am sărit în picioare, m-am frecat la ochi, dar femeia... avea un păr creț și mare cum nu mai văzusem, îi făcea capul imens, deși încercase să-l strângă cu o eșarfă roșie... mi-a făcut semn să mă așez, că nu o încurc cu nimic, și chiar mi-a zâmbit arătând o strungăreață de toată frumusețea.

Când s-a apropiat cu măturatul de mine, s-a uitat rapid în stânga și-n dreapta, cine, naiba, putea s-o vadă, a?, și mi-a șoptit la ureche: Ce cauți aici? Nu știu ce m-a paralizat mai degrabă - întrebarea perfidă sau damful de fumătoare certată cu pasta de dinți... păi, ce?, caut eu ceva, eu nu caut nimic, ce să caut?... dar mi-am revenit repede și am răspuns aproape arțăgos: Nu caut nimic! Am fost adus aici, nici nu știu unde sunt... Degeaba n-ai fost adus, asta e sigur, zice femeia, așezându-se lângă mine pe canapea și aprinzându-și o țigară. Aici nimeni nu e adus degeaba. Ceva ai făcut tu... Ai umblat cu străini pe la vreun hotel? Valută, ceva? Te-ai îmbătat și ai zis ceva ce nu trebuie?

(Va urma)

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio