Eram leoarcă de transpirație și doborât de oboseala unei zile care începuse devreme, cu o sculare anevoioasă la 5 jumate, că trenul pleca la 7 și-un sfert și făceam mai bine de-o juma de oră până la gară la Radomirești, cu căruța lui nea Tomiță, la care stăteam cu chirie, că taică-miu acolo fusese mutat cu serviciul, la Stoicănești, apoi, amețit de forfota din gara Roșiorii de Vede, unde am schimbat trenul spre Smârdioasa, apoi alte reprize de somn de câte zece minute, care mai mult mă amețeau, și stâlpii ăia de telegraf care fugeau îndărăt cu viteză, parcă și ei, ca și mine, speriați de monstrul cu roți imese care fluiera ca nebunu’ și scotea abur pe nări, pe urmă, după ce am pierdut rata, nervii Iuliei, care era roșie ca focu’ la față și vorbea repede – repede, de nu înțelegeam cuvintele, dar îmi dădeam seama că repeta întruna același lucru care o îngrozea: Ce mă fac eu acuma? Ce mă fac eu acuma? Și mai am și copilu-ăsta cu mine… Ce mă fac eu acuma? Cu ce ajung eu acasă?..., după care ăia vreo șapte, opt kilometri făcuți în remorca unui tractor din gară de la Smârdioasa până în marginea Conțeștiului, acolo unde tractoristul gras și bătrân i-a zis mătuși-mii: Îmi pare rău, fetițo, eu până aici te-am putut aduce… și apoi mersul pe jos prin soarele amiezii de foc, pe drumul ăla plin de țărână fierbinte.

Și mai aveam și nenorocita aia de cloșcă în brațe! Vezi, mă, voinicule, să n-o scapi! Omul își luase pălăria din cap și se ștergea de transpirație pe frunte și pe ceafă cu o batistă uriașă, albastră cu dungi albe, după ce descălecase de pe bicicletă ca să ne facă nouă loc să trecem, eu înainte, cu cloșca în brațe, Iulia, în spatele meu, într-o mână, cu papornița în care erau vreo 30 de pui de câteva zile, în cealaltă, o valiză de carton cu lucrurile noastre și ceva de mâncare. E, o scap, știi matale c-o scap… Ho, mă, nu te supăra, că nu e bună supărarea pe căldura asta. Și imediat s-a urcat pe bicicletă și s-a pierdut dincolo de pâlcul de salcâmi tineri, fără să-și mai poată savura răutăcioasa lui profeție. Fie că am adormit de-a-n picioarelea, fie că mă topise arșița, n-am mai făcut zece pași, că m-am împiedicat de ceva și am căzut pe brânci. Cloșca mi-a sărit din brațe, a cotcodăcit de spaimă și a luat-o la fugă prin ierburi. Iulia a lăsat bagajele jos și m-a ridicat ca pe o păpușă, întrebând mecanic: Ai ceva, mă? Ai ceva, mă? Ți-ai rupt ceva, mă? Ai ceva? Papornița s-a răsturnat pe o parte, puii s-au împrăștiat care-ncotro. Eu îmi revenisem, stam în picioare, suspinam și ceream apă.

Iulia se așezase pe o buturugă de la marginea drumului și vorbea în dodii: Da, da, uite-acușica, mă fac eu apă special pentru tine, că-i e sete prințului, da’ o apă rece, așa, ca la carte, se aburește paharu’, ai grijă cum bei, că ți se umflă gâlcile… De unde, vrei, mă, apă?, Tinele, tu nu știi că uitarăm sticla-n gară la Roșiori, mă, belea mică ce ești?... de unde să-ți dau eu ție acuma apă? Tu crezi că numai ție ți-e sete? La urma urmei, de fapt, nu-mi era chiar atât de sete, sau poate că-mi trecuse brusc, când mi-am dat seama de dezastru și am întrebat în șoaptă, mângâind-o repetat pe Iulia cu un deget pe mâna stângă, de la cot spre palmă: Puii… ce facem, bre, cu puii? Păi, ce să facem?! Trebuie să facem ceva, că nu i-om lăsa aici… Hai să prindem cloșca și-or să vie ei după ea. Mai deșteaptă ca noi, mamă, de!, cloșca deja îi chemase pe lângă ea, ei veniseră și acuma ciuguleau liniștiți tot felul de chestii pe care doar ei le vedeau în pământul pe care cloșca îl scurma cu ghearele, cotcodăcind ușor. Mare noroc! O ascultase și Iulia o dată de maică-mea: Fă, Iulio, ține, fă, cloșca legată de un picior cu ața asta, că o s-o mai scoți și pe ea din paporniță, de căldură, și o legi de ceva, să nu fugă. Exact ața aia se încurcase în niște găteje și cloșca era la numai vreo trei metri de noi…

Ia uite, Tinele, coloșa, o fântână… Pe loc, am uitat de oboseală, de căldură, de necaz și parcă-am zburat până lângă ghizdurile de ciment, iar Iulia deja apucase lanțul, să scufunde ciutura. Nu!, stați așa!, nu beți apă de-acolo, că nu e bună, uite că scrie și pe bucata aia de lemn, cu vopsea neagră, tataie a scris cu mâna lui: Nu e bună de băut! Nici vacile n-o beau, nici caii… ce mai udăm noi și vecinii de peste drum prin grădină cu ea. Și fetișcana aia a deschis poarta și a ieșit la noi, de unde a început să strige la cineva din curte:

Mamaie, uite, fă, acilea e o fată c-un copil, îi bag la noi să le dau niște apă bună? Haideți încoa, hai, intrați, n-avem câine, adică avem unu’ da’ e bătrân și orb, abia se mai mișcă… intrați, de! Ce e fă, Nino, ce strigi așa, ce fată, ce copil? Și mamaie-sa lu’ Nina ieși de undeva și se miră ducându-și mâna la gură: Aoleo, e al tău, maică? Da’ când l-ai făcut, că e băiat mare, ai, mă, șase ani? Am cinci ani jumate, bre! Păi, așa, da, c-am mai văzut eu flăcăiași de-ăștia ca tine, cinci am crescut, trei ai mei și doi nepoți, bașca două fete, pe Nina și pe mă-sa… Nu e, bre, tușă, al meu, cum să fie? Că eu nici nu sunt măritată, făcu Iulia, parcă înciudată, ziceai că te pricepi la copii… Nina adusese o oală de-aia mare de pământ smălțuit și eu beam deja cu sughițuri. Ho, mă, mai încet, că nu dau turcii, te umfli de apă și pe urmă-ți iese pe buric, mă certă Iulia, după care începu și ea să bea, și mai lacomă. Dadă, zise Nina, hai să dăm drumu’ la puișorii ăștia, c-or să moară de căldură… le-o fi și lor sete, că uite, legai cloșca de paru’ ăla, și a-nceput să scurme după râme și să-i cheme la masă… Nino, păi mie-mi zici tu ”dadă”?, fă, surată, că eu n-am decât șaptișpe ani și tu se vede că ești scăpată de școală, așa cred, n-am eu cum să fiu dadă pentru tine, zi-mi ”surată”! Sau direct pă nume, Iulia, c-așa mă cheamă.

Da’ de unde veniți, fă, Iulio?, o scormoni bătrâna, după ce aprobase din cap protocolul apelativelor, bine ziseși, voi două sunteți cam de-o seamă, da’ uite că Nina noastră e mai copilăroasă, toți o ține de doișpe, treișpe ani, da’ ea merge pe cinșpe, adu, fă, niște scaune din tindă și hai să punem masa la copiii-ăștia. Păi, stai așa, bre, tușă… să-mi zici Marina, bre, tușă Marino, că am și eu în valiză niște pâine și brânză, și un borcan de marmeladă… Mmm, ciorba era foarte sărată, dar azima, Doamne!, azima era exact ca aia pe care numai mamaia mea de la Bujoru știa să o facă. Venim de departe, tușă Marino, tocmai de la Stoicănești, dincolo de Roșiori, ăsta e nepotu-miu, băiatu’ lu’ frati-miu, am fost eu acolo la ei, să-l iau să-l aduc la noi, la Bujoru, că cumnată-mea a născut din nou, are acum o fetiță, și nu mai poate să aibă grijă și de ăsta, mai ales că e cam năzdrăvan, și ea e cam suferindă… am schimbat două trenuri până acilea, am mers și cu căruța și cu tractoru’… Și a cui ești, tu, Iulio, din Bujoru?, întrebă tușa Marina, care se schimbase puțin la față la vestea asta, cu Bujoru. Păi, sunt fata a mai mică a lu’ Florea Bițan. Da’ de ce întrebi, cunoști pă la noi? E, am cunoscut eu altădată mai bine, acuma nu mai știu, că s-a schimbat lumea. Ia, du-te, fă Nino, la alde nen-tu Veronel și vezi dacă e acasă și zi-i să puie calu’ la căr’ță să-i ducă pă copii ăștia acasă la ei, la Bujoru, că pe crăpătu’ ăsta de căldură moare ăștia pe drum, voi nu vedeți că a trecut și mijlocu’ și capătu’ verii, da’ zici că e tot luna lu’ cuptor... iar rată nu mai trece până diseară la șapte jumate.

Stăteam ca un pașă bimpașă pe un braț de iarbă abia cosită, peste care tușa Marina aruncase o foaie de macat, sprijinit cu spatele de loitră, ținând cu picioarele papornița să nu scape puii și mirându-mă de cât de mare era nea Veronel ăsta, băiatu’ lu’ tușa Marina, ditamai omu’, văzut așa, din spate, cum stătea el pe laița căruței, cu hățurile în mână, alături de Iulia, care pe lângă el ziceai că e o mogâldeață. După ce-i povesti și lui că cine suntem, de unde venim, cum am călătorit și unde mergem, Iulia amuțise și n-a mai scos o vorbă până pe la lunca Bujorului, acolo unde erau pepenăriile bujorenilor, între șosea și Vede. Nici nea Veronel nu era mai vorbăreț, dar a oprit la o colibă de pe marginea drumului, a cumpărat doi pepeni, și parcă i-a venit chef de vorbă. Norocu’ vostru, zise, că sunteți din Bujoru, că dacă erați din altă parte nu mă mai trimetea mama pe mine să vă duc acasă cu căruța. Iulia și-a întors mirată capul spre el, adică ”de ce”? Da, da, de-aia, că și ea e din Bujoru! Și aici a fost măritată ea prima dată și aici a născut ea primul ei copil, pe nenea Tudor, Dumnezeu să-l odihnească, s-a prăpădit iarna trecută, a murit de plămâni, după ce s-a chinuit ani de zile prin spitale.

Mama era de-a lu’ Fane Țoropoc, dacă știi tu, și la 22 de ani s-a măritat cu unu’ Vlaicu, Vlaicu Steriu, motorist pe șlep, a fost măritiș cu bucluc, că ta-su lu’ mama, Țoropoc ăla bătrânu’ nici n-a vrut s-audă de Vlaicu, da’ mama l-a iubit și a fugit cu el la Zimnicea, doi ani au umblat ei cu șlepu pe Dunăre, că nici alde Steriu nu mureau de dragu’ lu’ Marina lu’ Țoropoc. Și pe urmă, într-o iarnă, după Sfântu Andrei, tocmai ce se pomenesc ei cu alde ta-su, și Țoropoc și Steriu, în port la Corabia, unde iernau ei pe șlep, că uite-așa și-așa, s-au gândit ei ce s-au gândit, s-au înțeles, au vorbit și cu popa Damian, și au zis că-i iartă pentru ocara fugii, da’ să vie-napoi și să se ia cu cununie ca la creștini, o să le dea și un loc să-și facă și ei casă și să intre în rândul lumii, că asta nu e viață, toată ziua pe apă, azi aici, mâine colea, nicăieri nu-i casa mea. Și s-au întors în sat. Au făcut nuntă cu popă, și-au ridicat o coșmelie, Vlaicu a intrat mecanic la moară, pe leafă bună, pe urmă, Marina a născut un băiat…

Și, la puțin timp după aia, a venit nenorocirea. Totul a plecat de la o beție la mat, unde cei doi frați ai Marinei, care nu-l iertaseră niciodată pe Vlaicu pentru rușinea făcută familiei lor, s-au luat la bătaie cu fratele ăstuia, care nici el n-o scotea pe Marina din ”nenorocită” și ”curvă”. În fine, dușmănie mare! E, asta era așa, cam după Paște, da-n vară, fratele-ăl mic al lu’ mama a fost găsit mort de vreo săptămână, înecat într-un lac de pe la Ocolișuri, spre Dunăre, pe jumătate mâncat de pești. Miliție, procuratură, anchetă mare, ca la omor de om, de!, fel de fel de zvonuri, până la urmă, nu s-a aflat nimic, au fost arestați câțiva pentru cercetări, că alde Țoropoc ăștia erau un neam cam mândru și aveau mulți dușmani, da’pușcărie n-a făcut nimeni. Da’ când, la vreo trei luni, s-a rupt cureaua de la valțul cel mare al morii și l-a făcut terci pe Vlaicu, tot satul șușotea că acolo a fost mână criminală, că cineva ar fi slăbit cureaua, ar fi umblat pe la roți pe-acolo… nu știu ce… iar miliție, iar anchetă, iar chemați unii pe la post, dar la sfârșit s-a dat oficial că a fost accident și gata, s-a terminat, mortu’ e de vină, că nu le convenea nici lor să aibă două crime în același sat, în același an. Mama, vai de sufletu’ ei, a suferit numai ea știe cum…

S-a răzlețit de familie, n-a mai vrut să știe de mamă, de tată, de socri, de frați, de nimic, pe urmă, la vreo doi ani, s-a măritat cu tata, și el văduv, dar fără copii, și a venit după el aici, la Conțești și ne-a făcut pe noi, pe mine, pe soru-mea și pe încă un frate, și ne-a fost bine la toți, numai că ea s-a jurat că n-o să mai pună picioru-n Bujoru câte zile o avea, iar la paișpe ani, când ne scoteam și noi, copiii, buletinu’, ne chema în camera mare, la icoană, aprindea candela și ne punea să jurăm că nici noi n-o să venim vreodată pe-aici… că noi chiar nu știam nimic de familia ei de la Bujoru și de bâtu și bâta îi țineam numa pe părinții lu’ tata, las’că și ăia de la Bujoru nici n-au mai trăit mult după plecarea mamei la Conțești, că s-au dus de tineri, el de boală lungă și ea de inimă rea, de intraseră toți la idei că ce blestem o mai fi fost și ăsta pe capul lor.

Când a ajuns la tabla pe care scria cu litere mari BUJORU, nea Veronel a fluierat încet într-un fel anume, a tras de hățuri cu schepsis și a întors căruța în drum, zicând doar atâta: Asta-i treaba! N-am ce vă face, sunt jurat, eu mai departe nu merg. Hai, că nu mai aveți mult… Sunteți acasă!

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio