Degeaba n-ai fost adus, asta e sigur, zice femeia, așezându-se lângă mine pe canapea și aprinzându-și o țigară. Aici nimeni nu e adus degeaba. Ceva ai făcut tu... Ai umblat cu străini pe la vreun hotel? Valută, ceva? Te-ai îmbătat și ai zis ceva ce nu trebuie? Femeia asta e nebună! Nu... cum să-i zic, doamnă?... tovarășă?... nu, tanti, n-am făcut nimic... eu sunt un băiat la locul meu, am note bune la școală, îmi ascult părinții... Bine, te cred, n-ai făcut nimic, dar cum e cu Dorin ăla de la Grădina zoologică, ăla cu care mergi tu pe munte, ia zi, îi mai laudă el pe legionari?! Am amuțit! De unde știe nebuna asta de Dorin?

Că ăsta chiar lucra la zoo și chiar mersesem într-o duminică, acum, de curând, la Poiana Izvoarelor cu el și cu alți câțiva, inclusiv doi colegi de liceu, și chiar l-am auzit mârâind ceva despre jertfa legionarilor în închisorile comuniste, dar imediat l-a pus la punct domnul Dăcioiu: Dorine, nu este nici locul și nici momentul, te rog să taci din gură... Știam că Dorin este nepotul domnului Dăcioiu și că fusese dat afară din facultate din niște motive neclare, oricum, n-aveam nicio treabă cu el, nici nu-mi plăcea, nici nu-l plăceam și, dacă-l vedeam prin oraș, sigur căutam să-l evit.

La mult timp după ce a plecat creața, a venit un tânăr slăbuț, cu ochelari, cu pielea albă și subțire de i se vedeau vasele de sânge prin ea, mai ales la mâini și pe obraji. S-a așezat fără vorbă la un birou, mi-a făcut semn să iau loc în fața lui, a trântit pe birou dosarul pe care îl adusese, m-a privit lung și apoi a început să se uite peste hârtiile din dosar. Și s-a uitat, și s-a tot uitat... Îl cunoști pe Jean Dăcioiu? Da, îl cunosc. De unde, de când? De la profesorul meu de română din generală... da, Aurelian Beianu, zice el, da, așa îl cheamă... mi-a făcut cunoștință cu domnul Dăcioiu anul trecut, cam pe vremea asta, eram într-a XI-a și mă hotărâsem să dau la filologie și dânsul mi-a spus: Foarte bine, am eu un prieten care te poate ajuta... Și cum te ajută Dăcioiu ăsta? Văd că îi zici ”domn”... oare o fi bine? Voi așa le ziceți la profesori, ”domn” și ”doamnă”? Ori ăsta e mai tare ca profesorii de la liceu? N-ai profesor de română acolo? Cu ce poate să te ajute un pușcăriaș ca Dăcioiu? Mă copleșea. Slăbuțul vorba rar și apăsat, avea o voce metalică, parcă îmi găurea timpanul la fiecare cuvânt: Ia, spune, ce prostii îți bagă în cap despre legionari?

Pe măsură ce slăbănogul ăsta mă mitralia cu întrebările lui neghioabe, eu deveneam tot mai liniștit, pe ideea că: Oh, slavă Domnului!, numai atât? Doar pentru asta sunt eu aici, să spun ce-i interesează pe ăștia despre Jean Dăcioiu? Dar asta e ușor! Asta e simplu! Complicat al naibii ar fi fost să mă întrebe ceva despre nea Gică Manolache... Păi, pe nea Gică să-l fi auzit ei ce povestea el despre ruși și despre nemți, cum vorbea el despre rege și despre partidul comuniștilor... te lua cu fiori și te duceai instinctiv la fereastră, de parcă putea să tragă cineva cu urechea la etajul patru! Greu ar fi fost să mă întrebe de alea douăj’ de sticle de șampanie pe care taică-miu acceptase să le ascundă în boxa noastră de la subsol, deși știa bine că văru-său Ion Silion le furase de la fabrica unde era portar și acum se făcea acolo o anchetă nasoală...

Astea cu adevărat ar fi chestii grele, numai la ele îmi stătuse capul toată după amiaza, nu la nea Jean Dăcioiu, pe care-l vizitasem doar de vreo șase, șapte ori, când îi înapoiam cărțile împrumutate și primeam altele, când mă trata cu șerbet de zmeură... servește-te, te rog, e făcut de mama, un vrai spécialiste des sucreries, când îmi asculta poeziile și îmi făcea câte o observație subtilă de mă lăsa paf, când îmi arăta teribila lui colecție de timbre, cu capul ei de bour cu tot, sau ediții princeps din Blaga și Pillat, când mă copleșea cu botanica și latina pe care le cunoștea la perfecție, când mă uluia cu numele și cărțile unor iluștri necunoscuți cu nume ciudate, de negăsit în manualele de română: Radu Gyr, Aron Cotruș, Ștefan Baciu, Mircea Eliade, Emil Cioran... Este adevărat, uneori mai amintea câte ceva despre cât de greu i-a fost în închisoare, dar nici eu nu am fost receptiv și nici el insistent, astfel încât subiectul s-a stins de la sine. Ei, bravo!, foarte bine, văd că ne înțelegem, a conchis slăbuțul cu ochelari, uite aici, ia pixul și foile astea și scrie acolo tot ce mi-ai spus mie... cum l-ai cunoscut pe Jean Dăcioiu, când, prin cine, cum îl vizitai, despre ce vorbeați, ce-ți spunea, ce-ți arăta, cine mai venea la el... ai o oră la dispoziție.

Bună seara, tinere, bună seara, sunt căpitanu’ Pivniceru... și namila de om îmi întinde o mână mare și grea, parcă anume făcută ca să dea palme, de-ți era și frică să te uiți la ea. Dar, culmea, avea așa, o atingere plăcută, nici moale ca melcu’, nici tare ca menghina, apoi s-a așezat și a dus degetul la buze: Sst! Știu cum te cheamă, știu cine ești, ce faci, cum înveți, la ce facultate vrei să dai, ce prieteni ai... tot! Nu sunt aici ca să aflu ceva despre dumneata... mai mult ca să afli dumneata ceva despre noi. Era trecut de șapte seara, eram mort de foame, îmi era sete, mă durea capul și aproape că făceam pe mine... Căpitanul s-a ridicat, s-a apropiat de perete și a bătut într-un loc anume, pesemne într-o fereastră camuflată, fiindcă nu se vedea nimic diferit față de restul peretelui, dar în schimb s-a auzit un zgomot de scândură ciocănită cu degetul și un glas de femeie a răspuns prompt de dincolo: Da, tovarășe căpitan... Hai încoa! Și imediat a intra creața cu un ditamai platoul, două farfurii pline ochi cu salam, cașcaval, măsline, castraveți murați, două pahare și o sticlă de borviz. Pot să... și arăt spre ușă. Sigur că da, condu-l pe dânsul la toaletă, te rog.

Când am revenit în birou, căpitanul aproape că-și terminase farfuria, mi-a făcut semn cu mâna: Ia și mănâncă, precis ți-e foame, nici eu n-am mâncat nimic de azi dimineață, amândoi am avut o zi grea, este? După zece minute, căpitanul a luat platoul și l-a pus pe biroul celălalt: Așa, să ne fie de bine, acuș să revenim la oile noastre, uite, ce-ai scris dumneta aici, scoate el foile din dosar, este egal cu zero, mă-nțelegi?, vax albina... și le rupe în două, apoi, încă o dată, după care le mototolește în pumnul lui uriaș și le aruncă pe jos. Trebuie să scrii din nou! Dar, tovarășe căpi... Niciun tovarășe căpitan! Ești aici de la prânz, ai vorbit deja cu doi ofițeri și n-ai înțeles nimic? Ce-i aia... am fost de mai multe ori acasă la Jean Dăcioiu și mi-a împrumutat niște cărți... mi-a arătat două clasoare de timbre... erau acolo și doi băieți mai mari, nu le știu numele?! Mie-mi trebuie chestii concrete, tinere, informații exacte, ești un tip inteligent, nu?, un băiat citit, păi, mă jignești cu însăilările-astea de oligofren. Ți-a dat cărți, foarte bine, ce cărți?, titlul, autorul... timbre vechi, păi, de capul de bour de ce nu zici nimic?... doi băieți... nu le știi numele? Chiar așa, mă iei de fraier?! Stai jos la biroul ăla și scrie din nou, tot, dar tot!, cu date, cu nume, cu amănunte, absolut tot, e șapte jumate, la nouă poți să fii acasă, dacă procedezi corect, că mă gândesc ce-o fi pe părinții ăia ai tăi...

Am scris așa cum mi-a cerut, cu nume, cu titluri, cu amănunte, cu tot ce-a vrut... am descris sufrageria lui Dăcioiu, masa mare din centru camerei, scaunele cu spătarul de piele, cele două fotolii care flancau ușa care dădea spre balconul de la stradă, rafturile de cărți și vitrina cu porțelanuri, cele două statuete de bronz, o Venus din Milo și o Diană cu câini, care mă fascinau prin finețea execuției și, mai ales, prin detaliile acelea care pun la grea încercare imaginația adolescenților, tablourile de pe pereți, avea trei, dar el era foarte mândru de un Petrașcu - peisaj marin de la Balcic... și așa am aflat eu cum e cu Balcicul și cu regina Maria..., dar asta n-am spus-o, mi-am dat seama că nu e bine și, mai ales, că nu aveau de unde s-o afle, afară, doar, de faptul că nu le-o fi spus însuși Dăcioiu, am precizat că nu avea televizor, mi-am amintit că pe unul din băieții ăia doi îl chema Cristi, iar celălalt era scund, gras și mirosea a transpirație, am arătat că Dăcioiu nu era căsătorit, trăia în casă cu maică-sa, pe care însă eu nu am văzut-o niciodată, aici am băgat și amănuntul cu șerbetul de zmeură, cu tot cu recomandarea că ”este o adevărată specialistă în dulciuri”, dar în românește, nu știu de ce am simțit că în franceză i-ar fi enervat, și eu nu doream asta, desigur, am mai zis că nu am vorbit cu nimeni de la școală despre el, în afară de prietenul meu cel mai bun, Eugen Bostan, care îl cunoaștea pe Jean Dăcioiu, care, de altfel, venea des la ei în casă, fiindcă erau prieteni de familie, am mai spus că taică-miu știa de vizitele mele la Dăcioiu, îl și cunoaștea din vedere, dar nu vorbise niciodată cu el... se făcuse ora nouă și ce să mai fi spus, Doamne, Dumnezeule?!

Mda, aproape bine, zise căpitanul, băgând foile în dosar, aproape bine, dar nimic despre închisoare, tinere? Nimic despre criminalii ăia de legionari? Nu ți-a propus nimic, nu te-a atras cu nimic de partea lor? Și mi-a ținut o dirigenție de-o juma de oră... că sunt un element bun, un utecist de încredere, cu o origine socială sănătoasă, că e păcat să plec urechea la dușmanii poporului, la toți ratații care vor să otrăvească tineretul cu idei absurde și cu idealuri demente, mă așteaptă o facultate, partidul nostru creează condiții excelente de viață și de studiu pentru toți tinerii serioși și muncitori, nu e frumos să-mi dezamăgesc părinții înhăitându-mă cu niște declasați, cu un pușcăriaș de la marginea societății, și nu asta poate fi recunoștința mea față de profesorii care m-au învățat carte, față de țara-mamă care altceva așteaptă de la mine, și de partidul care construiește un viitor luminos special pentru voi, tinerele generații de viitori oameni ai muncii.

De-a doua zi, tata mi-a interzis categoric să-l mai văd pe Jean Dăcioiu. I-am trimis ultimele cărți împrumutate prin Eugen. O colegă de clasă, despre care știam că mă place, m-a întrebat: Unde-ai dispărut ieri? Nicăieri, am avut treabă... Nu știu dacă chiar am suferit că nu-l mai văd pe Dăcioiu sau doar mă simțeam vinovat că nici măcar nu i-am dat vreo explicație, cert este că timpul nu mi-a dat răgaz... Curând, a venit bacalaureatul, apoi am intrat la facultate, vara a trecut repede, am fost într-o tabără, apoi, la bunici, departe, pe malul Dunării, după aia am plecat la București, și foarte târziu, după mulți ani de la terminarea facultății, predam româna la mama dracului, într-un sat frumos, eram deja căsătorit, aveam copii, într-o vacanță, l-am întâlnit pe stradă pe Jean Dăcioiu.

Îmbătrânise, dar se ținea bine. L-am invitat la o bere, însă m-a refuzat. Am început să-i spun toată tărășenia, dar m-a oprit repede, prinzându-mă de cot: Inutil, dragul meu, inutil! Știu tot. Am aflat tot ce ți s-a întâmplat. Ai procedat corect, nu trebuie să-ți fie rușine. M-a întrebat apoi cum o duc, ce-mi fac copiii, ce mai citesc, ce mai scriu... Când ne-am luat la revedere, mi-a reținut mâna în palma lui câteva clipe, mi s-a uitat drept în ochi și mi-a zis doar atâta: Bravo! Încă mă uitam după el cum se depărtează cu pașii lui târșâiți, ușor gârbovit, când se întoarce pe neașteptate către mine, face mâna pumn și ridică degetul mare a izbândă și-mi zice: Știu că tu n-ai semnat, dragul meu... tu n-ai semnat!

M. Ghiță Mateucă

Citește și: VII. …‘tu-i lampa mă-sii!

Joomla SEF URLs by Artio