În primul moment, nu știam... exact unde sunt, fiindcă, pur și simplu, mă trezisem dintr-o dată acolo... și doar când m-am dezmeticit puțin, două, trei secunde, parcă, parcă locul începuse să semene cu străduța aia pietonală de sub Piciorul ceasului de la Hale. Cu atât mai puțin știam ce naiba căutam acolo, la ora aia, când după-amiaza se stingea în valurile serii, lăsând unei lumini de aur aspru doar acoperișurile clădirilor și vârfurile copacilor, pe când jos, pe unde umblă oamenii, se desfășurau cu repeziciune sulurile mari de tul ale unei penumbre groase, care fremăta de primejdii. În orice caz, senzația era că trebuie să merg undeva, dar nu prea știam unde și nici nu prea aveam chef. Da’ de ce-or bea tipii ăștia în picioare la mesele alea înalte?, că bodega parcă era mai încolo, după colț, cu mese și scaune ca lumea, plus terasa aia drăguță de pe acoperiș... că, la naiba!, piață, piață, dar, totuși, suntem în centrul orașului.

Bă, da’ nu mai veneai odată... hai, că ne așteaptă Tănăsică sus, l-am trimis eu să ocupe o masă, nu știu ce se-ntâmplă azi, dar e foarte multă lume pe-aici... Ce-o fi cu aglomerația asta?! De ce ai întârziat? L-am potolit din mers, știind că e cam zgârie-brânză: Bine, hai, îți povestesc imediat, dai tu prima bere, da? Hriso era prietenul meu cel mai bun din toată redacția... și, deși nu-l cunoșteam decât de vreo patru ani, chiar din toată viața mea, după ce Trică plecase la Milano, după nevastă-sa aia nouă, o croitoreasă afurisită din Râmnicu Sărat, frumoasă și descurcăreață, care ajunsese milionară și văduvă în Italia, făcând tot felul de afaceri cu țoale... Dacă auzea cuvântul ăsta, țoale, turba pe loc... își subția buzele și începea să turuie: Dar numai troglodiții pot confunda izmenele lor țărănești cu fashion, dragă, cu arta textilelor și blănurilor umanizate, cu creativitatea în stare pură, când grandi stilisti di moda sunt egalii lui Shakespeare și Dostoievski, colaborând cu Însuși Dumnezeu ca să-i îmbrace perfect creația... vero, caro?, îl lua ea pe Trică de bărbie întorcându-i capul spre ea și privindu-l insistent în ochi. Nu-i așa?, zi tu, dragostea mea, n-am dreptate?! N-o sufeream deloc, mai ales că tâmpitu’ o lăsase doar de câteva luni pe nevastă-sa și cu doi copii pe cap și cu sănătatea în pioneze. Îmi tot trimitea vederi de pe unde se plimba el, Capri, Egipt, Gibraltar... dar niciodată vreo scrisoare în care să spună ceva mai mult decât: Salutări din... sper că sunteți bine... sau vreun telefon. În fine, dă-l în mă-sa de idiot, eram ca frații și uite ce porcărie ne-a făcut la toți.

Hriso, ce e, dom’ne, cu scara asta, că urcăm de cinci minute și n-am ajuns nici la jumate... plus că parcă are gheață pe ea, la dracu!, gheață acuma, în iulie?! Dar nu-l mai vedeam pe Hriso în fața mea, așa cum era când începusem să urcăm, acum era jos, la baza treptelor și tot el cu gura mare: Ce faci, mă, copile, acolo? Unde te duci? Nu ți-am spus că nu putem merge la terasa de sus? Tu nu vezi că nu e nicio mișcare pe-aici, azi Halele sunt închise pentru dezinsecție, abia dacă li s-a dat voie să scoată câteva mese la Piciorul ceasului, acolo unde beau ăia la varice, că doar ai trecut pe lângă ei...

Și, totuși, aici se bea o bere bună, zice Hriso, hai, noroc!... și chiar bea cu sete, dar încet, prelung, mai mult de jumătate de halbă. Ziceai că e Tănăsică aici, unde naiba îl vezi tu pe Tănăsică, sau azi e ziua aia când visezi tănăsici pe terasa Halelor? Lasă, bine că nu e, dă-l încolo de palavragiu, să te ferești de el de-aici înainte, umblă cu pâra pe la șefi, mi-a spus mie Lică de la corectură și știi că Lică e om serios și chiar m-am convins și eu, personal, îți zic imediat cum... Și, dintr-o dată, dar foarte încet, lent de tot, de jur împrejur totul începe să se destrame, noroc că lentoarea asta, ce-o fi fost?!, mă apucase cu halba în mână, măcar aveam de ce să mă țin, fiindcă la doi metri mai încolo deja nu se mai distingea nimic, o penumbră diafană înghițise totul într-o rotire ușoară, suportabilă... pătrățelele albe și roșii ale feței de masă se făceau tot mai mari și mai rare, se vedea bătătura cum se rupe de urzeală și... bă, Hriso, mie mi-e cam rău, m-a luat așa o amețeală nasoală, că beat nu pot fi după nici o juma de halbă. N-ai nimic, vezi-ți de treabă... materialu’ prost, închide ochii, trage adânc aer în piept și numără până la zece... ai probabil un vertij, că te-ai uitat prea mult de-aici de sus la lumea de jos și te-a amețit furnicaru’ ăla de oameni și mașini, că, uite, e patru jumate, ies conțopiștii de la Casa Albă, că au luat leafă și pe ziua de azi...

Bă, ai plătit tu? Da, am plătit, ce să plătesc, mă, aici, ai înnebunit?... cu ce bani?! stai fără grijă... e că ți-ai mai revenit?... nu se mai învârte lumea cu tine. Așa era, îmi mai revenisem. Mi-ai rămas dator cu ceva! Cu ce naiba îi rămăsesem eu dator lu’ zgârcitu-ăsta: Ce-ai, mă, ești dus?, ce datorie? Păi, mă, uitucule și moșmonditule, te-am așteptat o grămadă, ziceai că-mi spui de ce ai întârziat. E, rahat! Chiar când să mă ridic de la birou a intrat Drăcea nervos, i-a înjurat de mamă pe păcălicii ăia de puști de la eveniment... Unu’, domnu’ Ghica, unu’ singur, dom’ne, nu mai e în redacție, am luat birourile la rând, încuiate, goale, ca la nebuni... să vezi ce le fac mâine, cum dau cu ei de pământ... fă-mi dumneata o știre de șapte cvadrați, să pot trimite, naibii, ediția la tipografie. Domnul Hrisoverghi e și dumnealui plecat, da? Toți, domnu’ Drăcea, toți sunt plecați, am rămas numai eu, omul de bază, poate vă aduceți aminte de asta și când... Bine, hai, lasă-mă cu miștourile, îmi faci știrea? În zece minute, șefu... Și i-am dat știrea că mâine se închid Halele, că se face dezinsecție.

Nu știu când a venit lângă mine și nici de unde apăruse, că doar nu era nimeni în spatele nostru, tocmai intrasem pe Lipscani, că ne hotărâsem să mergem la nea Domnicu la Muntele Roșu, rămăsesem prieteni cu el de când îi făcusem un reportaj publicitar mișto, de îl invidiau pe el toți cârciumarii și pe noi toată redacția. Atât am apucat să zăresc la ea, că avea un breton lung, abia i se vedeau ochii, niște buze subțiri date cu un ruj vișină putredă și o fustă mini de culoare roșie, care, cum să spun, îi venea ca dracu’, fiindcă era prea înaltă pentru mini și prea osoasă. Nu te mai plimba cu el pe-aici, prin centru, vă vede toată lumea, uite-i cum se uită la voi prin vitrine... Și toți ăștia de pe stradă vă ocolesc, tu chiar nu observi nimic ciudat? Oare de ce nu se aprind becurile alea odată? Noi suntem obișnuiți cu semiîntunericul, dar poate așa ți-ai da și tu seama că... ia, uite-i pe-ăia doi de colo, ăla cu părul mare și cu mustața stufoasă, da, ăla e Lino Tratan, poetul, ia uite la el ce bine îmbrăcat e, cizme, palton... da’ prietenul lui, Theo Arturescu, îl cunoști, nu-i așa?, cum îți explici că e numai în papuci și pijama?... și vezi că niciunul dintre ei nu bagă de seamă diferența? Ai dreptate... ai perfectă dreptate, Luana... da, fata asta osoasă cu fustă roșie era Luana Noica, abia acum o recunoșteam. Când Hriso a întors capul spre mine: Bă, vii azi? Ce mergi așa ca la înmormântare?... Luana se topise deja, dar nu înainte să-mi șoptească: Vezi că ești doar în chiloți! M-am uitat instantaneu în vitrina aia mare de la Mercur... da, eram doar în chiloți. Bă, Hriso, tu îți bați joc de mine? Ce?, ți-a zis nasoala aia de Noica, e?... asta nici acum n-a învățat să-și țină gura... o prostie, știi că-mi poartă sâmbetele, de la interviul ăla cu președintele pe care i l-am suflat în ultimul moment și-ar face orice ca să se răzbune. Mda, însă nici ce-ai făcut tu atunci n-a fost prea colegial. Hai, sictir!... asta e meserie de mercenar! Ce trebuia să fac?, să las o smiorcăită să-și bată joc de o asemenea ocazie, da?, și să facă praf subiectul, nu? Mă doare-n cur de subiectul tău, de ce nu mi-ai spus că sunt numai în chiloți?!

Mă, dobitocule, dar tu de ce nu mi-ai spus că am rămas fără picioare? Chiar așa de bou ești, chiar nu observi că eu nu mai am picioare... și tu n-ai binevoit să-mi faci măcar o vizită, în ăia trei ani de durere, de neputință și de singurătate... și sunt sigur că, dacă ar fi putut, în acele momente, Hriso ar fi izbucnit în plâns... dacă și-ar fi permis, repet, cum nu-l mai văzusem niciodată până atunci... de chin și de umilință... da’ vezi că acum și fără picioare merg bine, mersi... dar tu n-ai cap, mă, păi, ce?, tu chiar crezi că e nevoie de picioare, ca să mergi? Așa și tu, te-ai trezit acuma că ești în chiloți! Ce să spun... sigur că ești, dar ce contează asta? Ești pe-aici de vreo oră și ne-am întâlnit cu zeci și sute de oameni... ce? ți-a zis vreunu’ ceva?... a făcut careva mișto de tine?... te-a amendat vreun polițist pentru ultragierea moravurilor publice? Nici măcar n-a sunat la nebuni să vină să te ia cu duba... Și, ia, zi, ți-e cumva frig? Nuu... am dat eu din cap, parcă nu mi-ar fi, și, imediat, hmm, dar, totuși, nici cald nu mi-e, mă, parcă chiar mi-ar fi puțin frig... Hriso se oprise derutat. Nu-i venea să creadă că puteam fi atât de indecis. Bine, mă, dobitocule, hotărăște-te odată! Ți-e frig? Sau ți-e rușine? Ești supărat pe mine că nu ți-am spus?Am dat din cap că da și am și zis cu voce tare: Da! Bine, mă, supărăcilă, vino cu mine...

La Casa Modei nu era nimeni, vorbesc de clienți, adică... șeful își făcea de lucru cu un forfecoi cât toate zilele pe niște stofă bej întinsă pe masa lui de lucru, plină cu de toate – bobine de ață, fel de fel de petice de stofă, un magnet plin de bolduri, un centimetru roz, un calendar de birou, un registru cu coperțile mov cu dungi galbene, un amoraș de ceramică, o veioză... iar de undeva din spatele lui se auzea o... mașină de cusut?... și niște voci joase, de femei pitice?... sau doar un tors de pisici uriașe?! Ooo, domnii ziariști, ce plăcere... N-ați mai fost de mult pe la noi, domnu Hrisoverghi, doriți o cafeluță? și colegu... șefule, nu, mersi, tu vrei, mă?, da, eu aș vrea... ei, atunci, zise Hriso, fă-mi și mie una, domnu Vasiliu, dar mai ales hai să vedem ce facem cu colegul ăsta al meu, că e îmbrăcat cam sumar, în pielea goală... e domnu Ghica, cel mai mare ziarist din Prahova și împrejurimi, până în Calea Lactee. Pe mă-ta!, abia i-am strecurat printre dinți, zâmbind tâmp, fiindcă domnul Vasiliu era cu ochii pe mine, mă privea stăruitor și își nota ceva în registrul mov, cred că deja îmi lua măsurile...

După două minute, eram cu nea Domnicu la masă... și ne povestea cu lux de amănunte cât de persecutat este el de către toată lumea, și poliția, și fiscul, și garda financiară, nu mai zic de invidia șefilor de la Prahova și Ciocârlia, care-l mănâncă de fund peste tot... El vorbea, el auzea. Hriso se uita în farfurie și își sorbea tacticos votca, aprinzându-și țigară de la țigară, nici prin cap nu-i trecea că eu mă sufocam de parcă mă strângea cineva de gât. Dom’ Ghica, ce v-ați înroșit așa?!, zise Domnicu... și abia atunci l-am văzut că era îmbrăcat doar într-un tricou alb cu un desen fistichiu pe piept nu știu mai jos ce purta, fiindcă era pe scaun și nu vedeam… și nici nu eram în situația de a mă interesa toate fleacurile... Vă sugrumă cravata?, că mie mi se pare că e cam strânsă... și brusc mi-am desfăcut nasturele de la gât și mi-am slăbit legătura. Da, acum am aer, e-n regulă, oh!, credeam că mor.

Și imediat mi-am amintit de țicnita aia de la Vasiliu, grasă și mustăcioasă care se urcase pe mine cu țâțele ei imense și reușise cu chiu cu vai să mă încheie și la ultimul nasture de la cămașă și apoi aproape că mă strangulase cu cravata... eu protestam cu ochii scoși din orbite, abia șoptit: Doamnă, mai lejer, vreau mai lejer, nu mai am aer, însă ea mi-a aruncat o privire goală dar furioasă:

La noi asta e regula, domnu’ ziarist!, nimeni nu pleacă lălâu de la Casa Modei de parcă-ar fi prins pe gârlă... totul trebuie să fie închis, încheiat, strâns, legat... adică, decent, domnu' ziarist, nu-i așa, șefu?, decent și elegant. Acu’, respiram însă, chiar foarte bine, vertijul de la Hale dispăruse definitiv, am sorbit și o gură de votcă, Hriso își făcea de lucru cu niște ghiudem, al naibii, nea Domnicu!, își cunoștea meseria... și mușteriii. Păi, ar fi frumos, domnu’ ziarist, să umblați îmbrăcat ca sărăntocu’ ăla de colo, numai în izmene și maieu?... și-ăla murdar de muștar pe burtă, sau ca duduia aia de lângă fereastră, cu bigudiurile-n cap și în furou beige culoarea pielii, da, aia plinuță... durdulie de-a binelea, evident că nu poartă sutien... dacă se ridică de la masă, pun pariu c-o să vedem și alte minuni, că precis nici chiloți nu are pe ea... și lângă ce domn bine stă, nenorocita, că pe el îl cunosc, tot eu l-am aranjat, acu’ vreo trei luni, și uite la el, și-acum parcă e scos din cutie, ce-o fi găsit la șleampăta asta nețesălată, parcă văd că n-o prinde dimineața cu el...

Am tras pe furiș cu ochiul la Hriso. Impecabil! Cămașă albă, costum mișto, cravată asortată, pălărie... Mai luase o gură de votcă și rămăsese așa, cu privirea fixă și obrazul nemișcat, învăluit în fumul de țigară care încremenise și el albăstrui în aerul cârciumii. Am privit în jur și n-am mai văzut decât aceeași lume bună, toți, calmi, liniștiți, aproape impasibili, bine îmbrăcați... ce bine? ireproșabil!, eleganți și decenți... nimeni nu mai vorbea, niciunul nu mai gesticula, iar toți însoțitorii ăia ai lor îmbrăcați sumar, care doar în chiloți, care cu pijamaua pe ei, care în négligé, fiecare cum se culcase seara, că nimeni nu știe ce face fiecare în patul lui, în dormitorul lui, în casa lui... toți dispăruseră de parcă nici n-ar fi fost. Am ajuns dintr-un salt la ușă și am reușit să ies... noroc cu doamna aia nurlie în furou beige, că a ținut-o întredeschisă o secundă în plus, minunându-se cum de reușisem să ies atât de repede din elegantul și decentul costum care, deși gol, rămăsese țeapăn la masa lui Hriso... și se uita zombind la chiloții mei, cu o intensitate ușor suspectă pentru o doamnă care tocmai se-ntorcea de la o întâlnire cu amantul. Bărbatul? Fratele?! Chiar aș fi fost curios. Și poate că mi-aș fi făcut curaj s-o întreb, dar în aceeași fracțiune de secundă deja nu mai aveam pe cine.

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio