De un’e venniți, ffă, nebbunelor, la orra assta? Și-așșa de vvesele… Ce-ați ppățit? Nu numai că Sanu lu’ Veronica avea o voce cleioasă… nu, nu era bâlbâit, dar lungea consoanele aproape lipindu-le între ele… de parcă mesteca într-una ceva dulce și zemos, ca o pară văratică sau ca un fagure de miere, dar nici nu putea să-l zică pe ”d”… și nu că nu-i ieșea prea bine, ci doar ceva între ”d” și ”b”, nu!... nu-l zicea deloc, pur și simplu, îl mânca. La început, chestia te uimea, fiindcă nu te așteptai ca cineva să zică ”mă ’uc” în loc de ”mă duc” sau ”apă a’âncă” în loc de ”adâncă” sau toate alea… imediat însă te obișnuiai și rar cuvânt pe care să nu-l înțelegi din gura lu’ Sanu, fiindcă și el era deștept și înlocuia pe loc cuvintele care-i făceau probleme, zicea ”însă”, nu ”dar”, zicea ”acușica”, nu ”imediat”, ”mure” nu ”dude” sau, pur și simplu, le evita, în fel și chip, da’ așa, meseriaș, câteodată chiar cu un simplu gest și rareori mai făcea careva pe nebunu’ că el nu înțelege ce vorbește Sanu. Normal că-l chema Sandu, dar îi mai zicea cineva așa? Cică doar mă-sa, cel puțin așa susținea Nuța lu’ Bidilică, singura din sat care intra în casa lor o dată pe lună, neapărat vinerea, ca să ajute la curățenie.

Fiindcă, tot o dată pe lună, mereu sâmbăta până-n prânz, în dreptul lor oprea o mașină neagră cu numere de București, Sanu deschidea poarta, mașina intra în curte, iar după o jumătate de oră o deschidea din nou, mașina pleca… și apoi repeta manevra duminică spre seară. Unii spuneau că vine bărba’- su lu’ Veronica, tatăl lu’ Sanu, căpitan de vapor pe Dunăre, alții, că e doar un frate mai mare al femeii, sau chiar taică-su, nu ș’ce ștab pe la nu ș’ce minister, sigur este că ea se mutase aici, la noi, singură, cu puțin timp înainte de a-l naște pe Sanu, într-o casă pe care i-o cumpărase cineva, mai mult ca sigur bărbatul care vine cu mașina aia neagră, o renovase și o mobilase cu chestii nemaivăzute prin părțile astea… covoare persane, fotolii, o vitrină… ba chiar, mult după aia, chiar și frigider și televizor, că se vedea antena de departe, fixată sus pe casă, în vârfu’ unui par de cinci metri.

Nu știu cum, dar Sanu reușise să alunge orice urmă de curiozitate din partea noastră, astfel că numai vreun prost îl mai întreba câteodată, în vreun moment de plictiseală: Bă, Sanule, cine vine, mă, la voi cu mașina aia neagră? Iar Sanu nici nu apuca să răspundă, fiindcă mereu i-o lua careva înainte și punea el placa în locul lui: Bă, da’ prost mai ești, vine cine trebuie să vină, ce te privește pe tine?! Iar Sanu nu mai făcea decât serviciul de a trage concluzia, aplecându-se ușor înainte din umeri și dându-și mâinile în lături, cu palmele în sus, adică: Ei, ești mulțumit? Mai vrei ceva?!

Nebunele păreau într-adevăr vesele, cum mergeau ele așa, luate pe după umăr, ca la horă și dinadins împleticit, ca bețivii, aproape despuiate, doar cu niște fuste largi, înflorate, pe ele, identice și la fel, cum glumeau fetele, așa cum le stă bine suratelor, și cu bluze subțiri, albe, prinse peste umăr doar cu niște șireturi înnodate. Noi venim ’e un’e venim, ’ar tu ’e un’e… stai, mă, ’ășteptule?!... îl maimuțări una dintre ele, când ajunseră în dreptul lui, cum era el așezat pe lavița de la poartă, dar în clar, fiindcă vorba lui cleioasă era imposibil de imitat, și știind bine că Sanu nu era supărăcios de fel, ba, mai mult, se amuza mai tare ca noi, când îi plăcea cum îl imită cineva. Ete, na!, că de unde venim noi… venim de la Ocolișuri, dacă chiar vrei să știi, c-am fost după mure… uite ce neagră sunt pe degete și ce limba neagră am de câte mure am mâncat…

Scoate și tu, surată, limba la el, poate pe mine nu mă crede, mai zise Dida și o prinse brusc cu mâna de bărbie pe Ziza, ce? ți-e rușine de Sanu? Vrei, mă, și tu?, că avem o găletușă plină… Bbăi, Dido, spunne ’reppt, tu ai bbăut ceva?, se interesă Sanu, dar fata își flutură palma în dreptul tâmplei, cu degetele rășchirate, în semn de: Ești sonat, nebunule, cum o să beau?!... și continuă să-i explice: Și suntem vesele… că duminică se mărită nebuna asta, că parcă acuma e vreme de măritat… auzi, mă Sanule… pe corectelea, nu știu de ce este ea veselă, da’ eu sunt veselă fiindcă rămân eu cea mai frumoasă fată mare din sat… să vezi ce-o să se bată băieții pă mine. Te-nscrii și tu?

Ttaci, ffă!... eșști cam trra-lla-lla, ripostă Sanu, al cărui gând rămăsese, de fapt, la mure: Și ăssta e un mmotiv să mmergeți toccmai la Occolișșuri?... ce, parrcă mai aprroape nu găsseați murre, hai, lass-o naibbii, e bbalta pllină de murre… faceți mișș… mă lluați la mișșto, e? Și ssinggure?! Adevărul e că la Ocolișuri nimeni nu mergea niciodată singur, asta era lege, mai ales cum ar fi ele, două fete singure, că balta era plină de pericole, umblau tot felul de zvonuri înspăimântătoare, ba că pe-acolo ies înecații, imediat după apusul sparelui, și Doamne, ferește! să te apuce întunericul pe baltă, ba că se aud niște alea de te bagă-n răcori, ceva ce-ar semăna cu câinii, dar sunt cât bivolii de mari, ba că una, două, apare dintre sălcii vreun bandit cu ciorap pe cap și îți pune cuțitul la gât… Fă, voi îmi asscun’eți ceva! Șși ce cărrați în traistta aia?

Sanu știa, desigur, așa cum știa tot satul, că Ziza era ca și măritată cu forța, că o bătuse ta-su vreo șase luni, din trei în trei zile, și pe ea și pe mă-sa, care-i lua partea: Cu ăla, mă, Costeo, mă? cu nenorocitu’ ăla cocoșat și chel, mă?! care e cu 20 de ani mai mare ca ea?, că e un boboc de fată… și ce dacă a rămas cu șapte clase?... să zicem bodaproste că e cuminte și harnică și că n-a fugit la Giurgiu sau la București, să se înhăiteze cu fel de fel de nenorociți, că uite ce-a pățit vară-sa Mia și cu fata lu’ asta, cum îi zice?!... fata lu’ Leonora lu’ Costandin, că le-a venit borțoasă la ușă, de mai mare rușinea… Costea însă era neînduplecat: Fă, bagă-ți mințile-n cap și învaț-o de bine și pe fie-ta, că eu numai la binele ei m-am gândit când am bătut palma:

Da, vi-o dau! cu cuscru Petcu, când veni la noi s-o ceară, de Paște, că băiatu’ ăla al lui e bun, e liniștit, nu bea, nu se ține de scandaluri, are doar 32 de ani, nu e moș bătrân, cum îl faceți voi, e nițel cam adus de umeri, nu zic nu, îi cam cade păru’ de tânăr, ca și lu’ ta-su, că și ăsta era chel încă din armată, așa mi-a zis nenea Radu, că ăsta a fost în pluton cu Petcu… așa le e neamu’, da’ unde mai găsiți voi, fă, proastelor, un bărbat cu atâta avere și cu servici, pă deasupra, ceferist în gară la Smârdioasa, cantonier… șef pă toată calea ferată până la Zimnicea, nu mai zic ce leafă… 12 cu 24, are timp și de gospodărie și de pământ și de vite, după nuntă îi face ta-su casă, că are locu’ și cărămida… ce mai vreți, fă, smintitelor, ce mai vreți?!

Da, mă, táicule, mă, tăicuțule, mă, da’ mie nu-mi place, e cu 20 de ani mai mare ca mine, că are 38, nu 32, și e cocoșat de pe-acuma și chel ca-n palmă, și are urechile alea mari și clăpăuge, nu-mi placeee, începea Ziza să se smiorcăie, n-o să-l iubesc niciodată, niciodatăăă… păi, ce drag de viață o să am eu cu urâtu’ ăsta și cu moșu’ ăsta, ce copii o să am eu cu el, mă, tăicuțule, mă, că sunt și eu singura ta fată și merit și eu ceva mai bun în viață… Și-i miroase gura urât rău, prelua mă-sa, că mi-a spus mie Măndica de la comparativă, că s-a dus ăsta să cumpere ceva și, când a deschis gura să ceară: Fă, Polino, mi-a zis Măndica, parcă s-ar fi-mpuțit un butoi de varză la mine sub tejghea, tu știi, fă, cum îi miroase ăstuia gura?!... cum o să-ți dai fata după pocitania asta? Pleosc! Trosc! Aoleo! Costea tăbărâse deja pe ea și o lovea în dușmănie, pe unde nimerea, femeia căzuse lângă sobă, aproape fără suflare, fie-sa se încleștase de mâinile lui, dar el continua să-i dea cu picioarele… A ieșit repede-afară cu ochii scoși din cap, roșu la față și cu părul vâlvoi: ’ți-ale dracu’ de proaste și de fudule, vă vrea omu’ binele, vă spune cu frumosu’ cum stă treaba și ce e bine pentru voi… și voi vă luați după foanfa aia de Măndica, fir-ar plămânașii ei ai dracului să fie, că vă duce de nas ca pe niște proaste, c-o să-i dau foc la prăvălie, într-o noapte…

Auzi, mă, Sanule, da’ tu pe Tinel ăsta al lu’ moș Florea Bițan l-ai văzut azi? Zău?!... deschidea și Ziza gura… și ca să ce?... să întrebe de mine! Adevărul era că în ziua aia nu mă văzusem cu Sanu decât pe la zece, așa, zece și-un sfert, dimineața, când tocmai ce plecam spre Ocolișuri. Acuma era trecut de cinci. Un… înccotrro plleci, Tinnele?. mă strigă el din urmă, când deja trecusem de casa lor, așezată peste drum de a noastră, dar nițel mai spre șosea, nu chiar față în față. La gârrlă?, sttai, așșa, să-i sppun lu’ Verronica, că vin șși eu, parrcă aș avvea cheff de-o bbaie… Nu, băi, Sanule, mă duc în altă parte, am ceva de luat de la tușa Dobra din capu’ satului, sora lu tataie, mă…, n-o știi tu. Binne, attunci, poatte merrgem la gârrlă mai târrziu, cân’ te-nttorci. Poate… Ei, uite, acum venise momentul ăla și mă îndreptam spre poartă, să-l chem pe Sanu la o baie, când le-am auzit pe nebune stând de vorbă cu el… și m-am pus ciuci lângă ulucă, pitit între tufele de iasomie și abia respirând de emoție. Nebuna de Ziza chiar avea curajul să întrebe de mine… Parcă ea nu știa că înțelegerea era asta, ca niciunul dintre noi trei… să nu vorbească vreodată cu nimeni despre așa ceva, ca să nu afle nimeni nimic niciodată, iar Dida, așa guralivă cum era ea, îmi părea mai de cuvânt decât mutulica asta de Ziza. Pe care eu chiar o plăceam.

Ale naibii fete, și-au dat seama amândouă și chiar m-au luat prin surprindere, duminică seara, la căminul cultural, când, după ce s-a terminat filmul, m-au chemat mai într-un colț, la fereală, și Dida, care era mai îndrăzneață, mai ales că noi ne țineam de rude, un fel de verișori de-al doilea, că mamaia mea era soră cu bunicul ei, care murise de tânăr… m-a luat la sigur: Auzi, mă, tu miercuri ai vreo treabă?... că noi vrem să te luăm la o plimbare la Ocolişuri. Doar noi trei, ce zici? Serios! Și să nu știe nimeni nimic. N-am promis, n-am zis clar că da, așa rămâne... două zile nu le-am mai văzut, dar am avut la ce mă gândi, în fine, miercuri am plecat la Ocolișuri, că mă înțelesesem cu ele să ne întâlnim pe la unșpe, unșpe și ceva, la podul ăla vechi de peste Pajăre, de dincolo de Malu Surpat. Și le-am așteptat vreo oră... dar tocmai când le înjuram mai bine în gând și mă hotârâsem să plec, hopa!, veneau și ele agale, de era gata să le calc în picioare. Uite, mă, ți-am adus ceva... ți-o fi și ție sete, de când ne aștepți aici... ce să facem?!, mi-o luase Dida înainte... proasta asta abia a scăpat de ta-su, că unde pleacă ea de-acasă așa, nitam, nisam, la nămiezi?, și cu cine și de ce?... în fine, l-a îmbrobodit greu, că merge cu mine la o croitoreasă din Pietroșani, că Firica noastră e cam bolnavă, să-i coasă aia niște chestii la mașină, pentru nuntă... ia uite ce traistă ducem cu noi, numai șorțuri, fuste, bluze și pieptare... ia, mai cară și tu nenorocirea asta, că nouă ne-a rupt mâinile. Până la Ocolișuri nu mai era chiar mult și nu ne-am întâlnit cu nimeni. Acolo au ales un loc mai ferit, între niște trestii înalte, au scos un macat din traistă și l-au întins peste un maldăr de papură tăiată de cineva care, probabil, își făcuse podișcă de dat la pește... și niște pâine caldă, o bucată de brânză într-un castron smălțuit, câteva roșii, niște carne de pui fiartă și o bucată mare de plăcintă cu brânză.

Ia, Tinele, de mănâncă! Și uite colea o gură de vin, nu cred să mai fie rece, mă îmbie Ziza, că duminică e nunta mea și vreau ca tu să-mi urezi de bine. Păi, ce să-i fi urat eu ei?! Așa că... mai bine că... după a doua înghițitură, deja se învârtea locul cu mine... Nu știu cât trecuse, nu mai țineam minte ce vorbiserăm și ce făcuserăm până atunci, Dida dispăruse între niște sălcii, eu și Ziza stăteam aproape lipiți unul de altul și nimic nu mai semăna cu ceea ce știam eu și cu ceea ce ar fi trebuit să fie... nici patul de papură verde peste care așternuseră ele macatul ăla grena cu galben, nici luciul de apă de la câțiva pași, care sclipea în mii de clipoceli de aur în dogoarea amiezii care făcea crapii să sară disperați după o gură de aer, nici cerul aproape indigo de albastru ce era, nici soarele care deja nu se mai putea vedea, fiindcă văzduhul era tot o văpaie de lumină bezmetică, nici sălciile întunecate din care Dida nu mai ieșea odată... Nu te mai tot uita după ea, se-ntoarce doar când o fi cazul... îmi șopti Ziza, incredibil de aproape de urechea mea, înfiorându-mă cu atingerea ei ca un glonț de gheață pe care carnea mea fierbinte abia reușea să-l suporte până ce îmi ajungea în piept, apoi în stomac, apoi mai jos, unde se topea brusc în conul unui vulcan care stătea să erupă... Într-un târziu, adică mult timp de la facerea lumii în care abia ce făcusem primul pas, când mi-am luat de pe ochi mâna care mă ajutase să ațipesc, Dida era așezată lângă mine și mă luă în primire: Unde e, mă, mireasa? Ce mireasă, zurlio? Ai mâncat ciuperci nebune, visezi mirese la Ocolișuri, ce-ai? Păi, nu se mărită, mă, Ziza?... nu este ea mireasă, peste câteva zile?! Nu se mărită ea cu javra aia bătrână din Bragadiru, n-o să plece ea din sat de la noi la casa lu’ bărba’-su ăla chelu’ și cocoșatu’ cu răsuflarea stricată? Păi, mă, bolovane care nu înțelegi nimica, ia, scoală-te de-acoloșa și du-te după ea între sălcii, s-o iei în brațe și să-i ștergi lacrimile, și s-o aduci încoace, că ar cam fi vremea să mergem acasă.

L-ai văzut, mă, surdule, n-auzi ce te întreb eu acilea?... l-ai văzut azi pe Tinel? se oțărî Ziza brusc, mai ales că Sanu încremenise de uimire și doar dădea mut din buze: Nnu, nnu l-am văzzut de azzi ’iminneață, zzicea că sse... ’u... că pleaccă nu-șș’ pe unn... pe la cine, ppoatte m-o ffi minnțit, ppoate o ffi avvut el un mmotiv să nu mmă ia cu el... N-a avut, mă, niciun motiv, tontule, preluă Dida inițiativa, ce?... ție nu ți s-a întâmplat niciodată să n-ai niciun motiv și să faci ceva ce înainte nici nu visai că vrei, că poți și, mai ales, că trebuie să faci? Scuză-mă, dar voi, băieții, sunteți cam bătuți în cap! Aoleu, fă, surată, hai, fată de-acilea, că la șapte jumate vine nașă-ta cu rata, ca să-ți aducă rochia de mireasă și ce ți-o mai aduce, că cine mai are ca tine bărbat ceferist și pe șefuleasa din Smârdioasa nașă, nu, fă, Zizo, nebuno?!

Perfect baricadat în cazemata de iasomie, am rezistat cu brio primului val de lacrimi din dragoste care s-a prăbușit peste adolescența mea. Eh, două, trei boabe de rouă, acolo... arșița sufletului meu le-a absorbit cu nesaț, lâsându-mi pe obraji doar roșeața și nedumerirea că ce, naiba, m-o fi apucat, de mă tot șterg în prostie cu tricoul ăsta jegos?!

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio