Cu barba albă şi tenul măsliniu, purtând o cămașă în carouri veștede, cu mânecile sumese până la cot și lăsată peste nişte pantaloni ponosiți, cu o şepcuţă decolorată pe cap, şedea pe un scaun de plastic alb şi citea toată ziua, fără ochelari, trăgând absent dintr-o ţigară care părea că nu se stinge niciodată. Când şi când, sorbea zeama subțire a unei cafele la fel de lungi. Pe un şezlong căpătat pesemne de la cârciuma de trestie din apropiere, îşi aşezase cărţile. Să fi fost câteva sute... Un metru cub de cărţi vechi, cele mai multe îndeajuns de jerpelite ca să te ducă cu gândul la cititori numeroși sau la mutări dese. Câteva țoale, o pătură soioasă întinsă la soare direct pe nisip și un fel de cort înjghebat dintr-o prelată inscripționată cu reclame în culori șterse erau dovada că bătrânul tot acolo şi dormea peste noapte, lângă cărţile lui.

La drept vorbind, nici nu era chiar atât de bătrân... părea abia trecut de şaizeci de ani. Arăta, mai degrabă, ca unul pe care viaţa nu-l mai ia în serios. Nu ştiu de când se instalase acolo, pe ţărmul mării, dar am trecut la câțiva paşi de el de patru ori pe zi, timp de trei zile. Nu m-am oprit niciodată la o vorbă, deşi sunt sigur... ba nu, doar cred... sper că i-ar fi făcut plăcere. M-am mulţumit să-l observ în trecere. O dată, am reuşit să văd chiar titlul cărţii pe care o citea: „Rob Roy” de Walter Scott. De altfel, nimeni nu se oprea la taraba cu cărţi vechi.

Nici bătrânul, nici cărţile sale nu erau o atracţie pentru cei ce veneau la plajă la Trei Papuci, amărăşteni care o duc bine şi buticari înstăriți care încă nu au dat de gustul luxului. În epoca internetului, când cele mai şocante ciudăţenii din lumea largă se află doar la un clic distanţă, suntem atât de blazaţi, încât un bătrân cu un metru cub de cărţi pe plajă nu mai poate fi un motiv de curiozitate.

Ce să fi aflat? Că este un profesor pensionar, dat afară din casă de copiii nerecunoscători? Că şi-a luat cărţile şi a plecat pe malul mării, să-şi înece amarul în lectură? Poate că nu e decât un anticar falit care nu mai poate plăti chiria pentru magazin şi încearcă să-şi vândă cărţile pe plajă? Sau un poet cu capul în nori, pentru care viaţa, poezia și moartea sunt unul şi acelaşi lucru, singurul care merită să fie așteptat în tăcere și singurătate: Mai am un singur dor/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării...

Dar vara bătrânului cu cărţi exilat marginea sorții poate să ascundă oricare altă poveste. De exemplu, povestea unui ratat care a luat-o razna de mult şi care trăieşte doar în continua fascinaţie a imaginarului imediat, asigurat din belșug de piramida lui de cărți. Să fiu eu însumi?!... un ego mai vechi sau, poate, din viitor, purtat atâta vreme în penumbra nedeslușită, dar pururi mișcătoare, a unei proiecții care poate însemna orice... și căruia, iată, prin cine știe ce capriciu al cine știe cărei bucle a timpului, acum și aici, i se permite să asiste indiferent la această stranie intersecție de destine... Poveştile verii de la malul mării sunt nu numai vechi, ci şi banale - de la prima dragoste la ultima trădare, de la frustrare la snobism, de la plictiseală la dezmăţ... pe cine să mai intereseze povestea cu bătrânul şi cartea?!

Cred că nici măcar pe el însuşi... La ora la care citiţi textul ăsta, zi, noapte, vară, iarnă... bătrânul acela se află tot acolo, trăgând din ţigară, sorbind din cafea, cu şepcuţa pe cap, absent la tot ceea ce este în jurul lui, adâncit în lectură. Şi poate că, uneori, stă de vorbă cu sine însuşi şi îşi spune cu glas mut, din nou și din nou, povestea pe care el o uită imediat, iar noi nu o să i-o cunoaştem niciodată. Când, după două zile şi două nopţi de luptă acerbă cu rechinii care îi devorau peştele uriaş, prins cu greu, o dată în viață, dar nu în toate viețile, a ajuns în port doar cu scheletul acestuia legat de barcă, bătrânul Santiago al lui Hemingway se revoltă şi se justifică: “Poate că n-ar fi trebuit să fiu pescar (...) Dar pentru asta am fost făcut”.

M. Ghiţă Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio