Când și când, mă înglodea ceva în ochiul drept... așa, ca o înțepătură cu gămălia unui bold, o usturime ușoară amestecată cu o mâncărime nesuferită. Atunci, mergeam la fântână, mă spălam bine, apoi îmi scufundam fața în ciutură și deshideam ochii în apa aia rece și mâncărimea trecea imediat… sau, dacă nu era chiar atât de rău, mă frecam, pur și simplu, la ochi, cu nodul degetului mare strâns în pumn laolaltă cu celelalte. Asta, până mi-a luat seama mamaia: Ia, vino, mă-ncoa… ce-ai tu la ochiu-ăla? Ce te tot freci așa? Că te văzui eu de câteva zile… ce-ai pățit? Ia uite-te la mine, așa… vino mai aproape… te doare? Da’ mai vezi, mă, lică?, tu mai vezi ceva cu ochiu-ăla, ia închide-l p-ălalt… Eu o țineam înainte că… n-am bre, nimica, mă înglodește ceva câteodată da-mi trece repede cu apă rece. Mă, ție ți-a intrat mai dămult ceva în ochi și s-a făcut o cămășuială acolo, de-aia vezi încețoșat, că-ți astupă lumina ochiului… se vede de-aici, ceva alb și rar, așa, ca un prapore dă miel… hai să mergem la baba Ivanca, să te vază ea! Nu merg, bre, la nicio babă Ivanca, n-am nimica, îmi trece…

Mă, tu vrei să nu mai vezi neam, să ajungi orb ca moș Ene Curt?, care nici la privată nu mai vede să se ducă singur? Mergi cu mine! Și mă apucă de mână, încercând să mă tragă spre poartă, hai, acuma, pe loc! Nu merg! Și m-am smuls din mâna ei, retrăgându-mă câțiva pași. Nu merg nicăieri… și mai lasă-mă cu baba Ivanca… crezi c-o las să se uite ea la ochiul meu?! Ce știe ea să-mi facă? Floreo, tu auzi, mă, ce zice băiatu’ ăsta și cum face la mine? Zi și tu ceva! Stai acolo ca mutu și parcă nu te privește nimic, de zici că ești pe altă lume. Tataie împletea niște plasă de alău pe prispă, nu intervenise deloc, dar urmărise cu atenție tot ce vorbisem eu cu mamaia, fiindcă n-a zis decât: Taci, fa, dân gură! Acuma, te duci tu singură la Ivanca, vorbești cu ea, îi spui despre ce e vorba, și mâine dimineață vine el singur, nu trebuie să-l târăști tu până acolo, că nu e prost, ca să vrea să orbească.

Au întins o rogojină la umbră, sub dud, m-au așezat pe ea cu brațele depărtate, ca să poată mamaia și încă o vecină să mă țină bine, în timp ce baba Mita lu Costandin îmi ținea capul fix cu o mână… și cu două degete de la cealaltă îmi depărta pleoapele. Baba Ivanca (ajunsesem, la propriu, pe mâna babelor ) a rupt o frunză mare din napii ăia de trei metri de la poartă și a trecut-o de câteva ori prin apa rece dintr-o găleată abia scoasă din fântână. A verificat cu buricul deștului perișorii fini de pe spatele frunzei, a dat mulțumită din cap, apoi a tăiat-o în fâșii înguste cu o foarfecă de croitorie. Și când a apropiat-o de ochiul meu, am început să răcnesc… de frică, mai mult, că de durut nu avea ce să mă doară, că nici nu mă atinsese, dar când am văzut că nu mai văd cerul, că în loc de cer văd doar ceva verde și difuz m-am speriat rău... și am început să țip și să mă zbat.

Stai cuminte, cu mama, mă, lică, mă, n-o să te doară niciun pic, o auzii pe mamaia, dar de văzut n-o vedeam, că ea mă ținea acum de picioare. Hai, mă, că nu mai ești copil mic, ești ditamai flăcău’, mâine, poimâine pleci militar, ți-am spus ce-ți fac, îți răzui cămășuiala aia păcătoasă de-acolo, tu știi că a început să miroasă urât? Și n-o să te doară neam! Mi-e frică, bre, mi-e frică și-mi vine să fac pipi!

Ia, dați-i, fă, drumu’, du-te mă, colo, după casă și pune-te-acolo… Și pe urmă pleacă unde vrei tu, dacă ți-e frică. Ce?, nu e mai bine să rămâi chior?... să-ți zică fetele: chioru!? Și pe urmă se-ntinde necazu’ și la ochiu-ălalt, într-un an rămui orb ca un pisoi fătat ieri… n-o să mai vezi nimic, nici să mergi pe drum, nici să înveți carte… treaba ta, hai, fă, gata, ridicați-vă de-aici că ăsta al lu’ Dița vrea să rămuie orb… Terminasem demult, dar tot acolo după colțul casei stăteam… era răcoare și liniște și o auzeam pe baba Ivanca de parcă vorbea la difuzor… și am închis ochii nițel… și era un întuneric când roșiatic cu niște buline portocalii când verzui ca lintița, cu pătrate mari care se spărgeau unele de altele… și-așa am apărut de după colțul casei, cu stânga sprijinindu-mă de zid și cu dreapta bâjbâind prin aer… Unde sunteți, bre?... unde sunteți?, că nu văd nimica… Hai, mă-ncoa, prostule, nu te mai preface așa, că nu e bine să chemi răul… hai, colea jos, întinde-te și terminăm numaidecât.

Ce-i faceți, bre? De ce-l chinuiți așa? întrebă din pragul fierăriei Maricel Rudaru, ucenicu’ lu’ fii-su lu’ baba Ivanca, cel mai bun fierar din Lunca Fântânii, bă, puță!, după cum glumea cu noi nea Lilă Zaharia, care scoase și el capu pe ușă: Fi-ți-ar țigarea a dracu, să-ți fie, Maricele, parcă nu tragi tu-n plămâni destul fum de la foale, îți mai trebuie și țigare, vino-ncoa, c-am nevoie de tine... Du-te, mă, d-acilea, îl goni și baba Ivanca, îi scoatem mațele, tu nu vezi?, mai bine ia niște apă și spală-te pe ochi, că ești negru de cărbune, se sperie ziua asta de tine, fuge și se face-ntuneric de-acuma, de la nămiezi, hai, lasă-ne să ne vedem de treabă, că acuma îmi trebuie liniște… Și baba Ivanca trecu ușor cu frunza peste ochiul meu… și cu adevărat n-am simțit nicio durere, ci numai așa, ca o mângâiere neașteptată într-un loc care nici nu știai că poate fi atins.

Vezi, mă, că nu doare?... zise mai mult pentru ea însăși… Da, nu doare... Taci! Acu’, tu nu vorbești neam, fiindcă ochiul simte frica limbii și se mișcă după ea… că ție tot ți-e frică… stai liniștit, că mai trec frunza asta o dată, că n-am răzuit tot, mai am de luat niște scame de-acolo… și nu vreau să-ți ating lumina ochilor… așa, gata!... mai stai puțin, să mă uit eu mai bine peste tot… apoi m-a bătut ușurel cu palma pe frunte de trei ori, zicând mai mult în șoaptă: Leac, Doamne!, leac, Doamne!, leac, Doamne!… și asta a fost tot… hai, ridică-te, că te-am făcut ca nou, bravo ție, ești un băiat curajos, o să te spui la toate fetele din Lunca Fântânii…

Stați, fă, așa, păi unde plecați, ghea? Făcui și eu niște scovergi de dimineață, stați să vă dau câte una… Fă, Ivanco, zise mamaia, păi tot tu cu cinstea?, stai s-aduc și eu cevașilea… a scos Florea mierea de la stupii ăia, ia, du-te, mă, tu fuga și umblă în hambaru’ cu grâu, da’ fii atent, să nu spargi vreun borcan, vezi că e acolo unu mai verzuliu, așa, are un capac negru, p-ăla să-l aduci. Eu eram deja la poartă… păi, ce?, nu știam eu drumul la hambarul cu miere? O, la, la! Mierea aia grea ca o cortină de pluș, implorată să-ți curgă-n gură direct din borcan, când stai tu, așa, pe jumate îngropat în grâul ăla abia adus acasă de la arie, care miroase a tot ce-ți închipui tu că poate să miroasă mai bine… Tocmai luasem borcanul verde și închideam ușa hambarului când am auzit din drum niște glasuri speriate care strigau nebune ceva ce nu se înțelegea, dar deja îmi zburlise părul pe șira spinării… fiindcă era în ele prevestirea unei mari nenorociri, că numai de-astea se întâmplă când oamenii vorbesc toți odată, unii peste alții și zbiară de zici că sunt surzi.

Cine, mă? strigă moș Mitu, vecinul nostru dinspre șosea, ieșit și el repede la poartă din cauza gălăgiei. Cine s-a-necat? Un băiat înalt se întoarse din mers repede spre el și aruncă un nume: Raicu, Baicu, Naicu… așa ceva… Cine, mă?... tu-nțeleseși ce zise ăla, mă, ăsta micu al lu Florea? Nu, bre, nu-nțelesei neam, scuturai eu mecanic din cap… și o rupsei la fugă după cârdul care dăduse deja colțul spre Lunca Fântânii. Ce e, mă, cu ăștia, ce strigă așa?, a luat satu’ foc, ce e? și unde se duce? mă descusu baba Ivanca încă de la poartă, unde ieșise împreună cu celelalte, curioase și ele să vadă ce se întâmplă pe drum.

La gârlă, bre, acolo se duce, cică s-a înecat unul de-al lor… da’ eu nu-i cunosc pe băieții ăștia, cre’ că sunt d-ăia de la deal, că ei nu se scaldă aici la noi, la pod, au ei locul lor special, dincolo de cimitir, departe de-aici, spre capu’ satului, că și-acolo e apa mare și le vine lor mai ușor să se ducă. Rămui aici, cu noi… nu pleci nicăieri!, intră-n obor, acuma, pe loc!... mamaia se înroșise la față și striga la mine cum n-o mai făcuse niciodată.Vino-ncoa, așa, stai aici, cu mine!, ce, vrei să te leg? Stai, bre, așa, nu te speria… și nu mai striga la mine, că nu plec nicăieri, ce?... ți-am zis eu că vreau să merg acolo?... da-n gândul meu mă cruceam: De unde știa, mă, că vreau să fug și eu cu ăia la gârlă să văd ce se-ntâmplase? De unde știa că vreau să plec?!, că nu apucasem nici să deschid gura.

Bă, nenicule, nu sări mă, de-acoloșa, e prea sus… Ascultă-mă, mă, se ruga fra-su de el, aproape plângând, te rog eu să nu sări, că e apa mică, am intrat eu mai devreme și abia îmi trece de șold, nu mai e cum o știam noi mai demult, de doi metri… s-a pomostit locu’ de când n-am mai fost noi p-acilea… uite, toți băieții ăștia zice că așa e… Taci, bă, speriatule! Păi, nu sării eu de trei ori de pe pod și nu pății nimica? Am făcut prinsoare pe-o ladă de bere cu ăsta al lu’ Căcărează că am curaj să sar din salcia asta… Era salcia aia uscată pe care o știam acolo dintotdeauna, la vreo zece metri mai la vale de urechea podului, chiar pe malul apei, cu crengile întinse deasupra bulboanei pe care o face Vedea aicea, unde era malul mai înalt și panta mai rapidă, că noi de-acolo de sus de pe mal ne luam avânt să intrăm alergând cu apa la genunchi și apoi să plonjăm în vârtej… Iar cei mai mari și mai nebuni chiar săreau câteodată din salcie, unii chiar de sus de tot, de ne lua amețeala pe noi, ăștia care ne uitam de jos și ne mulțumeam să sărim doar de pe pod, de la vreo doi metri, și numai în picioare, doar câțiva încumetându-se să sară în cap…

Bă, Taicule, nu sări, bă!, că are dreptate frati-tu, e apa mică, te-nfigi, dracu,-n fundu’ei, acolo rămâi… îi strigă și Dorel Orleanu, prietenul lui și tovarăș de muncă la restaurantu' ăla mare și stilat din București unde-i băgase pe amândoi în serviciu un unchi de-al lu’ Dorel, care-i ajutase mai întâi cu școala de chelneri pe undeva pe la Pitești… ‘ți-ai dracu de fricoși, luați-vă de mână cu ăsta al lu’ Căcărează, păi, voi știți de unde săr eu, mă, când mă duc la ștrand la Tineretului? Da, mă, da’ acolo apa are... Dar Taicu știa el bine câți metri are apa la Tineretului, de ce ar mai fi stat să afle de la unu căruia chiar el îi spusese?! Și a sărit. În cap. De la șase, șapte metri. În apa de un metru, un metru și ceva... În apă, pe mal, pe pod... toți au încremenit.

Când Taicu a ieșit la suprafață plutind cu fața în jos și i s-a văzut capul însângerat... au început să țipe și să alerge care-ncotro. Prinde-l, mă!... tu, ăla care ești mai aproape, du-te după el și ține-l de mână, că-l ia apa și nu-l mai găsim... Nu pot, bă, mi-e frică, nu pot... Taicu plutea în aceeași poziție, apa îl întorsese și-l ducea repede la vale cu capu-nainte, al lu’ Căcărează și Dorel intraseră după el, dar nu prea aveau spor... Până la urmă, cineva care venea printre rugii de pe malul înalt cu alăul pe umăr s-a aruncat în apă și a reușit să-l oprească pe Taicu, iar prietenii lui l-au luat pe brațe și l-au scos pe mal... L-au întors cu fața în sus... și s-au îngrozit... mânile îi erau rupte... la stânga, se vedeau oasele cum ieșeau prin pielea zdrelită... și țeasta îndesată de parcă îi căzuse șapca pe ochi... șuvițe subțiri de sânge i se prelingeau pe obraji, pe nas, pe tâmple... fiindcă frunte aproape că nu mai avea.

(Va urma)

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio