Atunci l-am văzut și eu... Am auzit alaiul venind spre Lunca Fântânii și m-am urcat primul pe ghizduri, ținându-mă strâns de stâlpul lanțului... așa că pe mine și pe încă vreo trei, patru băieți din vecini nea Lică Zaharia ne-a lăsat să stăm acolo, iar pe ceilalți îi alunga cu joarda: Plecați, bă, puțelor, d-aici, ajunge un înecat pe ziua de azi... voi vreți să-mi spurcați fântâna?! Când au ajuns cu mortul la fântână, hopa și șeful de post Melinte și încă cineva de la primărie, mai târziu, nea Lică zicea că fusese secretaru’... gâfâind pe biciclete și strigând de departe: Opriți! Opriți-vă, bă, că vă arestez pe toți! Taicu era cu fața în sus, purtat pe după umeri de Dorel Orleanu și de încă un băiat mare și ținut de picioare de frati-su, cu capu’ atârnat, bălăbănindu-se aproape să șteargă țărâna... Jos! Puneți-l imediat jos!, zbieră din nou Melinte, aruncându-și bicicleta cât colo... Păi, cum, jos, șefu’? În țărână?!, făcu Dorel... nu e păcat? Că nici sufletu’ nu și-a luat zboru’ din el... Stați așa!, strigă nea Lică pe neașteptate... mamă, dă, fă-ncoa rogojina aia, da’ repede! Și atunci l-am văzut ca lumea pe Taicu, imediat ce l-au lăsat ăia jos pe rogojină doar la câțiva metri de fântână, cu fața în sus, așa cum îl duseseră pe brațe... iar milițianul și secretarul reușiseră să facă un cerc larg în jurul lui, deși curioșii se tot adunau de peste tot.

Acolo a început ancheta... acolo au fost aleși... tu, și tu, și ăla de colo... bă, eu vă știu pe toți, după nume și poreclă, voi ați fost acolo de la început, precis ați văzut tot, să dea dracu’ să nu vie vreunu’ la post cu ta-su de mână, acu’, într-o juma’ de oră, maxim, că vă arestez pe loc... acuma, hai să aducă cineva o căruță, să luăm mortu’ de-aici... Eu însă nu mai auzeam nimic, fiindcă mă uitam la Taicu de parcă eram vrăjit... vedeam până și musca aia mare, verzuie, care tot bâzâia pe lângă ochiul lui stâng, singurul care se vedea de sub oasele din creștet care îi încălecaseră fruntea până la rădăcina nasului... și care rămăsese deschis, fix, cătând ceva departe, în cer...

Când a venit duba aia verde să-l ia pe Taicu la morgă din curtea miliției... Este absolut obligatoriu, nea Samoilă, îți înțeleg durerea, dar n-avem ce face... asta e legea, așa se procedează, e moarte violentă și, deocamdată, suspectă... trebuie autopsie, musai!, altfel nici popa nu ți-l îngroapă, dacă nu-i dăm noi permisiunea, că înfundă pușcăria cât este el de om al lu’ Dumnezeu... doctorul cu bărbiță roșcată îl ținea cu mâna de ceafă și cu fața spre el pe ta-su lu’ Taicu și a reușit să-l liniștească, fiindcă ăsta se culcase pe jos și se tăvălea urlând în fața mașinii: Nu mi-l luați... nu mi-l luați... nu vă las eu să mi-l luați... și șoferul începuse deja să înjure de toate alea, iar cei doi milițieni din sat rămăseseră mască, fiindcă ei îl știau de om serios pe Gheorghe Samoilă și nu se așteptau să facă tot circul ăsta, oricât de mare i-ar fi durerea.

Uite, îți promit eu că mâine după masă e aici, înapoi, ți-l aduc eu, personal, acasă ți-l aduc, numai să fii dumneata pregătit cu tot ce trebuie... o, Doamne, Doamne, ce băiat tânăr și ce moarte stupidă... și doctorul își făcu o cruce discretă, de parcă nu mai văzuse el destule morți stupide... la meseria lui... Când a ieșit de la miliție, Gheorghe Samoilă s-a dus direct la poștă și a dat o telegramă la Azuga, unde nevastă-sa Silvia era plecată de pe la Paște, că născuse fie-sa a mare, din prima ei căsătorie, care lucra acolo, la fabrica de postav, de mulți ani: Vino acasă... stop... a murit Vicu...

E nițel cam încurcată... că nevastă-sa asta de-a doua avea o fată cu primul ei bărbat, mort de plămâni mai demult, ehe, he..., Gheorghe îl avea și el pe Vicu, scris în acte ca Samoilă Vicențiu, cam de-o seamă cu Ionița, fata Silviei, făcut cu prima lui nevastă, Adina, care și ea murise demult, nu se mai știe de ce... era bolnăvicioasă de mică și umblase mult prin spitale... Ăștia doi, Gheorghe și Silvia, au și ei amândoi un copil, Marius, ca la vreo 12, 13 ani, așa, dar înscris tot la clasele primare... ori n-are minte pentru mai mult, ori nu se ține de treabă... băiatu’ e cam pierde vară-ntr-o ureche și îl creștea mai mult tușă-sa Viorica din Deal, sora lu’ Gheorghe, care rămase nemăritată și îl luă de suflet pe nătângu-ăsta al lu’ frac-su... Băi, nea Ene, m-ai zăpăcit de cap, zău, după o zi ca asta... mai bine vino mâine dimineață la post, pe la opt, nouă, așa, să-mi mai spui o dată cu ăsta... cu nevestele și copiii lu’ Samoilă, să-mi fac și eu o schemă, ceva, că te pomenești c-o fi nevoie, dacă s-o face anchetă mare... și pe el nu vreau să-l întreb, că de asta-i arde lui acuma, să-l mai iau eu la întrebări cu nevestele lui, săracu’ de el, că uite ce necaz a pățit... Auzi, mai bine... ia, zi, domn’e, cum faci mata de ai vinu’ așa bun și-acuma-n august, că la toată lumea s-a tăiat și zici că e zeamă de marmeladă așa se scurge de gros în pahar... cine poate să-l bea, bun înțeles...

Citește și: XV. Dacă exista Dumnezeu, Taicu ar fi trebuit să zboare

Ei, don șăf, aici, la vin, e niște treburi... mulți le știe da’ nu ține cont de ele, ori că nu crede ori că e puturoși... butoiu’ curat, bre, spălat așa, ca la mama lui, în șapte ape, la început cu o fiertură de cenușă de lemn de salcâm și cu ceva var nestins... pe urmă, toți ăștia de li se taie vinu’... ba e prea cald acolo unde ține ei butoaiele, ori le ține direct pă jos... eu le urc pe niște capre de lemn, bre, la vreo juma de metru, ca să le ia aeru’ și de jos, adică cu adevărat de jur împrejur și neapărat la rece, adică în beci, nu în vreo magazie... Nea Ene, jos pălăria! Ai un vin a-ntâia, să trăiești, că ne trebuiești... hai, mă, Milică, să mergem, că o suna careva dă pă la raion și prostu-ăla de Stanciu nu știe ce să vorbească, ne dă, dracu-n gât că suntem plecați... Auzi, nea Ene, mulțam de cinste și nu uita, mâine dimineață, la post. Bine, don șăf, la opt sunt prezent, hai, bună seara...

Samoilă!... nea Samoilă, lasă, mă, toporu’... to’arășu’Samoilă, oprește-te, domnule!... și hai să vorbim ca oamenii... Ce să vorbim, don șăf, de vorbă-mi arde mie-acuma?! Eu acuma vreau să tai salcia asta și să zici bodaproste că n-am tăiat-o până acuma, că n-am găsit nicio p... de bărbat cu snagă-n el în tot satu’ ăsta să tragă cu mine la joagăr, că dihania asta era culcată la pământ pân-acu... da’ o dau eu jos singur, cu toporu’... Mă, nea Samoilă, nu e bine ce faci, o să te arestez pentru asta... e distrugere de bun al poporului... Tovarășu’ Melinte... tovarășu’ Melinte... sosit într-un suflet, primarul Mișcodei abia se mai ținea pe picioare, suflând greu și încleștându-se disperat de coarnele bicicletei pe care venise... Bă, Gheorghe, stai, mă, locului... stați, mă, ușor amândoi... nu arestezi pe nimeni, tovarășu’ șef de post... și tu nu tai nicio salcie, mă, Gheorghe, mă, că ne știm de mici, las-o dracu’ de treabă... uite cum se uită tot satu’ la noi, păi, așa am ajuns... să facem circ pe malul Vezii, primaru’, milițianu’ și un gospodar fruntaș?!

Horia Mișcodei era primar de vreo cinci ani, făcuse o școală de partid, era bine văzut pe la raion, tare, ce să mai... și oamenii îl vorbeau de bine... Samoilă se oprise și se așezase nădușit pe mal, cu picioarele atârnându-i spre apă. Așa, domnule, stai la un loc și gândește-te ce faci... Mă, Horică, mă, știu că nu e bine ce fac, mă... da’ m-a luat așa o putere în ascultarea ei și mă îndeamnă să tai salcia asta... Dar nu se rezolvă nimic, tovarășu’ Samoilă, zise Melinte, absolut nimic, dimpotrivă, îți complici stiuația... Don șăf..., tresări deodată Samoilă, mutându-și privirea de la unu’ la altu’, don primar, lăsați-mă, domn’e să tai... uite, măcar craca asta mai de jos, că la aia de a sărit Vicu dă pă ea nu ajung eu... să-i fac și lui o cruce din lemnu’ ăsta uscat care l-a omorât... oh, băiatu’ meu, băiatu’ meu și al lu’ mă-sa Adina... că ce l-o mai plânge și aia... amărâta de ea... pe-acolo pe unde o fi...

Și Gheorghe Samoilă a mai stat așa atârnat de malu’ apei încă vreo oră, fără să mai zică ceva... din ce în ce mai singur... fiindcă mulțimea de pe malul celălalt și de pe pod se subțiase, apoi să risipise cu totul, așa că acolo nu rămăseseră decât câțiva copii când a apărut ăla al lu’ Neculoiu cu căruța: Hai, mă, nea Gheorghe, că mă trimise don primar să te ajut să tai craca aia... ia zi, pe care o vrei?, asta ar fi bună, ce zici?, hai, treci pe partea asta, să ții de joagăr, așa, lasă că mă urc eu în salcie, că e mai anevoie, pe urmă o punem în căruță și mergem la Enache al Diții să-i facă el o cruce a-ntâia lu’ Taicu, că mi-a zis don primar că vorbește el cu Enache să nu-ți ia niciun ban, că are el grijă cum îl răsplătește, poate îl sare cu o zi, două, de muncă la cărat piatră pe șosea, că tot așa mi-a promis și mie, hai, pune mâna, trage, așa, că ne-apucă nămiezii acilea...


Mă, Enache... mă lași, mă, să mă uit și eu cum faci tu crucea asta pentru Vicu al meu? Păi, uită-te, mă, nea Gheorghe, de ce să nu te uiți?, ce, uitatu’ e pe bani?... nu e!... și nici nu mă încurci, că o cruce e treabă ușoară, mai greu e cu literele-alea, că ai văzut cum fac eu, am niște litere de fier speciale, le înroșesc în foc și cu alea scriu în lemn numele mortului... ai să vezi tu... aici, chiar trebuie să mă ajuți, la momentul respectiv... Hai, mă, nea Gheorghe, bine că nu plecași, îmi zise al lu’ Neculoiu că ești aici la alde Enache, hai că mă trimise tov primar să-ți spui două lucruri... da’ stai colea jos, că nu e de bine... Mă, să știi că nevastă-ta nu vine acasă, a telefonat gineri-su la primărie și a zis să te anunțe că eu, mă, Gheorghe, nu am cum să viu, că m-am angajat aici la postav, de vreo lună și nici nu mai viu deloc acasă, că acolo chiar nu am niciun rost... Vicu nu m-a ținut niciodată de mamă, iar ăla micu nici n-o să-mi simtă lipsa, așa cum l-a crescut sor-ta Viorica...

Mai târziu, poate vii și tu aici, că se angajează la sticlă și oameni mai în etate... eu mi-am luat cameră cu chirie, la niște proprietari cumsecade... exact așa mi-a zis tov primar să-ți zic, cu cuvintele ei... Și a doua, să știi că pe la cinci, șase, diseară, o să ți-l aducă ăia pe Taicu... Vicu... pe băiatu’ dumitale, Dumnezeu să-l ierte, să fii acasă la ora aia... Mă, Stanciule, ce te-ncurci, mă, în nume?... pe băiatu’ meu ăla mare l-am botezat Vicențiu, după numele unui tovarăș de-al meu de armată, unu Vicențiu Miclăuș din Miercurea Sibiului, că tare mi-a plăcut mie numele ăsta Vicențiu și tare suflet bun și prieten era băiatu’ ăsta de care zic... Pe urmă, când cu plecarea lu’ băiatu’ meu la școala aia de chelneri de la Pitești, cu prietenu’ lui, Dorel, unde-i băgă pe amândoi un unchi de-al ăstuia... ei, băiatu’ meu plecă din sat ca Vicu, așa cum îi ziceați cu toții, și s-a-ntors ca Taicu, fiindcă așa-mi zicea el mie de mic: taicu, așa cum zice mulți copii lu’ ta-su pe-aici pe la noi, că voi știți bine, da’ acolo, la Pitești, ce li s-o fi părut ălora curios... când Vicu le-a zis în dormitor: Uite, bă, iar mi-a trimis taicu niște bani... că chiar așa a zis, mi-a povestit mie al lu’ Orleanu, că fusese de față... așa i-a rămas porecla: Taicu, și pe urmă așa au început să-i zică și copiii și toată lumea din sat: Taicu, și Taicu-a rămas
Vicu al meu până-a murit, săracu’ de el, că nici nu împlinise 19 ani...

După înmormântarea lu’ Taicu, Gheorghe Samoilă nu a mai fost văzut multă vreme prin sat. Soru-sa Viorica din Deal venea la el din trei în trei zile și îi aducea mâncare... dar, când o întreba vreo femeie de fra-su, ridica din umeri și zicea doar atâta: Nu știu, fă, zău că nu știu ce face... șade acoloșa singur toată ziua la el pă bătătură și vede de animalele alea ale lui. După vreo trei, patru săptămâni, însă... se apropia începerea școlilor... într-o seară, Gheorghe a ieșit pe poartă, îmbrăcat în cămașă curată și cu pantalonii ăia buni, din doc albastru, d-ăla grosu’, cu barba crescută și cu pălărie nouă pe cap... și s-a dus drept la biserică... era vineri și știa că părintele ăla tânăr Păunescu ține maslu cu indiferent câte babe se-adună. S-a închinat din prag, apoi s-a așezat pe scaun și a așteptat să termine preotul ce avea de spus... după care s-a dus după el în altar și i-a zis așa, că l-au auzit mai mulți:

Părinte, eu cred că nu există Dumnezeu... că, dacă exista, când băiatu’ meu a sărit din salcia aia blestemată, Dumnezeu precis i-ar fi trimis o aripă de înger și Vicu ar fi trebuit să zboare în lumină, nu să se-nfigă în moartea aia neagră din fundu gârlii, că era băiat bun și cuminte și nu merita să moară așa prostește. Ți-a luat durerea mințile, omule... a răspuns preotul în urma lui... cum să nu existe Dumnezeu?!, Doamne, iartă-mă, că sunt în Sfântul Altar și mă pun la mintea unui rătăcit... ce vorbea sunt astea?!... păi, dacă Dumnezeu n-ar exista, eu poate-l lăsam cu mortu’ neîngropat, dar Dumnezeu e sus și ne vede pe toți... și nimeni nu știe ce planuri ale El cu fiecare... du-te, Haralambie, și cheamă-l înapoi pe nea Gheorghe, bietu’ de el, zi-i că vreau să stăm de vorbă... îl îndemnă Păunescu pe dascăl, în timp ce alea vreo cinci, șase babe își făceau cruci peste cruci, cu gura căscată de ce le mai auziseră urechile... Aveau ce vorbi până la Crăciun.

Cu o seară înainte de a pleca la Azuga, că se terminase vacanța, mă trimise mamaia cu un borcan de miere și o juma’ de țuică de-aia bună, de leac, la baba Ivanca: Du-te, mă, la ea, dă-i astea și zi-i: Sărumâna, mulțumesc! Că nici nu știi din ce durere te-a scos. Așezată pe aceeași rogojină, baba Ivanca împletea la niște ciorapi... mi-a făcut semn să mă așez și eu, dar am dat din cap că nu. Uite, bre, de la mamaia... Mi-a arătat cu mâna să le pun jos. Ți-e frică, mă, lică, mă?, ți-e frică... c-a stat aici și Taicu ăla înecatu? Nu mi-e frică, tușă Ivanco, nu mi-e frică... Păi, să nu-ți fie... că am spălat-o eu bine, să știi, cu peria aia groasă și cu săpun... n-ai treabă! Da eu știu că ți-a fost, că te-am văzut cum te-ai dat atunci jos de pe fântână și pă urmă te-ai dus colo după casă și n-ai mai scos o vorbă. Atunci mi-a fost nițel, tușă Ivanco... că stătusem și eu pe rogojina aia să-mi răzui matale ochiul și mă gândeam că ce rău ar fi să fiu eu în locul lui, mai ales că și el avea un ochi deschis.

Da’ de visat îl visezi? Îl mai visez câteodată, tușă Ivanco, da’ să nu mă spui lu’ mamaia, că mi-e rușine de ea și o să mă certe că ei de ce nu i-am spus... l-am văzut o dată în vis că parcă nu se mai uita în sus... își schimbase direcția și acuma se uita la mine, bre, da’ tot fără să clipească, cu o privire de-aia rea, și parcă zicea, da’ nu i se mișca gura deloc, numai că se uita la mine și nimeni nu vedea asta, să mă apere, că milițianu’ vorbea alte alea și toți erau atenți la el: Mă, norocosule ce ești, îmi zicea Taicu, îți simt frica... te simt și pe tine pă rogojina asta, hai, nu vii lângă mine să-mi ții de urât?! Și pe vorbele-astea mă sculam, tușă Ivanco, și știam că e vis, da’ tot speriat, de-aia mă și uitam imediat pe geam, ca să nu se îndeplinească...

Da’, vezi tu cum vine asta, ai?, zise Ivanca, să nu te mai sperii, o să vezi că și visu’ îți piere, după o vreme... că ție ți-a fost bine acilea pe rogojină, că ai scăpat de un necaz... și imediat uite că a stat pe ea băiatu’ ăla al lu’ Samoilă, săracu’ de el... tu bine și ăla mort... o să mă ții minte toată viața pentru rogojina asta, care o să se destrame și ea, mult timp după mine, da’ tot o să se destrame... și tu o să tot trăiești după aia, că ce ești tu acuma?, un copil... hai, du-te!, te-o aștepta mă-ta mare, am auzit că mâine pleci la tine acasă...

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio