Iulio, fa, Iulio, n-auzi tu?... ai-ncoa, să-mi spui și mie... cine-a murit, fa, la alde tac-tu? N-a murit nimeni, bre, tușă Mito, cine să moară, ce vorbă e asta? Iulia se apropiase, fiindcă dincolo de gard, baba Mita lu’ Dugeac tot insista să afle ea, neapărat, cine murise la alde Florea Bițan... păi, nu auzii eu, fa, că veni frati-tu Nelu că moare... e, aici nu înțelesei eu cine... și să-i dea Ion al tău calu’ să se ducă el după doctor la Pietroșani... Tușă Mito, mai încet, bre, că te aude tot satu’... și iar se supără Ion pe tine și să vezi că rămui cu lemnele neaduse din baltă... Bine, fa, Iulio, ce secreți mai sunteți... o să ies eu chiar acuși la poartă și aflu pe loc. Bre, uite, stai așa... nu ieși nicăieri... uite cum a fost...

Ion tocmai se așezase pe pragu’ prispii și-și aprinsese o țigare, fir-ar țigărili lui ale moartii, să fie!, că venise supărat de la Lică Zaharia din Luncă, fincă ăla nu putea să-i facă roata în seara asta... și nu știa de la cine să ia o roată pentru mâine că, mort-copt, de cu noapte trebuie să se ducă la Ocolișuri să aducă o căr’ță de costrei, că nu mai avem mâncare neam pentru capre... și nici pentru cal... Eu tocmai răsturnam mămăliga, Ion îl tot bodogănea pe Lică și așa, dintr-o dată, ne-am trezit cu Nelu la poartă: Nea Ioanee... nea Ioanee... ce e, mă?, ce strigi așa?... deschide, mă, odată, că e rău... Și ne spuse pe fugă că Tinel e rău de tot, că s-a înțepat într-un cui și i s-a umflat tot picioru’, că stă culcat și aiurează... mă, ghiociu nu poț să ți-l dau, că n-am o roată și m-am rugat de dușmanu’ ăsta de Lică să mi-o facă în seara asta... nici nu s-a uitat la ea, că e ostenit... că nu-ș ce dracu piesă n-are... pe mă-sa!... minte!... nu vrea... mă, nea Ioane, Tinel trebuie dus de urgență la doctor, dă-mi calu’, îl duc călare, până la Pietroșani nu e chiar departe, bine, mă... adu, fa, cojocelu’ ăla să și-l pună sub cur... mă, da’ fii atent, că mușcă... calu’ ăsta dă cu dinții una, două, să nu te-ntorci cu spatele la el... încolo, n-ai treabă, e bun, ascultă, uite colea căpăstru, hai să i-l punem... și asta e fă, tușă Mito, acuma așteptăm și noi să vie Nelu de la Pietroșani să ne spună cum e... las’ că e bine, fa Iulio, să vezi tu de n-o fi bine... hai, bună seara... că, uite, acușica se-ntunericește... eu intru în casă.

Trecuse un an de la moartea lu’ Taicu și din salcia aia uscată din care sărise el pentru ultima dată nu mai rămăsese decât o buturugă înnegrită, fiindcă arsese într-o noapte, la vreo două, trei luni după ce Gheorghe Samoilă își îngropase băiatu’. Toți s-au gândit că el îi dăduse foc, de durere și de nebunie, dar Samoilă nu pățise nimic, fiindcă în ziua aia băuse cu niște oameni la mat până pe la zece seara și încă era acolo când s-a auzit clopotul de foc de la biserică și pe urmă, la vreo juma de oră, a trecut și tulumba din remiza de pompieri a primăriei... când spre Vede, cerul era deja roșu și se adunase acolo juma de sat... Bineînțeles, nimeni nu văzuse nimic, niciunul nu știa nimic... lumea îl bănuia pe Samoilă că a pus foc, dar el fusese văzut de zece, cinșpe inși toată seara la băutură la mat... poate a năimit pe cineva, ce crezi?... că... cică ar fi fost dată cu păcură, că de-aia s-a și aprins atât de repede, și Samoilă are el destui bani ca să puie pe cineva să dea foc în locul lui. A fost chemat la miliție, declarații peste declarații, ba l-au dus chiar la raion la Zimnicea... până la urmă l-au lăsat în pace, fiindcă n-au putut să-l dovedească cu nimic... mai era și primarul Mișcodei care-i ține partea...

Cei mai mulți dintre băieții care se scăldau la pod evitau să se așeze pe bușteanul ăla negru, nimeni nu mai pomenea de Taicu și nu se mai vorbea despre moartea lui, dar căldura era căldură și scalda era scaldă... o porneam în fugă încă de pe povârnișul malului, continuam să fugim câțiva metri cu apa la genunchi, apoi plonjam în bulboană și ieșeam tocmai aproape de malul celălalt, de unde veneam înapoi în fugă pe pod și tot așa, de zece ori, de cinșpe ori în șir, până ne lua cu amețeală și ne întindeam pe nisip sfârșiți, cu ochii roșii și urechile pocnindu-ne-n draci...

Eram la a nu mai știu câta cursă, că, altfel, le număram, fiindcă eram în concurs... cine face mai multe... după ce am traversat bulboana de-afunda și m-am ridicat din nou în picioare, m-a zguduit o durere năpraznică... venea din talpa piciorului stâng și-mi pocnea în ochi ca un plesnet de bici... am mers șchiopătând până la pod, m-am așezat pe un buștean... mi-am ridicat stângul pe genunchiul celuilalt picior și, când am văzut cuiul ăla ruginit înfipt în talpă, ușor oblic, intrând sub călcâi, am băgat un deget pe sub el, că era îndoit de la jumătate... un cui d-ăla mare, de avea și tataie într-o lădiță de lemn... l-am prins bine cu toată mâna, durerea aproape că m-a leșinat, fiindcă îl mișcasem acolo, înăuntru, și l-am smuls... nu știu cum... repede, brusc... rămăsese o urmă vânătă în bolta piciorului... nu mă mai durea... și mă miram ca prostu că de ce nu curge sânge... dar imediat a început să se prelingă un firicel, apoi s-a îngroșat și eu continuam să mă mir... de data asta de ce culoare neagră are sângele meu... și am început să alerg spre casă, cu stângu’ pășind numai în vârf...

Părintele Serafim Cârstocea ologise de pe la șaptzeci de ani și își făcea veacul într-un balansoar în veranda casei sale din Pietroșani, casă mare, înaltă, la care se uitau cu simpatie și respect toți navetiștii de pe ruta Zimnicea – Giurgiu, mai ales că preotul făcea cu mâna zâmbind la toate mașinile care treceau pe drum, lăsând un nor de praf în urma lor, destul de puține, de altfel, așa cum erau vremurile pe-atunci... și, mai ales, că toți știau că, de vreo 20 de ani, acolo locuia doctorul Pătrășcanu, ginerele preotului, unde îl căutau, zi și noapte, pentru diferite nevoi urgente, bolnavi din șapte sate. Ești trimis de Vasiloiu?... îl luă preotul la rost pe Nelu, de cum acesta descălecă și-l ajută și pe Tinel să se dea jos de pe caal, strigând din răsputeri la poartă: Dom doctor, dom doctor... Nu mai răcni așa, făcu părintele Serafim, dacă ești de-al lu' Vasiloiu, îi spun lu’ Adrian să nu te primească... nici să nu se uite la tine... Doctorul ieși repede din casă, coborî cele câteva trepte ale verandei și se apropie de poartă: Poftim, intră, intră... așa, pune băiatu’ pe banca asta, nu arată deloc bine... ce-a pățit?!

Măi, copii... se adunaseră imediat niște puștani din vecini, mai ales că văzuseră pe cineva venind călare la dom doctor, să meargă unu’ la doamna Flori, să vină repede la dispensar... da’ repede, urgent!, e ceva grav... m-au luat pe brațe și m-au trecut șoseaua... acolo era vestitul dispensar din Pietroșani... construit pe vremuri, pe vremea regelui, adică, de primarul Vasiloiu, mort demult, pe care însă părintele Serafim nu-l ierta nici acum că a pus dispensarul chiar în fața casei lui, ca să nu mai aibă el priveliște spre Dunăre și să nu mai vadă dealurile Bulgariei lucind în razele asfințitului, pune-l, domnule, o sută de metri mai încolo, că e loc destul... nu pot, părinte, aici s-a stabilit de la Giurgiu... nu mă pun eu cu plasa, că de-acolo vin banii, n-am încotro... da’ poate te-nscrii și dumneata la liberali și mai vedem ce se poate face... piei, Satană!, afurisea părintele, pe-atunci tănăr, de bună seamă, dar deja picnit... de boala care iată, acum îl făcea nu numai să țină minte, dar și să nu ierte: Adrian, dragă, dacă e de-al lu’ Vasiloiu, te rog eu frumos, nici nu te uita la el! În situații de-astea, ieșea fiică-sa, Adelina, nevasta doctorului, și-l băga în casă, certându-l afectuos: Părinte Serafim, astfel de cuvinte nu pot fi plăcute lui Dumnezeu...

Tetanos!... exclamă Pătrășcanu... și destul de urât. De cât timp îl țineți așa, măi, frate, vreți să-l omorâți?... dacă nu-i fac eu acum ceva de urgență... și să vedem ce-o să pot să-i fac... copilul ăsta nu mai apucă dimineața, dumneata înțelegi ce înseamnă asta?!, măi, tinere, că văd că ești om tânăr... și parcă n-ai fi chiar de la coada vacii... se poate?!... atâta inconștiență... dumneata vezi cât e de umflat picioru-ăsta și cât s-a întins necroza?!... din Bujoru? Florea Bițan? 62 de ani? n-am auzit, nu cunosc... de aproape șase luni merg la Bujoru de două ori pe săptămână, marțea și joia... încă nu avem destui medici... asta e situația, dar la mine n-a fost niciun Bițan... ai venit, Flori, foarte bine, ia uite ce-avem aici, o nebunie de tetanos de șase, șapte zile... îți dai seama?... o crimă, o adevărată crimă!... adu trusa sterilă, pregătește rana... trebuie s-o curăț, fă-i o anestezie locală... lidocaină, 10 mililitri, vezi cât TT avem, o doză, imediat, intramuscular... a doua, la patru ore, și penicilină, ți-e clar că o să stai aici toată noaptea, nu?, Flori... da, domnu’ doctor... vezi cine mai e pe-afară și trimite-i vorbă lu’ bărbatu-tău să vină-ncoace, să-i spun eu ce să ne aducă mâine de la Giurgiu... așa, ia uite la el...

Flori, vezi?, uite ce înțepenit este de spate, cum se arcuiește de durere, are fălcile încleștate și... rigiditatea asta abdominală e foarte dureroasă... i-ai făcut vaccinul, așa, foarte bine, cât a trecut de la anestezie?... fii cu ochii pe ceas, că durează maxim o juma de oră... nu vreau să aud urlete în cabinetul meu, clar, Flori?, că-i fut dumnezeii mă-sii de medicină și de viață și de porcăria asta de meserie fără instrumente și fără medicamente... ce faci, dom’le, aici, ce te holbezi așa?... și te-ai albit la față ca un cur, ieși de-aici, dispari! până nu-mi leșini pe dușumea, asta mi-ar trebui acum, Floriii, unde ți-e capul, fata moșului, păi, ăsta e bisturiu de cai, pizda mă-sii de treabă, parcă suntem la potcovărie, nu la un căcat de dispensar comunal din RPR... gata, bravo, flăcău, ești un erou, m-așteptam să faci urât...

Flori, repede, bandaj lejer, fucidin, schimbat la trei ore... o perfuzie țais, îi bagi și o juma de melatonină, acuma, ia vezi ce face unchi-su-ăla pe hol, cheamă-l înăuntru, să ne-ajute să-l punem în pat... după care tu te duci acasă, mănânci, te odihnești, te... , treaba ta, după trei ore vii înapoi și nu te dezlipești de patul ăsta până dimineața... îți dai seama, sper, că pușcăria ne mănâncă, dacă îl pierdem... o să mai trec și eu pe-aici, o dată, de două ori... dacă e ceva între timp, mă suni, indiferent de oră, bine?, hai, valea!... și dumneata, du-te, dom’le acasă, aici n-ai ce face, vii mâine dimineață pe la opt, nouă... puștiul e puternic, a rezistat el atâtea zile fără tratament, nu cred că ne face vreo figură tocmai acum, când i-am făcut curu’ ciur... Când Nelu a trecut șoseaua ca să ia calul pe care-l legase de gardul popii... să cadă din picioare... se-ntunecase ca lumea, răsărise o lună mare și albă ca o pată de lapte pe o cămașă neagră, curioșii se risipiseră, era o liniște deplină... și, o voce șopti hârâit, dar clar, de dincolo de uluci:

Ce-i făcea, ă?... ce-i făcea, domnule, doctoru’ lu’ curva aia de asistentă?... o pipăia peste tot, este?... o înghesuia prin colțuri, nu?, fugea după ea prin saloane, că se-aude de-aici cum nechează de plăcere... nu spui, nu?... ești și tu de-al lu’ Vasiloiu, are dreptate părintele Serafim... Mă, voi știți cum m-am speriat eu atunci?... povestea Nelu Bițan câteva zile mai târziu prietenilor, la un pahar de vin, băgam gonetă de-aia, cu spume, că și calu’ lu’ nea Ion cre’ că se speriase mai rău ca mine, că fugea, săracu, de n-avea aer, îmi vâjâia vântul nopții pe la urechi, da’ tot parcă mă prindeau din urmă vorbele alea răgușite de după ulucile popii: Ce-i făcea, ă? Nu spui, ă?... altfel femeia asta, doamna doctor, cum ar veni, era, așa, în puterea zilei, pâinea lu’ Dumnezeu, supusă și blândă, luminoasă ca o icoană, fată de popă, de!, dar numai ea știa, săraca, ce umbre cu coarne se zbăteau în sufletul ei când se lăsa seara...

Venea spre mine direct din față... plutind de-afunda prin apa aia rece și tulbure, care parcă se limpezea pe unde trecea el, așa, ca să-i văd bine ochiul deschis bâzâit de o muscă mare și verde... cu oasele capului încălecate unele peste altele și firișoare de sânge curgându-i pe obraji... cu mâinile date în lături, fluturându-i de la cot în jos ca niște aripi neputincioase... și iar mă trezeam și mă uitam pe pereți... nu-mi era frică, mai avusesem visul ăsta... mai demult, așa e, dar îmi venise și acuma, de câteva ori, în zilele astea de boală, când stăteam toată ziua întins pe o rogojină, la umbră... și mai citeam, mă mai văitam, mă mai sculam ca să merg la privată în fundu’ curții, numai eu știu cu ce chin în oase și în mușchi, că îmi venea răul și dintr-o dată mă crispam și mă arcuiam de durere, de parcă trăsesem în mine niscai praf de ciment și acuma ăsta se așeza pe unde îi venea lui și partea aia de corp mi se întărea și nu o mai puteam mișca... și când ațipeam începea visul ăla cu Taicu venind spre mine pe sub apă... te-ai mai gândit... nu-i așa că mă primești și pe mine pe rogojina ta, ai văzut că eu ți-am făcut loc pe a mea, dar și tu ești un prost ca toți ăilalți și n-ai vrut să vii, hai, acuma, lasă-mă lângă tine, măcar să mă usuc și eu puțin, că m-am săturat de atâta udeală și de mătasea broaștei asta care-mi sufocă plămânii... așa este, sunt doar un vis, dar ai curajul să deschizi ochii?!

Domnul doctor plecase... mai bine... fiindcă doamna Flori părea mai cumsecade și nu vorbea atât de urât ca el... mi-e sete... imediat, imediat, hai, uite-aici cana, așa, ia de bea... încet, avea o mână caldă și catifelată, așa cum o simțeam eu că-mi atingea ceafa, ridicându-mi capul de pe pernă... ți-e mai bine?... da, parcă nu mă mai doare nimic... dar îmi simt mâinile și picioarele zvâcnind și atunci îmi dă niște săgeți în tot corpul... hai, culcă-te la loc... mâine dimineață o să fii ca nou...

Pentru mine, dimineața a fost pe la zece... Unchi-miu stătea pe patul celălalt și se uita pe pereți... Ce faci, mă?, cum îți e?... îmi e bine... mă simt cam amețit și mă doare puțin capul... dar nu mai am corpul atât de încordat ca până acum... stai așa, să-l chem pe dom doctor... a venit, m-a văzut, m-a sculat în picioare și m-a pus să umblu prin fața lui înainte și înapoi... apoi m-a lungit cu fața în jos și mi-a luat la ascultat tot spatele cu stetoscopul, ciocănindu-mă cu degetul încovoiat, mi-a masat ușor picioarele și brațele, întrebându-mă des:

Doare? Doare?, apoi, lui Nelu: Du-te și cheam-o pe Flori, vezi că e în partea ailaltă, la gravide, fii atent cum intri... Mă, băiatule, mă... câți ani ai? Doișpe ani... Doișpe... da, mai ai până la optișpe... de ce optișpe, dom doctor?... ei, uite, de-aia... ia zi, îți place cartea?... înveți bine?... Flori, băiatu’ mai rămâne o noapte la noi... răspunde excelent la tratament, dar nu vreau să mă pripesc... tinere, te sui imediat pe bicicletă și aduci o găină, niște cartofi, un kil de făină, câteva ouă, niște brânză, roșii... copilu’ ăsta trebuie hrănit și mai dai tu și cincizeci de lei pentru doamna Mia, bucătăreasa neoficială a dispensarului, că noi nu avem în schemă așa ceva, dar nici nu pot ține bolnavii nemâncați... hai, valea!, că acuși se face prânzul...

Mi-a zis Flori că ești curajos... știi să ieși dintr-un coșmar... mi-a spus cum îl visezi tu pe băiatu-ăla înecat vara trecută la voi, acolo... cum se invită el la tine pe rogojină... și tu îl refuzi... foarte interesant... ia, povestește-mi și mie... Și i-am spus tot... Flori, menținem schema, dar mărim dozele cu 50 la sută, bine?, toate, inclusiv antitetanosul, dar nu i-l mai faci la patru ore, ci la șase... Hai, flăcău, ai auzit ce-a zis domnu doctor... cu fundu-n sus!, e ora de înțepat... Iar injecții, doamna Flori?!... că mă doare locul înțepăturilor peste tot... E bine că te doare, mă, premiantule!, zise zâmbind pentru prima dată doctorul Pătrășcanu, e foarte bine... uite, Taicu ăsta al tău nu mai are nicio durere... așa e când își înfige viața ghearele-n tine, ca să te smulgă din moarte... te doare, normal!

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio