În oraș, proba supremă de curaj a puștilor de unșpe, doișpe ani era să intre în păduchelnița lui Marfă. Puțini se puteau lăuda c-au făcut-o, dar și mai puțin erau crezuți, fiindcă pentru asta trebuia să ai doi martori și, mai ales, să aduci ceva de acolo, o cutie de cremă, un picior de scaun, un pantof rupt, orice... dar nu chiar așa... orice, de exemplu, nu ceva ce să fi avut tu deja în buzunar de-acasă... cum ar fi, să zicem, un chibrit, pe care după aia să-l prezinți ca dovadă că ai fost acolo. Nu! Martorii tocmai de-asta erau obligatorii, să-l vadă cu ochii lor că intră și să confirme că ceea ce aduce ăla ca dovadă chiar este de-acolo.

Pe felia asta, cel mai tare era Vințilieru dintr-a VI-a B, care astă toamnă a ieșit cu un șobolan mort. Colegul lui de bancă, Iencuțu, a vomitat instantaneu și până seara nu a mai fost bun de nimic, dar după aia tot el era cel care povestea mai scârbos, și, normal, era cel mai ascultat, fiindcă celălalt martor, un băiat dintr-a VII-a, a recunoscut cinstit: Eu, când l-am văzut ce are în mână, am închis ochii și m-am rezemat de un pom, chestie pe care Iencuțu o confirma, dar o amenda substanțial: Hai, ’te dracului, că ce te-ai mai rezemat... te-ai pus ciuciuica și urlai ca prostu: Pleacă, pleacă!, de-a ieșit și nea Paulică din prăvălie și l-a înjurat pe Vinți: Aruncă, dracu’, scârboșenia aia, ’tu-ți dumnăzeii mă-tii de bitong! Da, bă, continua el să povestească... niciodată nu ducea lipsă de public... era mâncat pe jumate de pisici și încă îi mai atârnau mațele pline de sânge... la care fetele, în special, râgâiau de scârbă și plecau imediat. Ia zi-le tu, Vinți, ce-ai văzut în păduchelniță... zi de mâna aia uscată de om care ieșea dintr-un cufăr... și de pisicile alea uriașe care erau gata să sară la tine... dar Vințilieru vorbea repede și fonfăit și nu înțelegeai mare lucru din ce spunea, astfel că asistența se risipea, iar Iencuțu îl oprea brutal: Taci, mă, dracului, din gură, că nu te mai ascultă nimeni, că eu le-nfloresc mai mișto ca tine...

Înalt și vânjos, îmbrăcat, iarnă, vară, cu aceeași pufoaică slinoasă, încins cu sârmă, și pe cap o căciulă rusească, din alea cu urechi care se leagă sub bărbie, Marfă era nebunul orașului. Nimeni nu știa despre el mai mult decât vorbea lumea... adică ceva exact, dovedit, cine este, cum îl cheamă, familie, meserie... chestii de-astea, iar lumea vorbea vrute și nevrute și mai mereu apărea câte o scorneală nouă, care mai de care mai înfricoșătoare... ba că e vrăjitor, ba că e strigoi de zi, care moare pe întuneric și învie pe lumină, ba că este diavolul în persoană, numai aiureli bune de speriat copiii, ca și când nu era de ajuns că nebunele de mame din oraș deja își amenințau progeniturile cu ”te dau la Marfă” pentru orice smiorcăială, nu mai zic de vreo boacănă... Adevărul este că nimeni nu se plânsese vreodată de vreo răutate făcută de Marfă.

Apărea pe stradă dimineața, pe la 9, trăgând după el un cărucior de butelii și, uneori, o cutie mare de carton. O lua direct spre Predeal, prin fața primăriei, pe la școala veche... se ducea la gară, după care ieșea din oraș și mergea așa, aiurea de-a lungul șoselei, uneori mai mult, alteori, mai puțin, spre deliciul șoferilor care îl știau demult pe nebun și îi strigau tot felul de măscări, la care el nu răspundea niciodată... dar accidentele se țineau lanț pe porțiunea asta din șoseaua națională, până la Brașov și mult dincolo de el... apoi se întorcea pe trotuarul celălalt și, în dreptul bisericii, o cotea spre Satu Nou, prin fața miliției, pe la dispensar, pe la fabrica de bere și școala nouă până la monumentul Ecaterinei Teodoroiu, după care se îndrepta spre ogeacul lui, unde ajungea cu puțin înainte de lăsarea întunericului și cu căruciorul plin de pradă... fiindcă Marfă aduna absolut tot ce găsea pe jos... de la nasturi sau pachete goale de țigări până la hârtii, ambalaje, sticle, cutii și cutiuțe, sârme, uneori, în zilele norocoase, câte-un papuc, pantofi, țevi, fiare de călcat sau veioze defecte, păpuși, jucării... și absolut tot ceea ce inimaginabilul îi punea la dispoziție, plus oamenii care, dorind să scape de cine știe ce vechitură, o scoteau la poartă, cu mare fereală, fiindcă ordinele primăriei erau clare și amenzile miliției usturătoare: nimic pentru Marfă!

Fiindcă tot ce aduna de pe străzi, Marfă ducea în demisolul unde locuia și care, cu anii, ajunsese un depozit de gunoi... altfel, foarte bine organizat, fiindcă Marfă își sorta comorile și chiar le separa prin largi poteci de acces, ca într-un labirint al derizoriului și deșertăciunii... grămezi de hârtie și cartoane, cărți rupte, sau chiar bunicele, reviste, caiete, pungi... grămezi de sticle, borcane, geamuri, cioburi, grămezi de resturi metalice, sârme, șuruburi, cuie, piulițe, piese, unelte... de aparatură electro-casnică... apoi, bidoane, ligheane, stropitori... zdrențe, textile, lenjerie, haine și încălțăminte, jucării, trotinete, biciclete... absolut tot ceea ce ne înconjoară și ne sufocă fără să ne dăm seama în propriile noastre case. Marfă trăia acolo... își amenajase un culcuș într-un loc mai ferit... unde să nu-l ajungă ploaia și să nu-l bată vântul, fiindcă de gerurile aspre nu părea că-i pasă prea mult... în mijlocul acestui sordid prisos al orașului de care locuitorii săi nu păreau măcar să fie conștienți, nici vorbă interesați să vadă ce e cu el și să afle ce se întâmplă acolo.

Marfă era Marfă, nebunul orașului care trăia în gunoaiele pe care le aduna de pe străzi, fără să facă vreun rău sau să deranjez pe cineva. Că în unele nopți se aud voci ciudate, țipete, gemete? Ei, aș! A doua zi, Marfă era la datorie, își făcea absolut imperturbabil tura de colecționar de nimicuri inofensive. Că uneori, pâlpâie lumini stranii și se aud mieunături și schelălăieli, printre grămezile de gunoi... și câțiva bețivani se jură că au văzut arătări ca niște câini uriași ieșind pe gemulețele demisolului sub formă fum și de flăcări albe? Ce nu văd bețivii? Că de ce nu îndrăznește nimeni... nici primăria, nici miliția, nici armata... să intre peste bietul nebun și să-l ducă la Săpoca, după care să facă acolo o curățenie lună, fiindcă demisolul ăla s-ar putea folosi la multe... Păi, de ce nu îndrăznește?!

Ei, aici, plutonierul adjutant Mocancea, scund, gras, cu mustață stufoasă, avea o poveste interesantă, dar nu o spunea decât după lungi insistențe, doar la oameni serioși, care-i câștigaseră încrederea, cum zicea el, și numai în separeul de la Cățeaua leșinată, fiindcă era prieten cu șeful de unitate și avea garanția nu numai că mâncarea e bună și băutura adevărată, dar și că nu trage nimeni cu urechea. Băi, fraților, e adevărat ce vă spun, uite, asta mi-e sfânta cruce... cum se zice... și Mocancea își dădea jos vestonul și se închina. Acu’ mai bine de douăj' de ani eram și eu tânăr, na!, abia venit în Azuga, pus pe fapte mari... Peste vreo lună, o lună și ceva, un coleg mai bătrân, aproape de pensie, mă ia la mișto. Mă, Mocancea, da’ văd că ești tare, dom’le... păi, dădusem într-o lună mai multe amenzi decât dăduseră ei toți într-un an... da’ vezi că e unu Marfă care-și bate joc de noi, ne privește de sus și adună ilegal gunoaie de prin oraș... mă mir că ăsta ți-a scăpat... poate mâine nu-l mai ratezi. Mă, tăticule, a doua zi, pe la 11, așa, țin minte, era într-o duminică, eu, gata, hai să-mi fac rondul... pe la biserică, hopa, Marfă! Stai așa!

Actele la control! Stăteam la doi pași de el, era cu un cap mai înalt ca mine, avea o privire de te băga-n boale, nu zicea nimic, se scormonea prin cojocul ăla împuțit după buletin, era vară, vă închipuiți cum puțea ăsta sub cojoc... mi-era scârbă să-i iau buletinul din mână... ce jeg... ce unghii negre putea să aibă nenorocitu’... și, când să deschid buletinu’... el, de colo: Dom sergent, că eram sergent atunci, ascultați ce vă spun, durează zece secunde... nu contează ce scrie acolo, oricum, nu vă folosește la nimic, dar în noaptea asta fetița dumneavoastră va avea un atac foarte violent și va trebui să o internați de urgență... Măi, băieți, ne știm de mult... fata mea avea atunci vreo 12 ani și suferea de o boală grea... un handicap grav, nici la școală nu putea să meargă, avea crize dese, cu leșinuri lungi... era secretul meu, pedeapsa mea și a nevesti-mii, nici colegii de muncă nu știau de nenorocirea asta... vecinii bănuiau ceva, dar nu știau nimic precis... mă, când mi-a zis Marfă de Otilia, s-a învârtit pământul cu mine... i-am dat buletinul înapoi... m-am așezat pe o bancă... m-am desfăcut la gât... l-am trimis pe unu după o sticlă de apă minerală la alimentara de lângă poștă... Marfă plecase... iar când a venit ăla cu apa... ce-mi zice: Don segent, mi-a zis Marfă să vă arăt astea trei degete și să vă zic atâta: Trei zele, trei săptămâni, trei luni sau trei ani... În ziua de 18 septembrie, mi-a murit fetița, mă, creștinilor... a făcut o pneumonie galopantă și s-a stins în trei zile, fix la trei luni, dacă vă vine să credeți... Ăsta-i Marfă, să știți și voi!

Și, totuși, o dată au încercat să-l ia. Venise un primar nou la Azuga... era prin 60, vă amintiți, cred, că nu e așa de mult de atunci, tânăr, energic, dornic de afirmare... îl chema Răuță... avea o nevastă frumoasă, frumoasă!, dar nu prea se înțelegeau bine... în vreo șase ani a ajuns prin CC, acuma e om mare, în orice caz... E, ăsta vine într-o zi la noi la sediu... intră direct la șefu’... în cinci minute se certau deja, noi ne adunasem la adjunct în birou, ușă-n ușă cu secretariatul... unde coțofana aia de Suzy trăgea cu urechea la telefon... că vorbea primaru’ cu maiorul Neiculescu, comandantul miliției raionale, că acolo ceruse legătura, la raion, iar Suzy ne traducea nouă în limbajul surzilor: Nu, nu se poate, acolo e ceva paranormal... nu merge în forță... am încercat diverse metode, am studiat problema, am raportat până sus de tot, ordinul este să lăsăm lucrurile așa cum sunt... să intervenim în forță numai la fapte antisociale sau la evenimente penale... noi așa am înțeles din ce ne arăta Suzy prin semne și gesturi. Și am înțeles bine. După aia, primarul s-a lăsat păgubaș. Vreun an, liniște! Pe urmă, iar i-au venit dracii.

Vă amintiți de moartea lu’ Damaschin... câți ani sunt de-atunci?, să fie vreo zece, așa?... Damaschin ăsta era căpitan la vânătorii de munte, la Predeal. Băiat a-ntâia! Ta-su, director la fabrica de postav, după aia a murit și el, la câțiva ani după ce a murit fiu-su, care și-a tras un glonț în cap în timpul serviciului... hai, că asta știe toată lumea... Ce știu însă doar puțini... și uite că acuma aflați și voi, dar mie-mi jurați pe familiile voastre că nu de la mine... e că atunci a mai murit un soldat, l-au găsit spânzurat în pădure, pe toamnă, la vreo trei luni după moartea lu Damaschin. Și au mai pățit-o doi... unuia i-a murit tatăl, poștaș la Feldioara, călcat de tren în gară, chiar când îl conducea pe fiu-su la tren, imediat după Sfântu Ion, anul următor, că ăsta fusese în permisie și-n loc de permisie, s-a ales cu ta-su tăiat de tren sub ochii lui... și altu, din Muscel, a primit telegramă să soru-sa fusese batjocorită de unii la fân și murise acolo, pe loc, că pierduse prea mult sânge... se întâmpla pe la-nceputul verii, la aproape un an de la moartea lui Damaschin. Ei, ce ziceți? Astea coincidențe!, nu?

Păi, mă, suflete nevinovate, unii au pus cap la cap nenorocirile astea și ce să vezi? Toți ăștia patru au făcut parte din echipa de opt militari trimiși de colonelul Mureșan să facă curățenie în subsolu lu’Marfă... sub comanda lu’ Damaschin, normal. Au intrat ei acolo, cu roabe și lopeți, vreo doi aveau și măștile de gaze pe figură, că noi eram acolo, țineam curioșii departe, și i-am văzut... se adunase lume ca la urs, vă dați seama... au încărcat ăștia două remorci de tractor și apoi au plecat, că se făcuse seară. Marfă a stat pe o bordură toată ziua, nemișcat, se uita și nu a zis nimic - nimicuța. Dom’le, n-a scos un cuvânt, voi înțelegeți asta? Când, pe la cinci, șase, așa, seara, remorcile erau pline cu vârf, primarul Răuță l-a chemat la el în birou pe căpitanul Damachin și i-a zis așa: Tovarășe căpitan, am vorbit cu colonelul Mureșan să veniți și mâine... și cât o mai fi nevoie... să terminăm treaba... Acum îl luați pe Marfă și puteți pleca la unitate. Am acceptul raionalei de partid.

Cum, adică... să-l luăm?, a zis căpitanul. Uite-așa, cu frumosul, foarte bine, îl luați și gata, mâine o să vorbesc să vină o comisie medicală de la Câmpina, ca să-l examineze și să-l interneze la balamuc, în două zile, vi-l ia de pe cap. Tovarășe primar, a ripostat Damaschin, armata română nu arestează civili decât în situații excepționale și eu nu am cunoștință să se fi decretat vreo situație excepțională și nu am ordin să arestez pe nimeni. Bună seara! Ajuns în unitate, Damaschin s-a dus glonț la comandant și i-a raportat îndeplinirea misiunii, fără să pomenească nimic de chestia cu arestarea. Nici nu era nevoie, comandantul știa deja și chiar cu asta a început:

Foarte bine, tovarășe căpitan, la partea cu arestarea ai procedat corect, asta e treabă de miliție și primarul trebuie să se descurce la el acolo, pe plan local, dar mâine te prezinți din nou cu o grupă și terminați treaba. Cu respect, tovarășe colonel, așa ceva este imposibil... nu intră în atribuțiile armatei române să facă pe gunoierul unui oraș... asta este tot o chestiune locală. Damaschine, fii rezonabil, am și eu obligațiile mele, i-am promis primarului Răuță că îl ajut... uite, îți spun un secret, pentru treaba asta, primarul ne dă cinci metri de lemne pentru la iarnă din rezerva orașului... e că merită?, deci, mâine, la Azuga... e un ordin! Tovarășe colonel, nu s-a lăsat Damaschin, permiteți să raportez... este un ordin ilegal, nu-mi dă voie regulamentul să-l execut... cer să ies la raport... poimâine, unitatea pleacă în aplicație la Cincu... băieților mei le trebuie și lor o zi ca să se pregătească... deci, îmi este imposibil să mă prezint mâine la Azuga. Am onoarea!...

În a doua seară după ce au ajuns la Cincu, Damaschin s-a mai certat o dată cu colonelul, după care s-a împușcat în cap, asta o știți deja... Și mai spuneți-mi ceva, încheia de fiecare dată Mocancea... știe cineva de cât timp e stabilit Marfă ăsta în Azuga?... eu am venit acum 20 de ani și jumătate și l-am găsit aici... uitați-vă la mine, cât m-am schimbat, ăia care mă cunoașteți de tânăr... am chelit, am albit, am făcut burtă... păi, mă, oamenii lui Dumnezeu, și Mocancea își mai făcea un rând de cruci peste cămașă, că încă nu-și pusese vestonul pe el... Marfă ăsta nu s-a schimbat absolut deloc în douăzeci de ani, vouă ce vă spune asta? Și, vorba părintelui Dobrotescu... și părintele e azugean din tată-n fiu, cică, mă, oameni buni... eu nu mai știu când a apărut Marfă în oraș, bănuiesc că în anii ăia când eram eu la facultate... fiindcă nu-mi amintesc nimic precis, și nici prietenii mei sau vecinii cei mai bătrâni nu-și amintesc anul exact, să-mi spună unul... uite, domle, eu îmi amintesc că în anul, cutare a apărut Marfă aici... dar eu păstoresc parohia asta de 36 de ani și nu l-am văzut o dată intrând în sfânta biserică... sau măcar să-și facă o cruce când trece prin fața ei... ferit-a Sfântu!... și vorba doctorului Pleșanu, că și el e de foarte multă vreme în Azuga:

Acuma, că nu vine la biserică... mulți nu vin, nu crede și gata!, poate e de altă confesiune, poate e ateu... dar să nu vină el o singură dată la dispensar?... chiar așa?, în peste două’ș’cinci de ani, să nu răcească niciodată, să nu aibă el un junghi, o tuse, o degerătură, că știți cum doarme iarna, fără sobă în mizeria aia de locuință, o criză de bilă, o durere de dinți, un abces... dom’le nu se poate, chiar așa, absolut nimic? Cred că o să scriu un studiu pe chestia asta... și, dacă găsesc formula prin care un om n-are nevoie de medic niciodată în două’ș’cinci de ani, o să propun desființarea serviciului public de sănătate... ah, tare aș vrea să-i iau niște sânge, să-i fac niște analize, să văd și eu ce fel de superom mai e și Marfă ăsta...

(Va urma)

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio