Când Pârâianu a intrat în hol discret, cum îi era felul și îi cerea meseria... și s-a apropiat pâș-pâș de cabina lui de portar, Petre Smărăndescu l-a întâmpinat zâmbind larg, gata să răspundă la salutul lui glumeț, ca de obicei, ba chiar luându-i-o înainte: Tinerimea studențoasă face de toate, dar în special bine, tovarășe... și-aici trebuia să fie atent la intențiile tânărului înalt, zvelt, cu freza pe stânga și fața luminoasă, dezvăluite de semne pe care numai el le descifra... din ochi, degetul pe buze, înclinând din cap... dacă nu mai era nimeni în hol, îi zicea... tovarășe locotenent și continua cu... bine-ați venit pe la noi!... și chiar mai mult... cu ce vă putem fi de folos?... dacă mai erau și alții, puțini, îi zicea doar... bună ziua, căutați pe cineva?... iar dacă era forfotă, și tânărul era grăbit să urce în cămin, se făcea că nici nu-l observă...

Citește și: XXII. Cum să te apere niște câini vii de oameni morți?

Citește și: XXIII. Cum să te aperi cu câini vii de oameni morți? (2)

Mda, de-ale securității, își zicea Petre, ce să facă?... mănâncă și ei o pâine... ‘tu-le muma-n cur! Acuma, în holul căminului nu era nimeni, așa că securistul veni direct la el, îi dădu mâna și-l întrebă scurt: Nea Petre, Dumitru la pătrat... îl cunoști?... de la 112, cum dau de el? He, he!, categoric!... făcu Smărăndescu, e băiatu-ăla blonduț, anu’ trei, cu spatele făcut arșice, numa cusături peste tot, de fac ăștia mișto de el... că a căzut... pe mașina de cusut. Da, el... zi repede, că azi n-am timp de cioace cu dumneata, unde-l găsesc? De unde mama mă-sii știe ăsta, dom’le, că Mitică nu e-n cameră?... se miră de unul singur portarul... și luă un aer serios,: Dumitru Dumitru a plecat cu doi colegi la Steaua munților, să se cinstească, fiindcă ieri a avut ultimul examen din sesiune, la amenajări de păduri, cu zmeul de Strâmbeanu, cică a picat trei sferturi, Dumitru a luat 8 și s-au dus să facă cinste cu o bere... Pârâianu era deja la ușă, dar nea Petre încă nu-și consumase mândria: ...păi, da, mă tăticule, că pe la noi e multă lume deșteaptă, că nu degeaba sunt eu conțăran din Teleorman cu Mitică, el, din Roșiori, eu, din Smârdioasa... după care se băgă în ghereta lui și își aprinse o mărășească, înjurându-l din nou pe securist: Pe mă-sa de curios... băiat bun, altfel, da' putea să se facă și el inginer sau profesor, croitor... șofer...

După doar o jumătate de cafea și două sorbituri de stalicinaia la Steaua munților, Dumitru Dumitru a plecat în grabă, lăsându-i lu Cioc 100 de lei... bă, mai mult nu am... eu trebuie să plec acuma, a intervenit ceva urgent... după ce Pârâianu îl chemase afară și-i spusese atât: Ți-am găsit buletinu’, trebuie să vii să ți-l iei... dar acum, urgent, cu mine... și ai de dat și niște explicații... Mă, băiatule, eu te cred, îi repetă a treia oară ofițerul burtos și brunet, cu părul creț și buze groase... ai avut un coșmar, acum trei nopți... ia să vedem... și întoarse spre Dumitru calendarul de birou, bătând cu degetul în el... adică luni noaptea spre marți... deci, în noaptea de doișpe spre treișpe februarie, că așa ar veni, după cum spui tu... adică exact în noaptea când un Dumitru Dumitru, de 23 de ani, student la Brașov, de fel din Roșiorii de Vede, adică fix tu, că doar n-o să negi asta, era atacat de niște câini pe șoseaua națională, pe raza orașului Azuga... dus la spitalul din apropiere, operat de urgență... apoi dispărut din rezerva unde era internat, cu pază la ușă și fereastra închisă...

V-am mai spus de nu știu câte ori... în noaptea aia am avut un coșmar groaznic, în două reprize... băusem niște turț adus de un coleg de an, îl cheamă Checicheș Demeter Lucian, e din Nușfalău, Sălaj, tatăl lui este secretarul primăriei de-acolo de la ei... și învățasem până pe la 2 noaptea cu Lucian ăsta și cu alt coleg, Cioc Claudiu, din Iordăcheanu, Prahova, la amenajarea pădurilor, că am avut examen ieri... era materie multă... și avem un profesor foarte sever, dovadă că numai un sfert din noi am luat... Lasă examenele, vino la noaptea aia... zise buzatul, deși auzea pentru a nu știu câta oară povestea, fiindcă trecuseră deja vreo trei ore de când îl tot descosea pe Mitică...

Învățam în sala de la capătul culoarului... pe la ora 2, eu am plecat la culcare... ceilalți doi au mai rămas, nu știu cât... eram singur, colegul meu de cameră, Voican Aurel, plecase acasă, la Dragoslavele, în vacanță, că el terminase deja sesiunea, fiindcă la amenajări a zis pas!, decât să mă trântească Strâmbeanu, mai bine învăț pentru la toamnă... m-am trezit peste vreo două ore, leoarcă de transpirație... speriat de moarte... parcă nu-mi venea să cred că sunt în camera mea de cămin... și cum am ajuns din nou aici... așa de real fusese totul... și Mitică făcu din nou risipă de amănunte, pe care o secretară în vârstă, retrasă în penumbra unui colț de cameră, le prindea din zbor și le înghesuia într-un registru... mă vedeam într-un loc greu de descris... nu fiindcă nu-l vedeam bine, dimpotrivă, totul era foarte clar... dar pentru că nu știu cum să descriu o groapă de gunoi... dinăuntrul ei... coji de portocale și păpuși stricate... o tricicletă fără roți și fără șa... niște perne jegoase, rupte, cu fulgii pe-afară, pătați de vopsea roșie amestecată cu varza murată dintr-un borcan spart, pe care mai mult o ghiceam după mirosul împuțit decât... în sfârșit, niște grămezi uriașe de gunoi printre care parcă pluteam și ajungeam la un pat mizerabil, o grămadă de cârpe slinoase puse unele peste altele, resturi de covoare, haine vechi, pături destrămate, saltele mici, din alea pentru pătuțuri de copii, jegoase în ultimul hal... și în vârful lui, cineva, o arătare drăcească, numai coarnele îi lipseau, cu o barbă mare și încurcată, cu părul zbârlit ieșindu-i de sub o căciulă cu urechi... și ochii imposibil de spus cum erau... fiindcă deși mă puteam uita la ei, nu-i vedeam... doar niște luminițe pulsând straniu printr-o ceață deasă în formă de... nu știu cum erau... ca niște eprubete fără sticlă, așa ceva... niște cilindri de gheață lichidă... care însă nu curgea pe jos, fiindcă ceva o ținea în forma aia, acum, era conică, se schimba continuu... nu știu care erau ochii și care privirea... că parcă în orbite nu era nimic, erau niște găuri negre, unde totuși, în secunda următoare, plutea un fum, ca imediat după aia să nu se mai vadă nimic...... eram sigur că el mă examinează... la un moment dat, parcă era Strâmbeanu la catedră... pe urmă, totul se ștergea în jurul meu, mă simțeam ca într-o menghină, gunoiul dispăruse, dar rămăsese duhoarea lui nenorocită, grea, vâscoasă, așa, ca o mare cu alge împuțite, care năclăise totul de jur împrejur... și eu eram sufocat de zoaiele alea oribile... și parcă îmi săpam tuneluri cu palmele goale prin duhoarea aia de iad, ca să pot înainta... încotro?, spre ce?... spre aer curat, spre o scăpare la loc întins, la lumină, unde să pot cere ajutor cuiva... și pe speranța asta m-am trezit... nădușit din cap până-n picioare... disperat să constat că sunt tot în puterea întunericului care-mi trimitea semnale înfricoșătoare de dincolo de fereastră și îmi ascuțea toate lucrurile din imediata apropiere, de parcă în cameră toate alea erau făcute din cioburi...

Ce-o fi pus boul ăla de Lucian în căcatul lui de turț?!... asta mi-a trecut prima dată prin cap... cap care, totuși, nu mă durea deloc... sete nu-mi era, așa cum îți e după ce bei tărie... nici cu burta nu aveam probleme... și, cum v-am spus, nici n-am băut cine știe cât... hai, să zic, 50 de grame, maxim, în vreo trei ore de învățat... unu, că ăsta e un examen nasol, doi, că turțu ăla era tare de tot, îl simțeam ca glaspapiru pe gât, jupuia tot ce întâlnea în calea lui, până-n stomac, unde pornea aruncătoarele de flăcări... că Cioc și făcea mișto de Lucian: Bă, Luciene, dacă voi beți așa ceva pe-acolo pe la voi, cum dracu de mai puteți să ziceți Checicheș Demeter Lucian din Nușfalău, dacă vă întreabă cineva cum vă cheamă și de unde sunteți?... la care Lucian mi-l arăta cu degetul: Bă, da ce prost e regățeanu ăsta de-al tău, el crede că la noi pe toți îi cheamă Checicheș Demeter Lucian din Nușfalău! Bun, zise ofițerul, fine del primo tempo, e momentul să mai bem o cafea… Verginica, te rog… așa, mersi, dragă, da… hai, spune mai departe…

Domnu’ Dorobăț, zise Sofronie, eu sunt mandatar la crâșma asta de vreo cin... ba, nu!, s-au făcut șase ani acu', pe toamnă, în noiembrie... am mai auzit și eu niște basme de-astea sperioase despre nu știu ce câini... colea, la cimitir... ba chiar am fost acolo, de vreo două ori, cu nea Mihai, șoferul de pe ambulanța spitalului... e clientul meu statornic, nu iese niciodată din tură fără să bea o litră de țuică aicea, la mine, are masa lui, la geam, cică să vadă de departe autobuzul, că stă cu casa la Poiana Țapului... ei, acolo, pe pintenu-ăla, înconjurat de brazi, că din șosea nu se vede ce e acolo, după cum bine știți... nu e decât un cimitir părăsit, iar casa aia... nu mai e casă, nici ziduri nu mai are... nu cred că mai sunt cărămizi nici să faci un coteț, mai mult spărtură risipită prin curte... ai dreptate, nu sunt câini la cimitir... dar, omule!, măi, fraților!, totuși, studentul ăla a fost mușcat rău de tot noaptea trecută... că n-au luat-o razna doctorii de la spital și nici Stanciu de la securitate sau milițienii de la raion...

Păi, eu ce vă spunean adineauri, dom Sofronie? Eu l-am cunoscut pe Bebe Stamate... ăsta a fost ultimul paznic de la cimitir... a murit de cel puțin zece ani și cam tot de-atunci nu se mai îngroapă morți aici, că nu mai e loc... Bebe ăsta trăia singur... nu știu dacă fusese însurat vreodată, dacă avea și el copii... Casa lui era chiar lângă intrarea în cimitir, la poarta aia mare, și încoace, spre șosea, n-avea niciun vecin, că nu mai era loc să se construiască ceva, acolo e doar o râpă care dă în apa Prahovei… toți vecinii lui erau... dincolo, în cimitir... era gard în gard cu ei, ca să fac un spirit de glumă... dacă deschidea fereastra și întindea mâna, aproape că ajungea să aprindă candela la mormântu’ lu frati-su Dinu Stamate, ăla care-l pusese pe el în funcția de paznic la cimitir, demult rău, acu vreo douăj de ani și mai bine... când Dinu ajunsese primar la Azuga, că se îscrisese în partid de tânăr, înainte de război... Dinu lucra pe la sonde, la Țintea… și, când cu alegerile din ’46, l-au adus comuniștii la primărie…

Da, Bebe Stamate trăia singur, mai mult din pomeni și din ce câștiga de la oameni, că tot el era și gropar și se mai și îngrijea de mormintele unora cu dare de mână, da’ Bebe nu era pretențios, lua și un colac, dacă-i dădeai, tot era mulțumit. Trăia singur, dar avea și el vreo doi câini, acolo, ca orice om cu casa-n pustietate, cum era acolo la el... da’ niște panarame de câini, niște cotarle învățate cu oamenii, că la fiecare înmormântare umblau liberi printre picioarele lor și nimeni nu se speria de ei... Ei, zise dintr-o dată Doru Cârlan, orice-ai zice dumneata, nea Costică, câinii sunt buni ca să te păzească de... Eu am auzit de la niște babe de pe strada mea... și mi-a zis și soacră-mea, că Bebe ăsta creștea câte trei, patru câini de-aia mari, nenorociți, niște bestii, îi ținea toată ziua legați cu lanț gros, că știi cum e la cimitir, umblă multă lume pe-acolo, femei singure... mai se-ngrijește de un mormânt, mai plânge un mort... dar noaptea le dădea drumu’ și umblau fiarele alea peste tot... veneau și pe la spital, că pe-acolo mai găseau mâncare, urlau câteodată de-i băga pe toți în sperieți...

Bă, Cârlane, tu ești mic, mă, da’ la întrebarea asta cred că poți să răspunzi: De cine să-l păzească, mă, câinii ăia de zici tu pe Bebe Stamate? De hoți? Păi, ce să-i fure, mă, hoții lu’ Bebe Stamate?... ce?, hoții nu știau că Bebe Stamate e paznic la cimitir?... în primul rând, că în cimitir e destul să troznească o cracă uscată, ca orice hoț să se cace pe el de frică... și de unde bani la Stamate?!... că azugenii sunt oameni săraci, nevoiași, ei scot și verigheta din deștu’ mortului... și nici dinții de aur, care are, nu li-i lasă-n gură... întreabă-l pe Zomber, dacă nu mă crezi, să-ți spună el, că e dentist bătrân, câți nu l-au chemat acasă pentru așa ceva... ce aur să dezgropi de la morții lor?

De bandiții din munți? Păi, n-a fost, mă, ședința aia mare la film, prin 58, parcă... Vasile, tu cred că ai apucat-o... mai ții minte?... așa... când au venit două mașini de la Securitate cu niște ofițeri și trei bandiți în costume vărgate cu lanțuri la picioare și cătușe la mâini... și i-au arătat la toți: Uite, măi, tovarăși, măi, oameni buni, uite ultimii dușmani ai poporului de prin părțile voastre, care se ascundeau în munții ăștia pe-aici și omorau oameni nevinovați și furau și băteau pe oricine prindeau… au băgat în spital doi soldați tineri din forțele armate ale poporului nostru, pe unul l-au împușcat în picior și a fost nevoie ca doctorii să-i taie piciorul, uite, nenorociții ăștia trei…. care nu vor scăpa de mânia dreaptă a judecății și a clasei muncitoare înfrățite cu țărănimea… de-acu-nainte puteți să stați liniștiți și să mergeți fără frică pe oriunde...

Deci, nu mai erau nici bandiți... atunci, de ce creștea, mă, Bebe Stamate trei ciobănești de te lua groaza numai când îi auzeai că hămăie… că nici oi n-avea, nenorocitu’, să zici că vine ursu’ la el… sau lupu’… nici porc nu creștea… Să-l apere de morți, mă? Păi, îi era lui frică de morți? Nu trăia cu ei de mic copil, că ta-su construise casa aia acolo, în poarta cimitirului, când el și cu fra-su Dinu nici nu se născuseră... că primise de la rege peticu-ăla de pădure dintre calea ferată și Prahova, drept răsplată că servise cu credință în regimentu’ de gardă de la Peleș vreo șapte, opt ani… Și, chiar așa să fie, să admitem că lu’ Bebe Stamate i-ar fi fost frică de morți... da’ cine-a mai pomenit câini vii să te apere de oameni morți?! Că ce să le mai facă? Și tăcu brusc, fiindcă Mocancea începuse să sforăie... adormise cu capul pe spate și gura căscată... Băieți, prinse Sofronie momentul, eu mă duc să încălzesc moskviciu’, pregătiți-vă să mergem... și aveți grijă cum îl sculați pe Tedi, că dacă nu înțelege din prima unde se află și ce e cu el... una, două, duce mâna la pistol...

(Va urma)

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio