Deci, tovarășe ofițer, m-am sculat pe la ora patru, patru și ceva, cum vă spusei, tot o apă de nădușeală. Încolo, n-aveam nimic... dar țineam minte fiecare secundă din coșmaru-ăla cu gunoiul. Mi-am schimbat pijamaua, m-am dus la baie... în cămin era liniște... apoi am stat pe marginea patului... pe întuneric... dar nu chiar, fiindcă sunt destule lumini în apropierea căminului și de la mine, de la etajul întâi, se văd foarte bine și-mi luminează camera.. și m-am gândit că visul ăsta nebunesc trebuie să vină dintr-o amintire îndepărtată... eram de vreo șaptișpe, optișpe ani, așa, când, într-o vară, l-a vizitat pe frati-miu un fost coleg de armată, unul Laiu și nu mai știu cum, care venise din Azuga tocmai la noi la Roșiori, să vorbească cu Gelu despre ce pățise comandantul lor și alți colegi care fuseseră într-o echipă de militari care făcuseră curat în subsolul unde trăia un vagabond bătrân și nebun, de ani de zile, adunând tot ce găsea pe stradă. La faza asta, Laiu ăsta și cu Gelu, frati-miu, pe mine m-au gonit de-acolo, nu așa, direct, ci cu plan, adică, mi-au dat niște bani, ca să mă duc cu gagica la film și la cofetărie... maică-mea nu auzea ce vorbeau ei, că era în bucătărie, făcea ceva de mâncare, iar noi tată n-avem, că am crescut de mici, cu durerea asta, că ăla bătrânu al nostru pierise de tânăr, de-o boală grea, nimeni nu m-a lămurit ce avusese.

Citește și:

XXII. Cum să te apere niște câini vii de oameni morți?

XXIII. Cum să te aperi cu câini vii de oameni morți? (2)

XXIV. Cum să te apere câinii vii de oameni morți? (3)

E, după ce-a plecat Laiu, chiar în seara aia, m-am tot dat pe lângă frati-miu să-mi spună mai multe, dar ăsta, cam mutălău de felul lui... nu mi-a zis decât atâta: Bă, e mai bine să nu știi, serios!... nici noi nu înțelegem mare lucru... am fost opt inși acolo, în cocina aia, ceva ce nu-ți poți închipui... munți de gunoaie... opt militari, nouă, cu căpitanu’ Damaschin... și nebunu’ ăla... toată lumea îi zicea Marfă... arăta ca dracu... murdar și nețesălat de ani de zile... ne urmărea cu privirea pe toți, pe fiecare în parte, toată ziua aia cât am scos noi de-acolo două remorci de gunoi... nu ne-a slăbit din ochi... stătea pe o piatră nemișcat, nici tu mâncare, nici tu apă, mă, nici la closet nu s-a dus... e, la puțin timp s-a împușcat tovarășul căpitan Damaschin... pe urmă a mai murit un coleg, alți doi au pățit tot necazuri de moarte, dar n-au murit ei, ci ta-su lu’ unu și soru-sa, lu’ altu... iar acuma, după atâția ani, pe ăsta, camaradu’ meu Szekeres Lajos din Azuga, l-au ajuns din nou amintirile și tot visează prostii... e speriat rău de tot, a luat el trenu’ și-a venit la mine să-mi spună așa ceva... a zis că pe ăilalți doi care mai sunt în viață, în afară de noi, nu mai știe de unde să-i ia, că le-a trimis scrisori la adresele de le știa el și-au venit înapoi nedesfăcute, cu RETUR scris pe ele, fără nicio altă explicație... cică am rămas numai noi doi, din opt... și lui i s-a arătat moartea de mai multe ori. 

Dar sunt cinci ani de atunci, tovarășe ofițer... și e prima dată când eu visez gunoaiele alea și cerșetoru’ din povestea lu’ frati-miu, că nici nu m-am gândit vreodată serios la chestia asta și nici n-am spus cuiva pățania ălora... E, după vreo juma de oră, era încă întuneric afară, mi s-a făcut iarăși somn și cum am adormit, cum m-a luat din nou coșmarul ăla în primire...

Nu știu unde eram, de unde veneam, încotro mă duceam... atâta, doar, că era o șosea luminată de niște becuri gălbui, care făceau cercuri colorate în jurul lor... și mă alergau niște namile de câini cât bivolii, fără să latre, dar suflându-mi în ceafă, le simțeam răsuflarea împuțită... semăna cu duhoarea aia insuportabilă din gunoaiele de dinainte... pe urmă, câinii rămâneau în urmă, dar eu continuam să alerg... parcă aveam și niște patine care mă făceau să zbor... și fiarele alea din nou zgrepțănau asfaltul cu ghearele chiar în spatele meu... și a durat fuga asta destul... când m-au pus la pământ nu mai știu cum a fost, că m-au ridicat repede niște îngeri în alb, luminoși ca roboții din filmele alea cu extratereștri și eu încercam să le spun că nu am nimic, că doar am visat că mă mușcă niște câini... și ei, nu!, că ce dureri trebuie să am, de mă zvârcolesc în halul ăla, și eu le spuneam că mă cheamă Dumitru Dumitru, că am 22 de ani, că sunt student... ei, nu și nu!, că cum se poate să nu am eu nicio rană pe piele, dacă ei m-au scos din ghearele și colții unor câini ca de fum... că așa ziceau ăia care m-au găsit zăcând pe drum... câini de fum... am reținut expresia fiindcă părea destul de exactă față de ceea ce îmi imaginam și eu că ar fi fost bestiile alea care mă alergaseră mai înainte... pe urmă, îmi amintesc că era doar întuneric și apoi niște dâre de lumină, câteva secunde, apoi din nou întuneric, dar mai suportabil... așa cum ai privi printr-o plasă deasă...

La opt fix mi-a bătut în ușă Cioc Claudiu: Hai, bă, somnorilă, că azi se dau bursele, ce dracu, ai uitat?... casieria se deshide la 9, să vezi ce aglomerația mă-sii o să fie... În momentul ăla, visam că sunt culcat pe un pat de spital... iar nițel mai încolo, cinci bărbați chefuiau la o masă și unul le spunea celorlalți cum fusesem eu operat la spate... și, când a bubuit dementul de Claudiu a doua oară în ușă, eu tocmai am simțit că-mi iau zborul de pe patul ăla și m-am trezit... m-am ridicat brusc drept în fund... în patul meu, dar tot cu ochii închiși, ca în vis, fiindcă îmi venea greu să-mi iau privirea aia dinlăuntru de la curcubeul de beznă și sclipiri care parcă îmi vâjâia pe la urechi, într-o senzație de amețeală ușoară și fericită, de durere care simți cum ți se topește într-o stare de bine pe care n-o mai cunoscusem pînă atunci și pe care, uite, acum, nici nu pot s-o descriu, fiindcă nici nu o mai țin minte cum trebuie... parcă nu creierul, ci doar restul corpului meu a simțit-o... și apoi m-am trezit de-a binelea, cât să strig la Claudiu: Gata, nebunule!, nu mai bate, m-am sculat, stai așa, că deschid imediat.

Nici n-am mai fost la cantină... să nu pierdem vremea... când colo, Claudiu vorbise prostii, ca de obicei... dacă erau vreo zece, doișpe studenți la rând... am scos portofelul, ca să iau buletinul, hopa!... buletinul, nexam... m-am căutat în toate buzunarele... îmi venise rândul... casiera mă cunoștea, dar a dat din umeri, neputincioasă... n-am cum, Dumitru la pătrat, îmi pare rău, vino mai târziu, cu buletinul, chiar dacă se face aglomerație, intri în față... am întors camera cu fundul în sus, mi-am întrebat colegii de pe la alte camere... pe nea Petre, portarul... poate l-o fi găsit cineva și l-a adus la cămin... aiurea... nimic și nimic! M-am dus în aceeași zi, deci, era marți... la circa de poliție și am reclamat furtul... am explicat acolo că am nevoie de buletin pentru examene și pentru bursă... mi-au dat o adeverință provizorie, uitați-o, asta este, valabilă trei luni, cică așa prevede legea... poate în timpul ăsta apare buletinul cumva. Și uite că a apărut, nu-i așa? E chiar aici, pe birou... și am făcut cu bărbia spre el... exact cum mi-a spus tovarășul ofițer care a venit după mine la restaurantul unde ne cinsteam și noi, că am terminat sesiunea cu bine... și m-a adus aici, la dumneavoastră, că mi-ați găsit buletinu... Dumitru Dumitru, uite, chiar așa e, ăsta e buletinul tău... îți spun unde a fost găsit, dacă și tu îmi spui de unde ai cicatricile de pe spate...

Am rămas, pur și simplu, ca la dentist! Hai, că nu e niciun mister... și niciun secret, zise ofițerul, ai făcut duș de-atâtea ori,,, cu atâția colegi de față... era imposibil să nu se afle... Păi, atunci știți și de unde și de ce și de când am cicatricile, nu?... că doar am și povestit asta de multe ori ălora care mi-au văzut spinarea. Ofițerul n-a mai zis nimic... a arătat doar cu un deget moale spre secretara care stenografia tot ce spuneam eu... am înțeles și am început să povestesc. La cinci ani jumate, după ce murise taică-miu, mama m-a dus pentru câteva luni la părinții ei, la Dulceanca, un sat mic de lângă Roșiori... fiindcă îi venea greu să aibă grijă de amândoi, mai ales că Gelu avea nevoie de tratament, de atenție, de o îngrijire specială... mai mare fiind, a înțeles mai bine ce înseamnă moartea tatălui nostru și a suferit mai mult ca mine...

Ei, acolo, la Dulceanca, mă simțeam ca în sânu’ lui Avram, cum se zice, popular, adică era perfect... mâncare bună, după pofta inimii, bomboane, nu mai zic... joacă toată ziua... erau niște copii de vârsta mea prin vecini... grădiniță?... aiurea, ce-i aia?... ei, într-o zi, bunică-mea mă ia la o vecină, peste drum, nu știu ce treabă avea ea acolo... mi-era frică de nu mai puteam, fiindcă toți copiii spuneau că baba Anghelina are un câine mare, care mușcă al naibii de rău... și-mi intrase mie prostia asta în cap... îi e frică de câinele tău, Anghelino, de-aia se codește să intre... hai, mă, voinicule, e doar un cățel bătrân, dar încă îi place să se joace, nu mușcă, să știi... dar uite, dacă vrei, hai să-l punem amândoi pe sârmă... avea o sârmă groasă întinsă pe pământ din fundu’ curții și până le poartă și lega lanțul câinelui pe sârma aia, ca să culiseze de-a lungul ei, astfel că, vorba vine că era legat... se mișca, practic, cam prin toată curtea... acuma, mie nici nu-mi prea plăceau câinii... ăsta e adevărul... la Roșiori, nu aveam câine... așa că ce fel de joacă era să fie aia cu Zorică?, așa îl chema...

Când, din curtea noastră, m-a strigat bunicul: Mitică, hai încoa, la tataie, că m-am întors... eu am și rupt-o la fugă spre poartă, iar câinele, câine, na, animal!... ce-o fi înțeles el din fuga mea bruscă... mi-a sărit în spate, m-a pus jos și m-a ciuruit cu dinții... vară, eram îmbrăcat doar cu o cămășuță... am leșinat imediat... gestionarul de la cooperativă avea o Dacie 1100, m-a adus la spitalul din Roșiori, mi-au curățat rănile, m-au pansat... și m-au trimis imediat la București... operat de urgență... după aia, dureri, tratamente peste tratamente... vreo juma de an a tras biata maică-mea cu mine... că rămăsesem și cu o spaimă urâtă, ajunsesm să fac pipi noaptea în pat... copil mare... mă sculam urlând de groază... dar, cu timpul, coșmarurile s-au rărit... eu mă obișnuisem cu ele și mă sculam imediat ce-mi apărea Zorică în vis... nici nu apuca să mârâie... până acum, când, după ani și ani în care nu mi-au mai apărut câini în vis... am avut nenorocirea aia de coșmar incredibil de real și de detaliat...

Verginica, dragă, ne mai aduci, fată, câte o cafea? Poate vrei să mergi la toaletă, tovarășe Dumitru... Nu, mulțumesc... o cafea însă ar fi bună... Imediat ce secretara ieși pe ușă... Dumitru Dumitru... ia fii atent ce-ți spun eu acum, făcu ofițerul, chemându-mă cu arătătorul îndoit în sus să mă aplec peste birou, spre el, așa cum și el se aplecase spre mine... apoi mi-a șoptit la ureche.... atât de aproape că mă atingea cu buzele și atât de încet, că suflul cald al vorbelor lui îmi înfiora timpanul... Dumitru Dumitru, ești credincios? Megi la biserică? Nu spune nimic, vorbesc eu... dacă nu ești, să începi să fii, dacă nu mergi, să începi să mergi... luni noaptea spre marți, un băiat cu semnalmentele tale și cu numele tău, cu identitatea ta, a fost atacat pe o șosea, pe la ora trei... de niște animale... sau ce-or fi fost... pe care nu le-a văzut nimeni, apoi găsit de un ehipaj de pe salvare... și dus imediat la spitalul din apropiere... asta era la Azuga, și operat la spate, fiindcă avea răni provocate de dinți și de gheare pe toată spinarea, pe mâini și pe picioare, deși la suprafață nu se vedea absolut nimic, deci, pielea era netedă, normală, sănătoasă... cu toate că ambulanțierii au declarat că, atunci când l-au găsit, sângera abundent, lucru probat de hainele îmbibate cu sânge...

Asta era marți, pe la prânz, deci, cam când dumneata reclamai la miliție că ți-ai pierdut buletinul, adică atunci a fost operat cetățeanul ăla care îți semăna leit, există probe, există martori, declarații, documente, fotografii, tot ce trebuie. În noaptea următoare, când dumneata zici că n-ai mai avut niciun vis urât... ei, bine, băiatul ăla a dispărut din spital... fii atent, cu doi agenți la ușă și cu fereastra găsită închisă cu foraibăru pe dinăuntru! Dimineața, la opt, o echipă specială de intervenție, venită de urgență de la Brașov, cu unelte de asalt și cu arme de foc, a intrat în subsolul din Azuga... și au dat de Marfă ăla așezat pe un maldăr de boarfe jegoase, cu fața în sus... mort... mai bine zis, absent, adică, nu era, propriu-zis, un cadravru, ca să zici că era om mort, ci doar o scofâlceală de om, ca o mască de cauciuc, sub care nu mai era aproape nimic... câteva oase mici și ciudate, care nu puteau fi considerate craniu uman... asta la cap... pieptul, și el scofâlcit, brațele și picioarele, mumificate... iar ceva mai încolo, într-o firidă mascată de ceea ce odinioară trebuie să fi fost un dulap de haine... s-au găsit trei câini mumificați, atârnați în zbilț de niște fier beton care ieșea din zid... Buletinul dumitale a fost găsit în buzunarul interior al zdrenței de pufoaică în care era îmbrăcat cadavrul, hai să-i zic așa, lui Marfă... acuma e la morgă, cei mai buni medici legiști din țară au fost chemați să-l examineze... De-aia-ți zic, Dumitru Dumitru, mergi la biserică! Și tot ce ți-am spus rămâne aici. Sper că n-ai chef de vreo Săpocă, ceva, pentru comportament delirant...

Nici nu mă retrăsesem cu scaunul pe poziția inițială, că Verginica intră cu cafelele și cu o stică de apă minerală de la frigider. Deci, ce te rog eu pe dumneata, zise atunci ofițerul... acum e târziu, toată lumea e obosită... mâine dimineață, noi transcriem în clar stenograma făcută de tovarășa secretară, iar dumneata, tovarășe Dumitru, trebuie să fii aici pe la ora unșpe, maxim unșpe și-un sfert, ca să semnezi declarația... plus că vine cineva de la București special ca să te cunoască... încă nu știu nici eu cine... poate o fi șeful ăl mare, poate să fie chiar tovarășul ministru, sau cineva de la CC... să nu întârzii, sub niciun motiv... e spre binele dumitale... acuma, hai, uite-ți buletinu... și dacă ai terminat cafeaua, la revedere...

Cum am pus mâna pe buletin am simțit că ceva nu e în regulă... l-am deschis și am înțepenit... era numele meu, erau datele mele... corecte, era seria mea, K, și numărul meu, de care eram tare mândru, fiindcă era simetric 503503, dar am văzut fotografia și am știut imediat... ăsta nu e buletinul meu, nu e fotografia mea, eu nu am privirea aia ca două eprubete pline cu întuneric și sclipiri... am deschis ușa de la sobă și l-am aruncat în foc.Verginica scăpase ceașca pe covor și își făcea cruci peste cruci... ofițerul înlemnise ca o statuetă africană... eu m-am lăsat, aproape leșinat, pe scaun, sleit de puteri, parcă mutasem munții... pentru o clipă s-a stins lumina, apoi și focul, fiindcă s-au oprit gazele... iar din sobă s-a auzit un șuier ca de viscol... un fel de șuier ca de viscol... un pleoscăit prelung... un fel de pleoscăit prelung... o leorpăitură sinistră... un fel de leorpăitură sinistră... ca și când se scurge ultimul litru de apă dintr-o cadă... ca și când niște tălpi imense calcă apăsat într-un noroi gros.

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio