Toată Colonia știa că Sanda lu’ Terci de la baraca 3 și Fany Mustăcioasa de la 4 se certau doar așa, de ochii lumii, mai mult ca să fie ele mereu în centrul atenției, că nu știu de ce le plăcea lor așa, să fie ele primele la orice și să se vorbească de ele peste tot… dar, de-adevăratelea, astea două se aveau bine, mai ales acuma, de vreun an, de când se liberase din pușcărie Valeriu Terci, că făcuse un an jumate pentru furt din avutul obștesc… îl pârâse cineva la șeful de schimb Iancu Sâtă că fură sticle și le aruncă peste gard… iar ăsta îl pândise câteva nopți împreună cu doi paznici slugoi de-ai lui… și nu-l iertase. Când a venit acasă, după un an, că muncise zi de zi și avusese comportare bună, Valeriu s-a făcut frate de cruce cu Ion Mustață, bărba-su lu’ Fany, că ăștia doi erau prieteni din copilărie… cel puțin, lumea așa-i știa, că veniseră împreună la Sticlărie acu’ vreo zece ani și că erau din același sat, undeva prin Moldova… nimeni nu se încurca în amănunte.

Sanda și Fany erau din alea care săteau acasă, fiindcă bărbații lor nici să n-audă de mâncare de pe o zi pe alta, sau, mai rău, de ceva făcut în grabă, așa, cum ar fi cartofi prățiți cu salam sau ochiuri… la masa de prânz, cel puțin… păi, asta e mâncare?!, domnu’ Sâtă, zi și dumneata… mai pot eu să sparg norma lună de lună, dacă nu mănânc, colo, un borș de perișoare și niște sarmale ca la mama lor, cum numai Fany a mea știe să facă?... îi zicea Ion șefului de schimb cand îi venea rândul să-l cinstească, mai ales că Sâtă se tot ținea de capul lor: Măi, Terci, măi, Mustață, aveți femei tinere și sănătoase, aduceți-le, dom’le la muncă, uite, acum este iar nevoie mare de muncitori, se fac angajări imediat, am patru posturi la la sortat… bani frumoși… nu e păcat să-i ia alții?... vremea trece, ca mâine vine bătrânețea… o să vă prindă bine, colo, la pensie…

Sâtă ăsta nu era băiat rău… avea vreo 40 de ani, era slăbuț și cam cocoșat, ochelarist și chelios, șef de schimb pe fabrică, ceea ce era mare lucru, că ăștia, cei patru șefi de schimb erau oamenii directorului, fiindcă inginerul-șef era un papleacă de care nici femeile de la mătură nu se sinchiseau. Iancu Sâtă locuia singur lângă dispensar, în gazdă la unu, Pompiliu, un bătrân bizar, despre care se spuneau multe, mai ales că nu era văzut cu săptămânile pe stradă sau pe la magazine și avea ferestrele de la drum bătute în scânduri. Dintre cei patru șefi de schimb… la sticlărie, un schimb însemna șase ore de lucru, da’ lucru, nu jucărie... Sâtă era cel mai de încredere om al directorului Stoleru, care îl pusese și responsabil absolut peste cele șase barăci ale Coloniei, un fel de șerif fără stea în piept. În colonie, totul depindea de el… nu numai cine vine, cine pleacă, ci și apa, gazul metan sau curățenia, mai ales closetele, pentru care Sâtă venea cel mai des în control. Erau din lemn, cu opt cabine, patru pe-o parte, spre Prahova, pentru bărbați și patru spre barăci, pentru femei.

Fiecare cameră din cele 24 ale coloniei avea o zi pe lună când trebuia să facă acolo curat, să spele cu furtunul, să frece cu peria, să arunce clor... Dacă venea Sâtă și găsea murdar, nefericitul de serviciu din ziua aia afla seara de la vecini: Bă, a venit Sâtă și a zis că te-a notat, că era murdar la closete, și asta era ceva nasol, fiindcă la trei notări te chema la el la birou și te amenda cu 200 de lei, îți tăia chitanță și scria pe ea: neglijență în serviciul de curățenie, iar la a treia amendă putea chiar să te zboare din Colonie... fiindcă nici de la director, dacă te duceai în audiență, nu obțineai decât maxim: Păi, ce să-ți fac, tovarășe?!, cum îți așterni, așa dormi...

La fiecare baracă, oamenii își făcuseră câte o ”bucătărie”, așa cum își mângâiau ei locul ăla rudimentar amenajat pentru gătit, cu niște lavițe pe pari, pentru tranșat carnea și curățat zarzavatul, cu câteva vetre de foc, încropite din pietre și cărămizi peste care puseseră foi de tablă grosă, pe care fierbeau oalele cu ciorbă, ba chiar, ăștia de la 3, mai cu moț, așa cum se și credeau, fiindcă erau cei mai vechi locatari ai Coloniei, construiseră și un fel de cuptor, din niște spărtură de cărămidă refractară de care tot Sâtă le făcuse rost. Oricum, bucătăria de la 3 era cea mai aglomerată, nu numai din pricina cuptorului sau pentru că avea cele mai multe vetre… ci fiindcă așa se statornicise un obicei… aici veneau cele mai gălăgioase și mai glumețe femei, iar atmosfera era una foarte distractivă… mai mereu o vedeai pe vreuna că se pocnește peste frunte: Făi, muiere, 'ți-ar capu-al dracu, stai la brașoave cu oltencele și ți se prinde fasolea, când o veni ăla acasă flămând, să vezi distracție… fiindcă multe femei de la alte barăci își lăsau oalele fierbând la bucătăriile lor și veneau aici la panarame… de unde uitau să mai plece.

Sanda și Fany ieșeau întotdeauna primele la bucătărie, dimineața, adică… să ocupe locurile cele mai bune pe plitele improvizate și să fie gata cu mâncarea cel mai târziu la ora 12, când bărbații lor intrau în schimbul doi, la ora unu… sau pe la unu jumate, când veneau de la primul schimb… Mai erau și alte femei care găteau zilnic, dar cele mai multe lucrau la fabrică și, dacă dimineața erau la muncă, ieșeau la gătit seara, uneori chiar pe întuneric, până la miezul nopții. În ziua aceea, Fany ieșise prima și, când apăru și Sanda, nici nu-i răspunse la bună dimineața. Imediat, apărură și altele… nelipsita Geta de la patru, Mărioara lu’ Paucă de la doi, și chiar tanti Maria Pieliceanu, femeie bătrână și la locul ei, mai avea vreo doi ani până la pensie. Sanda răbdă cât răbdă, dar, când socoti că se adunase destul public, începu circul: Ce-ai, tu?... de ești așa bosumflată, că te văd cu curu-n sus de azi dimineață... nici la bună dimineața nu mi-ai răspuns… te-ai sculat cu fața la cerșaf?... sau nu te-a… învelit Mustață destul azi-noapte?

Fany o lăsă să termine, scoase linguroiul de lemn cu care tot mesteca în varza cu ciolan afumat care începuse deja să miroasă… o nebunie… și își puse mâinile-n șold: De ce te piși, fă?, sub fereastra mea… Cine, tu, eu?!... poate mă confunzi… îngăimă Sanda, care se aștepta la o replica glumeață la treaba cu învelitu, nicidecum la un atac direct de o asemenea violență… Taci!... că te-am văzut cu ochii mei azi-noapte… și nu e prima dată… până-acu’ nu ți-am zis, că m-am gândit că o fi fost o întâmplare, na!, că nu te-ai mai putut ține până la closete, dar azi-noapte ai făcut-o din nou… ție chiar nu ți-e rușine?... că dacă te mai prind o dată îți opăresc bucile alea grase cu apă fiartă și te spun lu’ Sâtă… o să vă dea afară… o s-ajungeți ca alde Morcoș, să dormiți în pădure, cu urșii.

E, bucile ca bucile, suportă ele multe, fie chiar și un ibric de apă clocotită… dar, în Colonie, spusul la Sâtă era amenințarea maximă… avea efect imediat și de durată, numai că rareori se întâmpla ca cineva să pârască, fiindcă regula numărul 1 a supraviețuirii în Colonie era tăcerea. Discreția absolută. Beții crunte, bătăi ca-n filme, certuri și dușmănii... de toate avea viața în Colonie, dar toate se rezolvau acolo, înlăuntru, pe loc sau mai târziu, dar ăla care îndrăznea să se ducă la Miliție sau, poate chiar mai rău, să-i spună lui Sâtă… ăla nu mai avea zile bune cu vecinii și nu mai rezista mult… până la urmă își lua lumea-n cap. Și asta era foarte rău, fiindcă în oraș camere de închiriat se găseau greu și chiriile erau mari, plus că... ce făceai? dădeai o locuință sigură, printre oameni cunoscuți, chiar rude sau prieteni, care te costa aproape nimic, pentru traiul printre străini care se uitau urât la tine numai pentru că veneai tu din Teleorman, din Oltenia, din Moldova, de pe unde veneai… că mă-ta avusese proasta inspirație să nu te nască aici, la Azuga, eventual, direct în fabrică, la făcut borcane, ca să vii tu acuma și să-i tulburi pe ei, pe azugenii care își făcuseră de multă vreme case aici și uitaseră că și părinții sau bunicii lor veniseră cândva de altundeva...

Cui mă spui, fă?, sări și Sanda cu clonțu’, cui mă spui?... și cine-o să doarmă cu alde Morcoș în pădure?... păi, dacă e pe spuselea, hai să vă spui eu cum e și cu zmeu’ ăsta de Sâtă… că el face și drege pe-aici prin Colonie, de parcă e Colonia lui tac-su! Nu se-auziseră asemenea vorbe niciodată pe-aci și era clar că Sanda nu mai glumea… astea nu erau vorbe de glumă… și despre cine?... despre omu’ care angaja și dădea afară din fabrică, omu’ care aproba sau nu o camera în Colonie și care te putea arunca pe drumuri cât ai zice pește… Cum auziră chestia cu: Nu mai pot eu de Sâtă ăsta al tău… femeile își duseră mâna la gură, din baracă mai ieșiră câțiva oameni, iar Fany deveni împăciuitoare: Sando, hai, gata, ai întins coarda prea mult… mai e nițel și vine aici toată Colonia, ia uite câți s-au adunat deja… taci din gură, c-o să fie mai bine…

Mai ai și obraz acuma, da?... să-mi zici mie să tac… și foarte bine că s-a adunat o grămadă de lume, hai să vedem câți o să aibă curaj să stea până la sfârșit, când o să audă ce am eu de spus… Voi știți, mă, cine e Sâtă ăsta de care ne e frică la toți, ca proștii?! Că bărbati-miu, Vasile Mațincu de la șase, și cu Vașco Mână Mică… știți voi unde sunt ei acuma, ei?!... știți?... știți pe dracu, la Miliție, mă, acolo, sunt, ca să spuie tot ce-au văzut acu’ două ore, da, aici, chiar aici, sub nasu’ nostru, la cinci… că mai întâi au fost la director, da!, la Stoleru… dar ăsta, când a auzit despre ce e vorba, s-a făcut alb ca varu’ la față și le-a zis doar atâta: Eu nu știu nimic, nu cunosc nimic, n-am nimic de zis, faceți ce vreți… mergeți la Miliție!

Dimineață, cam pe când femeile începeau să se adune la bucătăria de la baraca 3 și să facă focul sub oale, puțin după ora 9, Iancu Sâtă intra în Colonie… dar nu pe poteca dinspre gară, printe ciulini, ci pe dincolo, pe malul Prahovei, sărind gardul fabricii, așa cum făceau uneori și sticlarii care se grăbeau sau care aveau ceva de ascuns și nu puteau să iasă pe poartă. Copiii erau la școală, ăia mici nu se depărtau prea mult de barăci, femeile își vedeau la treaba lor, în fața barăcilor, cu oalele clocotind pe vatră… ce să mai… Colonia părea aproape pustie. Când Vașco Mână Scurtă apăru în fața barăcii de nefamiliști, acolo unde avea și el un pat, în cameră cu Laiu Bețâu, Friț Panteră și Nelu Blaneș… dădu nas în nas cu moș Ilarie, care tocmai venise de la closet și se apucase iar de lucru… repara niște pantofi, că, de meserie, el cizmar era…

Ce-i, mă, Vașco, ce-ai pățit?… ce cauți acasă la ora asta? Moș Ilarie, mă simt rău, nu mi-e bine… lasă-mă … făcu Vașco, cu o privire vinovată, ca și când era o rușine să-ți fie rău și să vii acasă… Bine, mă, băiatule, am niște țuică într-o valiză, sub pat, e ușa deschisă, du-te să iei o dușcă, două, dacă vrei… să știi că un pahar de țuică ajută la orice… Nu, moș Ilarie, nu, mersi, stai liniștit, o să trag un somn bun și-mi revin. Însă, după nici două minute, Vașco ieși din baracă și-i zise lui Ilarie că el nu mai poate, că se duce la dispensar. Bine, fă cum vrei… mă, Vașco, dacă ai plecat din fabrică așa, de capul tău, ar fi bine să te ferești, băiatule, că umbă Sâtă pe-aci în control, l-am văzut eu adineauri pe la closete.

Dar Vașco deja dăduse colțul barăcii. Peste vreun sfert de oră, poate mai mult, povestea după aia moș Ilarie, mi-a venit mie chef de-o țuică, cu toate că eu nu prea beau dimineața… și n-am mai avut răbdare să ies afară, am luat câteva înghițituri acolo, pe loc, la mine în cameră… m-am așezat pe pat, am mai luat două guri, pe urmă m-am întins și dus am fost… m-a furat somnu’… pe urmă, m-a sculat un zgomot înfundat, ceva ce venea de aproape dar părea departe… nu știu cum să vă zic, parcă s-a rupt ceva mare și a căzut pe dușumea… ei, asta e, Ilarie, bețivule, dacă bei dimineața… mi-am zis, dar am auzit și niște voci înfundate… una era clar a lui Vașco… păi, cum să nu i-o cunosc?!, că o aud de vreo doi ani… dar ăsta plecase la dispensar, că așa-mi zisese… iar ușa era încuiată cu lacăt… Vașco!... Vașco, mă, băiatule, ești acolo?... am zis eu, totuși, prin ușă… nimic… atunci, am dat fuga la fereastră, să mă uit înăuntru… mă, vă spui drept ca în fața lui Dumnezeu, Sâtă era doar cu maieu pe el, încălecase fereastra, gata să sară afară… când m-a văzut, s-a întors în cameră și a închis repede geamu’… în momentu’ ăla eu n-am mai știut ce să fac… m-am întors la lucrul meu… apoi a ieșit Vașco și mi-a zis cu un ton plângăcios:

Moș Ilarie, domnu Sâtă îți dă cinci mii de lei, numa să nu spui nimănui nimic din ce-ai văzut azi… Mă, nici n-am apucat să zic da... serios, i-aș fi luat banii și mi-aș fi ținut fleanca… păi, ce mă interesează pe mine ce fac ei între ei?!… că și de Pompiliu ăla la care stă Sâtă în gazdă, se spun fel de fel de lucruri… că a apărut Valer de la trei și cu Mațincu de la șase, cică: Nea Ilarie, nu l-ai văzut pe Sâtă pe-aici?, că mi-a zis cineva că e în control, avem să-i spunem ceva.

N-am făcut decât să întind mâna și să le arăt cu degetul să intre în baracă, dar pesemne că figura mea le-a spus mai multe, fiindcă ăștia s-au și năpustit înăuntru… acolo, ce să vezi?, ăia doi se încăieraseră, cu ușa dată la perete… așa că… patu’ era fărmat pe dușumea, Vașco și Sâtă, roșii la față, cu părul vâlvoi… s-au oprit pe loc… Sâtă s-a așezat pe un alt pat și a început să plângă, iar Vașco s-a trezit țipând la ei: Ce mai stați, mă, ce mai stați… legați-l pe nenorocitu’ ăsta și hai cu el la miliție… de doi ani mă tot chinuiește… Nu l-au legat… au bătut două scânduri la fereastră, au pus lacătul pe ușă, mi-au zis: Cu capu’ răspunzi dacă-l lași să scape!... dar ce să mai scape, amărâtu’ de el, că era pierit complet… și au plecat mai întâi la fabrică, să-i spuie lu’ Stoleru… și după aia la Miliție… în drum spre Miliție, Valer Terci s-a abătut pe-aici, a ascultat la ușă să vadă ce face Sâtă și mi-a zis: Nea Ilarie, acu’ o să vină nevastă-mea... am trimis eu un copil să o cheme încoa, să-i spui și ei cum a fost…

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio