Când ne așezam la masă, îndeosebi la prânzul mare și seara, că dimineața mânca fiecare când se nimerea, după cum se scula… așteptam să zică tataie ”Tatăl nostru” și abia apoi începeam să mâncăm. Evident, mai întâi crucea! Întâi închinatu’, pă urmă dumicatu’, ne amintea mamaia de fiecare dată, cu toate că nu mai era nevoie, fiindcă știam predica pe dinafară, cuvânt cu cuvânt… după rugăciune, ne făceam trei cruci și abia apoi apucam lingurile și ne puneam pe treabă. Ce bagi în gură în afara sfintei cruci nu este de niciun folos, completa ea, care nu începea să mănânce până nu se asigura încă o dată că o să ne închinăm și când nu va mai fi ea să ne aducă aminte, adică toată viața… fiindcă o faci fără binecuvântarea lui Dumnezeu și asta poate să-ți aducă multe rele… mai întâi trupului… atâtea boli… și după aia sufletului… atâta răutate. Hai, acuma mâncați!

Nea Floreo!... mă, nea Floreo… n-auzi?!... tataie puse lingura jos, cu o supărare pe care abia și-o stăpânea… la masă, nimeni nu vorbește și nimeni nu se ridică până nu termină… ce vrei, mă, Ionele?… tocmai acu’ te treziși și tu să mă cauți… hai încoa… suntem la masă… lasă… viu mai încolo… acuma, dacă tot ai venit, las și eu lingura să se odinească nițel, hai încoa… uite colo un scaun… adu-i, fa, și lui o strachină… nu, zău, tușă Dițo, stai locului, mă așteaptă ăia acasă cu masa pusă… bine, atunci, ia-ți tu un pahar de colo de pe lavița fântânii, cre’ că o țuică nu refuzi… așa, hai, noroc!... ia zi… păi, mă, nea Floreo, am vorbit și cu Mică… noi vrem să venim mâine la tine la porumb… nu vineri, cum am vorbit, că vineri trebuie să merg cu Drina la doctor la Cervenia, la spital… e acolo un doctor, Sorin Moisescu îl cheamă, de fel de pe-aici, din Fierasca… ăsta a văzut-o și la ăilalți doi, și acu’ mi-a trimis vorbă pe-al lu’ Oiște, adineauri a venit să-mi spună, că ăsta are femeia internată acolo, tot așa, sarcină cu probleme… că vineri să mă prezint cu Drina la spital… da’ ce-are mă, Ionele?, zice mamaia, că Drina e femeie în toată firea, la al treilea copil, și eu o știu sănătoasă… ce-are, ce n-are… lasă omu’ să-și vadă de sănătate… bine, mă, Ionele, pe mine planu’ ăsta mă aranjează… uite cum facem, plecăm pe la patru jumate, așa, eu la ora aia o să fiu cu boii înjugați, voi veniți cu ce vă trebuie… apă și de mâncare… încolo, coșuri, seceri… și niște țuică aduc eu, stați fără grijă… la patru jumate ne urcăm în car și plecăm, e bine așa?... e bine, nea Floreo, atunci, trec și pe l-alde Mică, să-i zic și lui… bine, hai, mergi sănătos!... bă, nu uita să-i zici de car, cum am vorbit… nu uit, nea Floreo, Mică o să vină și el cu caru’ lui… păi, așa ne-a fost vorba, ce?... și-o ia careva înapoi?!

Bă, cum să fii, mă, fericit?... se trezi dintr-o dată Mică întrebând nici el nu știa pe cine. Nea Floreo, i-o luă Ionel înainte, e nămiezii și am trecut binișor de jumate… apoi mai duse o dată bota la gură și bău îndelung… e încă rece, uite ce bine e s-o ții în groapă învelită cu coceni… eu zic să umplem acuma un car și să plecați voi înainte, tu cu Drina și cu puștanii ăștia doi, alde nepotă-miu, de!... e bine că i-am adus și pe ei, nu?... rămânem la cules eu cu Mică și cu Vica… până venim noi cu al doilea car, voi ati terminat de băgat porumbu-n pătul… m-am gândit bine?... o să meargă mai repede… Nu e bine!, făcu moș Florea… clătinând încet din cap, nu e bine deloc… păi, treabă multă și migală aicea pe loc e, aici trebuie să rămâneți toți, la cules… umplem acuma un car, asta, da!, e bine, plec eu singur cu el… și acasă mă descurc eu… găsesc imediat doi, trei vecini… acolo merge ușor… aici e greu, rămâneți toți și trageți tare… hai, ați terminat de mâncat? Mică și nevestele încă nu terminaseră, Ionel pufăia o națională, iar Drina avu o curiozitate… dar mai întâi se asigură că lucrurile sunt clare pentru toată lumea: Bine, nea Floreo, așa facem, cum zici matale… imediat umplem caru’… și ia zi, mă, Mică, cum e cu fericirea?... ce-ți veni ție așa, tam, nesam?!...

Nu chiar așa, zise Vica, aseară s-a contrat nițel cu fii-mea a mare, Floricica, aia de e la liceu la Alexandria… Hai, că știm, știe tot satu’, o luă în pleaznă Drina… ce naiba… ție nici acuma nu-ți vine, fă, Vico, să crezi, de tot repeți întruna că fii-ta e la liceu?... Da, dom’le, cum vă spuneam, interveni Mică, fiindcă simți tensiunea dintre muierile cu limbă ascuțită… citește ea o carte de-i trebuie acolo la școală… are un nume lung, ceva cu prima noapte, cu dragoste, cu război… și o întreb și eu despre ce e vorba în cartea aia… și ea zice… despre fericire, ticule, da’ e mai greu de înțeles… adică, nu e pentru toți proștii, așa, ca mine, cum ar veni… ei, asta m-a scos din pepeni… bine, făi, fata taichii, și ce e aia fericire?... scrie în cartea asta?... că numai prostii vă învață pe-acolo pe la liceul ăla al vostru… Floricica s-a cam bosumflat și n-a mai scos o vorbă… nu mai zic de Vica… las-o mă, boblețule, în pace, dacă ești deștept, de ce nu citești tu?!… ca să afli singur… și pe urmă s-a bosumflat și ea, că i-am zis și ei ceva, nici nu mai știu ce… dar nu e, mă, așa?, că numai proștii cred că le știu ei pe toate… mai ales proștii ăia de citesc la cărți… și de-aia uite că mi-adusei acuma aminte și vă-ntreb și pe voi:

Cum să fii, mă?, fericit... adică, se poate așa ceva?... păi, tu nici nu știi ce-i aia, cum arată, ce trebuie să simți, cum îi zice ei, fericirii ășteia, așa, ca la carte, de!, că fieștecare lucru are o explicație, ceva care să spună clar ce este acel lucru… da’ ce e fericirea, cine poate să-mi zică?, e că nu se poate?!, fiindcă nimeni nu știe… da-l mai auzi pe câte unu’ că e fericit, că moare de fericire, mă, a dracu’ pielea pe el, că e el fericit da’ nici nu știe ce e aia…

Bă, eu știu așa, că frica e frică, dă-o dracu’, că la toți ne e frică, păi, să mă fi văzut pe mine militar, pe Dunăre, mă, în răgăliile alea de la Turnu Severin, noaptea, pe lună de-aia tulbure, când toate alea zici că e fantome, și crengile copacilor și ierburile alea-nalte cât omu’… cum clănțăneam eu din dinți de frică cu arma în mână, că nici nu mâncam înainte de patrulare pe fâșie, sau, mai rău, când îmi luam în primire postu fix, tocmai de-aia… să nu mă cac pe mine de frică, păi, când bătea nițel vântu’ și toate alea se mișca și se mai auzea și câte-un pleosc în apă, la trei metri de tine… hai, dă-o-n pizda măsii, că am aflat pe pielea mea ce e aia frică și pot să zic și ce este, explicația, adică… că frică ți-e atunci când închipuirea ta de fricos o ia înaintea adevărului pe care îl vezi cu ochii și îl auzi cu urechile și se amestecă cu ăsta împotriva ta de nu mai înțelegi tu nimica, aia e frica… Da’ fericirea?! Și, pe urmă, tot așa, știu ce e dragostea… plăcerea de femeie, sau mila de mamă, ascultarea de tată, grija de copii, da’ mai ales iubirea de femeie înseamnă să-ți placă, mă, colo, o femeie frumoasă, s-o mănânci din ochi… da’ și să pui mâna pe ea s-o mângâi așa, ca pe ceva de preț… care e numai al tău… că esti în stare să faci moarte de om dacă vine cineva să ți-o ia… aia înseamnă dragoste… ce simți tu mai bine și mai frumos pentru cineva pentru care ți-ai da și viața…

Păi și, asta, fericirea, nu e, mă, același lucru?... se băgă Ionel în vorbă, strivind sub câlcâi mucul ultimei țigări, ia uite ce fierbe-n capu’ ăla al tău de mutulache… că ce e fericirea… atunci când ai femeie, ai copii, ai părinți, ai ce mânca, nu te cerți cu nimenea, mai ești și sănătos… aia e fericirea, nu, mă, nea Floreo?, spune-i și dumneata lu’ mutălău’ ăsta că nu știu cine l-o fi deocheat… că el, săracu’, n-a vorbit în viața lui cinci minute-n șir… Mă, nebunilor, e plină lumea de închipuiri… unii își închipuie într-un fel, alții își închipuie într-altu’ fel… uite, eu, acuma, îmi închipui că până amurgește o să am tot porumbu-n pătul… atunci, o să stau colo, pe prag, o să beau o țuică și o să-i spui lu’ Dița: Fă, avem porumb până la toamna ailaltă, o să îngrășăm o namilă de porc până la Crăciun și o să poți crește câte gâște vrei tu… și, dacă n-o să mă doară nimic la noapte, mâine dimineață o să zic: Bă, ieri am avut o zi fericită…

Ai auzit, Mică?... asta e fericirea, nu aiurelile alea din capu tău’ sau ce bazaconii o mai scrie în cartea lu’ fii-ta, trase Ionel concluzia, după care făcu scurt din mână că gata!, pauza s-a terminat, hai, la treabă! Dar Mică se îndrepta deja spre boi, să-i înjuge la car ca să-l aducă apoi de-a lungul șirului de grămezi, ca să încarce știuleții. Apucase deja să dea din mână a lehamite și tot bombănea ceva ce nimeni nu mai avea chef să audă… dar toți bănuiau: Fericire, pe dracu… asta e mulțumire de moment… că am eu porumb în pătul și burta plină… uite și boii ăștia ce fericiți sunt că au păscut pe săturate colo, sub sălcii, la umbră… vai de capul lor de boi, o să vadă ei pe dracu’ trăgând la caru’ ăsta cu vârf prin toate șleaurile, pe căldura asta… ’tu-i fericirea mă-sii de treabă încurcată…

Imediat după ce se dădu ora șapte la difuzorul de pe prispă, ultimul coș de știuleți fuse aruncat în pătul, iar Ionel și Mică își încărcaseră deja în car partea lor, după înțelegere, un coș din cinci... fusese un an bun, se făcuse porumb mult și toți erau mulțumiți. Nevestele plecaseră deja, fiindcă mai aveau și acasă destule de luat la rând, deși baba Dița le îndemnase stăruitor: Hai, fa, Vico... Drino, uite colo niște apă proaspătă, hai să vă spălați și să stăm și noi la masă, ca oamenii... am tăiat și eu un pui, am făcut și o plăcintă... hai, veniți, acușica e gata și mămăliga... nu, nu, tușă Dițo, nu rămânem, bre... cine știe ce-o fi pe-acasă... băieții mei sunt mărișori, da’ încă n-am bază în ei... parcă aud de-aici porcii grohăind de foame... făcu Drina, din mers, iar Vica era deja pe drum: Hai, Drino, vii odată? Ionel și Mică însă au rămas... mai întâi la o țuică, apoi la un pui fript și, la urmă, la niște vin rece, abia dezgropat de baba Dița de la rădăcina perilor din spatele casei, unde este umbră toată ziua și sticlele de vin se păstrează foarte bine de la un an la altul...

Mă, nea Floreo, zise Ionel, aprinzându-și mahoarca, știi ce nu-nțeleg eu?... da’ să nu te superi pe mine... mă, copiii-aștia ai dumitale, de când au plecat ei de-acasă, eee... sigur că mai vine în concediu, nu zic, da’ nu-ș’ cum se nimerește că nu sunt aicea când ai mai multă nevoie de ei... Ionele, tu ești băiat deștept, da’ uite ce bine îți reușește să faci pe prostu’... zise moș Florea, la care Mică îi dădu lui Ionel, în glumă, un pumn de satisfacție drept în umăr, adică: așa, mă, vezi, chiar de tine zice... să știi că te cunoaște... adică, cum, nea Floreo?... păi, cum, mă, Ionele, un băiat așa deștept ca tine să puie întrebări atât de proaste?... păi, mă, copiii ăia ai mei își iau concediu nu după nevoile mele, ci după nevoile lor... că sunt și ei ditamai oamenii, au și ei neveste, copii, șefi, treburi, boli care trebuie tratate... uite, Marinică merge la băi la Olănești, că are probleme cu rinichii... și când prind și ei câte un concediu... cată să se odinească după atâta muncă acolo, în fabricile lor, nu să-și rupă oasele cu porumbu’ meu... că tu aici bați, așa e?!

Adică, noi să ni le rupem... zise și Mică. Mă, ție o să-ți stea bine să tragi concluzii când o să știi ce e aia fericire... ia, hai să mai luăm câte un pahar... hai noroc!... îmi pare bine că s-a făcut destul porumb ca să fiți și voi mulțumiți... acuma, la tăiat coceni, nu mai e o grabă... îi tai eu cu Dița încet, încet, că nu mai am nicio apăsare. Da’ cum a fost, nea Floreo, atunci când cu Voicu Gurău... când a venit astă-vară să vă cheme la secere... îl stârni Ionel, bucuros că îl vedea cu chef de vorbă.

Pe înserat, când se mai răcorea, Voicu Gurău pornea din poartă-n poartă să-și anunțe oamenii pentru a doua zi... unde merg, ce e de muncă, ora plecării, chestii de-astea. Se înscrisese printre primii în colectiv, că oricum era sărac și n-avea ce pierde, un pogon jumate la deal și doi boi jigăriți... nu tu, vie, nu tu, pădure la Ocolișuri, nu tu, plug sau grapă sau cai sau căruță de adevărat gospodar... și acuma era șef de echipă. Se băgase și la comuniști tot așa, de la început, imediat ce venise de pe front, rănit la picior și cu o medalie pe piept... dar mai mult de șef de echipă nu ajunsese că, unu la mână, era adventist și doi, nu avea decât patru clase. Altfel, om blând și silitor, la locul lui, de toată isprava. Nici poreclă n-avea, ceea ce era o raritate pe-aici, da’ vorba lu’ Sorin Broască: Păi, mă, vere, ce poreclă îl mai trebuie lu’ Voicu?... nu-l cheamă Gurău?
(Va urma)

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio