Pe înserat, când se mai răcorea, Voicu Gurău pornea din poartă-n poartă să-și anunțe oamenii pentru a doua zi... unde merg, ce e de muncă, ora plecării, chestii de-astea. Se înscrisese printre primii în colectiv, că oricum era sărac și n-avea ce pierde, un pogon jumate la deal și doi boi jigăriți... nu tu, vie, nu tu, pădure la Ocolișuri, nu tu, plug sau grapă sau cai sau o căruță mai de Doiamne, ajută!... și acuma era șef de echipă. Se băgase și la comuniști tot așa, de la început, imediat ce venise de pe front, rănit la picior și cu o medalie pe piept... dar mai mult de șef de echipă nu ajunsese că, unu la mână, era adventist și doi, nu avea decât patru clase. Altfel, om blând și silitor, la locul lui, de toată isprava. Nici poreclă n-avea, ceea ce era o raritate pe-aici, da’ vorba lu’ Sorin Broască: Păi, mă, vere, ce poreclă îl mai trebuie lu’ Voicu?... nu-l cheamă Gurău?

Citește și partea I: XXVII. Ai auzit, Mică?... asta e fericirea

Nea Floreo, mâine, la secere, bre, mergem tocmai la Conacu Mic, plecăm devreme, pe la trei jumate, patru... Mă, Voicule, tu știi că eu nu sunt bine deloc, sunt bolnav rău, mă, sunt slăbit, nu mă țin pe picioare nici până la poartă și-napoi, tu ești turc?, păi, eu mor până la șosea, mă, n-auzi, cum o să merg eu la secere la Conacu Mic?! Știu, bre, nea Floreo, da’ e ordin de la partid, ne-a sunat de la raională, în câteva zile trebuie să terminăm secerișul, morți, copți... că o să vie ploi mari și vijelii... o să intre putregaiu-n grâu și nu ne mai alegem cu nimica, am muncit degeaba un an întreg... Așa o fi... da’ eu... Hai, noroc, mă, Vocule!... ce mai faci?... ați dat de greu, ă? Noroc, Marinică, să trăiești, nici n-am știut că ești acasă... când ai venit?

Aseară, mă, aseară am venit, mai am și eu câteva zile de concediu și uite ce de treabă e de făcut pe-aici prin obor, că ăștia bătrânii nu mai poate neam... E greu, mă, așa e, greu rău cu bătrânețea, cu boala... da’ nu vii tu, mă, la o zi de secere?, în locu’ lu’ nea Florea, să-ți aduci și tu aminte cum era când erai țăran? Bă, zise Marin, scărpinându-se-n cap și privind peste uluci, bă, eu aș veni... că și mie mi-e milă de grâu’ ăla să mucegăiască pe câmp, da nu mă lasă partidu’, mă!... că pe mine partidu’ m-a trimes în concediu să mă odihnesc, să mă re-cu-pe-rez, înțelegi tu?... ca să fiu iar bun de muncă după aia, că trebuie să fac sticle și borcane pentru țară, că acuma se strânge recolta și duduie fabricile de conserve... și n-are partidu’ unde să puie bulionu’ și magiunu’ pentru popor... 

Păi, ce-o să zică partidu’ meu de la fabrica de sticlă: Bravo, Marinică, noi te trimitem în concediu să te refaci și tu îți rupi oasele la secere... foarte frumos, tovarășe Bițan!... o să-ți dăm o diplomă! He, he, he râse ușor Voicu, tot așa glumeț ai rămas, foarte bine, bravo ție că poți, da pe mine arde cămașa... acuma, eu vă spui drept, se pregăti moș Florea să încheie pățania cu Voicu Gurău, mie îmi e milă de el... și îl înțeleg... dar după treaba aia cu plămânii de acu’ vreo zece ani, eu la secere chiar nu mă mai pot duce... ați văzut și voi, azi, că fac ce fac și mă trag la umbră... și când ridic proțapu’ să înjug boii, imediat trebuie să stau jos, să-mi revin, că mă ia așa, o amețeală cu întuneric de zici că nu mai știu pe ce lume sunt. Las’ că de la rachiu nu te mai ia nicio amețeală... se băgă în vorbă baba Dița, uite, băieții ăștia n-are nici jumate din anii tăi și bea și ei un vin, acolo, după masă... tu o ții înainte cu țuica ta puturoasă... că n-am văzut ce nație de om poți să fii să bagi în tine atâta băutură... Ia, vezi, fă, că parcă te strigă cineva la poartă, i-o tăie moș Florea... și, culmea, acum chiar nu glumea, că dinspre drum se auzea clar: Tușă Dițo, tușă Dițo...

Apucasem să ies eu să văd cine strigă... era o fetișcană de pe linia bisericii... o cunoșteam vag, din vedere, nu schimbasem niciodată vreo vorbă cu ea, nici nu știam cum o cheamă. Ce e, fă, Paulino?, zise mamaia. M-a trimis, bre, bâta la alde matale... cică să-i dai și ei cinghelu’, să scoață ciutura din fântână... că frati-miu nu-ș’ cum făcu el și o scăpă în fântână... explică fata, cu ochii în pământ, fiindcă eu mă așezasem pe lavița de la poartă și mă tot uitam la ea. Când se depărtă, cu un mers cam legănat, de i se vedeau bucile cum joacă sub rochița de stambă înflorată, mamaia se așeză lângă mine și se trezi vorbind: Frumoasă foc, fata asta, Paulina... mie așa mi se pare... e nepoata lu’ Stanca... asta îmi vine mie vară de-a doua, e fata lu’ fii-su Aurel, ăștia e trei frați... și toți plecați la mină, la Jiu, de mulți ani... vrei să mergem mâine pe la Stanca?... să vorbim, să ieșiți și voi doi în sat... așa cum face flăcăii și fetele... că și Stanca mi-a zis: Fă, Dițo, Paulina stă singură toată ziua pe bătătură, adu-l și tu pe nepotu-tău pe aici, să-i mai țină de urât. Hai, mamaie, las-o jos că măcăne... poate mă și însori, nu?... mai am un an de liceu, dar ce contează... uite că am ajuns să mă însoare babele.

Da’ cine zice, mă, să te însori?!... ești prost!... asta e, zise Stela, care apăruse parcă de niciunde, te roagă mă-ta-mare cu frumosu’ și tu strâmbi din nas. Ce-ai, zăludo?... nici nu știi despre ce e vorba și te bagi și tu în seamă... că pe ziua de azi oi fi rămas nebăgată în seamă... și tu, dacă nu te bagi în seamă o zi, ești moartă. Poți să mârâi la mine cât vrei, dacă ești prost, ești prost!, zise Stela, așezându-se între mine și mamaia pe laviță, făcându-și loc ușurel cu șoldul... și dă-te și tu mai încolo... să stau și eu nițel de vorbă cu tușa Dița... și să știi că mă și doare mijlocu’ de nu mai pot. Te cred... oi fi cărat toată ziua la coșuri de porumb cu mine, mă și miram eu cum s-a umplut pătulu’ așa de repede... acușica, parcă mi-ar fi prins bine niște liniște, dar vine câte o deșteaptă ca tine și-i tot merge melița. Degeaba te vaiți, tot prost rămâi! Paulina e cea mai frumoasă fată din tot satu’… și cea mai cuminte… la toți băieții le curge mucii după ea... și tu, care îi ești și rudă, nu e așa, fa, tușă Dițo?, poți să ieși cu ea în sat oricând și faci nazuri... asta nu e prostie, mă, deșteptule?, că mai ai câteva zile și pleci la școală... și pe urmă o să-ți pară rău.

Eu și Stela lu’ nea Oică Dugeac, croitoru’, ne știam de mici…și, desi ne vedeam din an în vară, între noi se născuse așa… ceva… mai mult ca o prietenie… o frățietate bazată nu știu pe ce… poate pe plăcerea de a sta de vorbă ore în șir fără să ne plictisim unul de altul, pe bucuria de a ne contrazice fără încrâncenare, sau poate pe faptul că nici pe mine și nici pe ea nu ne interesa deloc că eu sunt băiat și ea este fată… deși amândoi eram frumușei și cât se poate de normali de dezvoltați pentru vârsta noastră. Fă, Stelo, zise mamaia dintr-o dată, băgându-se cu umărul în ea, într-un gest de afecțiune și de solidaritate, pe jumate s-o atenționeze că urmează să-i spună ceva neplăcut, pe jumate, să priceapă că nu-i spune cu răutate: Fă, Stelo, tac-tu știe? Știe, tușă Dițo, i-am spus din prima zi, de cum am venit acasă… acu’ două săptămâni… uite, pe-ăsta, el mi l-a învinețit, acu’ nu prea se mai cunoaște… și ne arătă cu degetul ochiul stâng sub care, da, parcă se mai ghicea o vânătaie… dar vreo zece zile n-am ieșit din obor, că parcă mi-era rușine mai mult că sunt bătută decât că sunt gravidă… Am rămas ca la dentist, fiindcă, sincer, nu se cunoaștea aproape deloc, poate doar așa, dacă îi luai bine seama, cu un ochi format. Bine, Stela era ea, de felul ei, mai așa, mai… nu grasă, nu solidă, dar mai corpolentă, mai bine făcută… scundacă, cu pulpe groase, umeri lați și mijloc subțire… sprâncenele împreunate și niște ochi verzi de nu-i mai uitai, care te priveau de parcă-ți înfigeau piroane înroșite în carne… că nea Lilă Zaharia mai mereu îl necăjea pe taică-su:

Mă, Oică, fata asta a ta nu e, mă, pentru croitoire, uită-te la ea… dă-mi-o mie și ți-o fac o fierăriță a-ntâia, artista fierului fac din ea… că până acuma numai de ucenici nevolnici am avut parte… era unu Maricel Rudaru, bă, și ăsta chiar era rudar… d-o pildă, băiat bun, harnic și ascultător, da’ n-avea snagă-n el… ținea barosu’ ca pe bici, ziceai că mână boii, nu înmoaie fieru’ roșu… că, bă, și uneltele astea… dă-le dracu… că nici ele nu e pentru orice prost… păi, ce, mă?... unealta te simte imediat ce pui mâna pe ea și începi să lucrezi… sapă, secere, fierăstrău, ciocan, fus, ac… orice-ar fi ea… te simte și, dacă nu-i place de tine, te face de râs.
Și cu cine ai rămas, fa, borțoasă? Ai, bre, tușă Dițo, păi așa se vorbește?... așa-mi zici matale mie?

Păi, cum să-ți zic, fa, Stelo, dacă ești borțoasă? Nu sunt, bre, borțoasă… așa se zice la țară… Păi, și?, noi unde suntem, Stelo, la vreun oraș? Om fi noi la țară, da mie nu-mi place să-mi zici așa… eu nu sunt borțoasă… sunt gravidă… sau însărcinată. Păi, ar cam fi cazul să te hotărăști… dacă tot te-ai pricopsit cu beleaua as… Tu să taci!, că habar n-ai ce vorbești… când oi scoate și tu nasu’ din cărți și n-o să te mai ții de fusta mă-tii… atunci să vorbești! Să știi că mă enervezi, Stelo, ia, vezi… Să văd ce?... hai, spune-mi tu ce să văd, că numai tu nu mi-ai spus ce să văd, încolo, e lista complectă… toată lumea știe mai bine ca mine ce trebuie să văd eu… și Stela a scos o batistuță și, sanchi!, și-a suflat nasul în ea, dar, de fapt își ștergea pe furiș mugurii unor lacrimi care nu îndrăzneau… parcă și lor le era frică să curgă. Tușă Dițo… Acuma, taci și tu nițel, Stelo, ia, du-te, mă, și adu-i fetii ăsteia o cană de apă… și pune câteva bucăți de plăcintă pe o farfurie.

Încă nu se întunecase, dar ziua era deja dusă… Ionel și Mică plecaseră demult… tataie își făcea de lucru pe la pătul, îl mai cârpea cu niște nuiele aduse din baltă. Da’ mai bine, hai, fa, Stelo, să intrăm colo sub polată… că acuși apare vecinele astea la gard și o să se uite la noi cum șușotim… aprindem și un făraș de balegă, să facă fum, că o să vie țânțarii. Nu, tușă Dițo, nici nu mai stau mult și nici nu mă feresc de cineva… da’ o cană de apă chiar aș bea… e bună și-o plăcintă, zise Stela, ridicându-se brusc de pe laviță și venind după mine… stai, bre, acolo, că mă duc și eu undeva și viu imediat, mai zise ea… și în același moment mă prinse din urmă, puse mâna pe umărul meu, mă întoarse spre ea și mă îmbrățișă cu toate tentaculele disperării, căutându-mi gura și sorbindu-mi fierbințeala unui suflet care nu se bucurase niciodată de asemenea apropiere dar acum se întristase de îndepărtarea câtorva vorbe. La noapte, culcă-te în camera de la drum… și lasă geamul deschis… îmi șopti ea înfiorându-mă cu șuvoiul incandescent al unei promisiuni care suna mai degrabă ca o amenințare implacabilă. Când Stela se întoarse din fundul curții, mamaia stătea pe pragul bucătăriei, ștergând un coș de lampă cu o cârpă înfășurată pe un fus vechi, eu scosesem o ciutură de apă proaspătă, i-am turnat să se spele pe mâini, ea și-a răcortit și obrajii... pusesem deja niște bucăți de plăcintă pe farfurie, tataie tocmai se îmbrăcase cu pantalonii buni și luase pe el o cămașă curată. Un’ te mai duci, mă, la ora asta?! îl certă mamaia.

Mă duc să mă-nsor… glumi tataie, bun înțeles, dacă îmi dai tu voie… mai e o grămadă până se-ntunecă, eu zic că am timp să și aleg. Însura-te-ar moartea, Doamne, apără și păzește!, că uite ce mă aduci în stare să zic… păi, n-ai băut destul azi, mă, Floreo? Azi am muncit destul și n-am băut deloc, dacă chiar vrei să știi… doar i-am cinstit pe-alde Ionel… și nu mă duc la mat să beau, că chiar nu am niciun chef… poate doar așa, ceva, ușor, un biter cu sifon rece, să zicem, da’ mai mult mă duc să stau de vorbă. A moartii vorbă, făcu mamaia înciudată, că nu-ți mai ajunge… Ia vezi tu, zise tataie, cu moartea aia, că o pomenești cam des… și-odată te trezești cu ea în bătătură… și nu știi pe cine alege! E, lasă că știe ea mai bine, nu se lăsă mamaia… da’ tu… parcă cu noi nu poți să stai de vorbă… Ba, da, poț, da’ vorba de-acasă e vorbă de-acasă și aia de la cârciumă e aia de la cârciumă… dacă înțelegi, bine, dacă nu, eu n-am cum să-ți explic mai mult… da’ poate că o să te iau și pe tine o dată, ca să vezi acolo, la fața locului, cum e… Și tu ce mai faci, Stelo?... am auzit că Oică e supărat rău pe tine… cică o să-i faci nepot fără să-i aduci ginere… vorbește lumea. Mai taci, mă, din gură, sări mamaia ca arsă… păi, să mă… că e copiii ăștia acilea, da’ o ziceam eu pă de-a dreptu’… în gura ei dă lume… că numai cu gura căscată stă… ca să spuie ea toate prostiile și toate răutățile despre oricine… că să se uite în sufletul omului n-o duce mintea… pe lumea asta, hai, Floreo, du-te tu unde ai de vorbă, că termină ăia vorba fără tine!

Pe urmă, mamaia și Stela mai mult au tăcut… Ai făcut o plăcintă bună, tușă Dițo… matale faci toate alea bune. Mai vino și tu p-aici, să te-nvăț și pe tine! Uite, să știi că chiar am să vin. Așa să faci! Pe mine m-a trimis să închid găinile, să iau scara de la pod, să încui saiaua… am tras și eu de timp cât am putut… când m-am întors sub polată, Stela era din nou cu ochii în lacrimi și părea că nimic n-o mai poate opri: Și când a obosit să mai dea, că dinadins l-am lăsat să mă bată cât o putea el… că era dreptul lui de tată care pățește necazu’ ăsta să-i cadă fii-sa pe cap cu un plod în burtă… să-l vorbească lumea… dacă el atâta înțelege din viață… că din viața lu fii-sa nu înțelege nici atâta… când m-am sculat de jos, l-am apucat de mâna aia cu care mă lovise… cu metrul ăla de lemn m-a bătut, fa, tușă Dițo, și a dat în mine ca într-un câine, poate că într-un câine dai mai cu milă… l-am strâns tare și m-am uitat drept în ochii lui… n-am văzut, bre, nicio părere de rău, nicio umbra de înțelegere… ce iertare?!, ce milă?!... asta a fost… gata!, i-am zis, s-a terminat cu bătaia… o să am un copil… stau aici la tine, îl nasc, îl cresc până la un an și după aia plec de pe capul tău… dar rămânem tată și fiică… dacă îți place așa… dacă nu, spune-mi să plec chiar acuma și mâine mă urc în rată… dar din momentul ăla nu mai ești tatăl meu, nu mai sunt fata ta și casa asta și satu’ ăsta nu mai există pentru mine… ai de ales… dar orice ai alege, îmi spui peste trei zile… și dacă mai dai în mine măcar o dată, să știi că îți tai beregata cu foarfeca aia mare…

În tăcerea aia cleioasă, mamaia reuși abia la a treia încercare să aprindă lampa… Ce focului o avea, mă?, gaz i-am pus, feștila am potrivit-o, chibritu’ arde… apoi a pus-o în cui, la locul ei… și umbrele noastre se alungiră încet spre fântână. De!, fă, Stelo, se așeză mamaia pe un scăunel… de! Bine, atuncea, uite, s-a făcut noapte… zise Stela… și mi se păru că vocea ei tărăște cu ea o cumplită dezamăgire și o nemeritată tristețe… mă duc și eu acasă… știi, bre… azi e a treia zi și tăticu încă n-a spus nimic, ni așa, ni așa. E, hai, că… mergi cu Dumnezeu… făcu mamaia, ridicându-se s-o conducă spre poartă. Că ce bine-ar fi, zise Stela, dintr-o dată înveselită de ceva ce nu ne lăsa să ghicim ce ar putea fi, ce gând, adică… ce speranță… că de dracu’ am tot avut parte… Rămâi sănătoasă, tușă Dițo, mai zise Stela și, trecând pe lângă mine, îmi înfipse un cot în coaste: Tu ce-ai, mă, mutule... ți-a mâncat pisica limba?!

M. Ghiță Mateucă

Joomla SEF URLs by Artio