vladimir ghikaSfântul Părinte Papa Francisc a semnat decretul prin care preotul român de confesiune catolică Vladimir Ghika (1873-1954) este declarat martir pentru credinţă. El va fi ridicat la cinstea altarelor şi va fi înscris în rândul fericiţilor şi sfinţilor Bisericii Catolice. Monseniorul Vladimir Ghika şi-a dat viaţa ca martir pentru credinţă în închisorile comuniste.

Sfântul Părinte Papa Francisc recunoaşte "martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan - născut la Constantinopole (Istanbul - Turcia) la 25 decembrie 1873 şi ucis din ură faţă de credinţă la Bucureşti (România) la 16 mai 1954". Astfel, Vladimir Ghika, preot catolic şi principe român, a fost ridicat la cinstea altarelor şi înscris în rândul fericiţilor şi sfinţilor Bisericii Catolice.

Monseniorul Vladimir Ghika, preot romano-catolic, a fost arestat pe o stradă din Bucureşti în timp ce ieşea din casa unei bolnave căreia îi administrase Sfintele Taine, pe 18 noiembrie 1952.

După un an de anchete şi torturi, a fost condamnat la trei ani de închisoare. Avea 80 de ani. Slăbit, înfometat şi suferind, a încetat din viaţă în închisoarea din Jilava doi ani mai târziu, la 16 mai 1954.

Prinţul - martir

Vladimir Ghika (n. 25 decembrie 1873, Constantinopol - d. 16 mai 1954, Jilava, Bucuresti) a fost prinţ, diplomat, scriitor, om de caritate şi preot român. Este nepotul lui Grigore Alexandru Ghika, ultimul principe al Moldovei, tatăl lui Vladimir Ghika fiind Ioan Grigore Ghika, ministru de Externe al României. Monseniorul s-a născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol (astăzi Istanbul - Turcia) şi a fost botezat ortodox, mama sa fiind o credincioasă ataşată de Biserica Ortodoxă, tatăl său fiind în acea perioadă ministru plenipotenţiar al României în Turcia. În anul 1878 este trimis la şcoală în Franţa, la Toulouse, şi va fi lăsat în grija unei familii protestante în ceea ce priveşte educaţia şi practica religioasă, deoarece în zonă nu exista nicio biserică ortodoxă. O va termina în anul 1895, după care va urma la Paris Facultatea de Ştiinţe Politice. În paralel va frecventa cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie şi drept.

Se întoarce în România, unde îşi va continua studiile până în 1898, când merge la Roma, unde va urma Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor în Roma, Angelicum. Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius al X-lea l-a sfătuit să renunţe la idee, măcar pentru o perioadă, şi să se dedice apostolatului ca laic. Şi-a desfăşurat activitatea extraordinară în toată lumea, la Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sydney, Buenos Aires. Mai târziu, în glumă, Papa Pius al XI-lea îl va numi "marele vagabond apostolic". Devine astfel unul dintre pionierii apostolatului laical.

Întors în ţară, se dedică operelor de caritate şi deschide primul dispensar gratuit Bethleem Mariae la Bucureşti, pune bazele marelui spital şi sanatoriu Sf. Vincenţiu de Paul, înfiinţând astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă, devenind fondatorul primei opere catolice de caritate din România. Participă la serviciile sanitare în războiul balcanic din 1913 şi se dedică fără frică îngrijirii bolnavilor de holeră la Zimnicea.

În timpul Primului Război Mondial s-a ocupat de misiuni diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoşii din ospiciul din Roma, de răniţii de război, trecând de la ambientele diplomatice la cele populare cu o naturaleţe surprinzătoare.

În 7 octombrie 1923 este sfinţit preot la Paris de Cardinalul Dubois, arhiepiscopul locului, îşi va desfăşura ministerul sacerdotal în Franţa, până în 1939. Deoarece inima îi era în România, cere Sfântului Scaun privilegiul de a putea celebra în cele două rituri: latin şi bizantin, privilegiu care i se acordă la scurt timp după hirotonire, devenind astfel primul preot român biritual. I se încredinţează o parohie într-o mahala sărăcăcioasă şi periculoasă a Parisului, Villejuif, unde schimbă din temelii spiritul cartierului. În 1930, când se îmbolnăveşte, este retras şi este numit Rectorul Bisericii Străinilor din Paris.

În 1924 întemeiază o societate auxiliară de misiuni, Opera Fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan, şi cumpără în acest scop o clădire dezafectată a unei foste închisori pentru femei (cu secole în urmă fusese o mănăstire); din motive financiare se va vinde şi membrii se vor dispersa. La 13 mai 1931 este numit de Papă Protonotar apostolic. Ezită să primească această numire deoarece la intrarea în rândul clericilor făcuse votul de a nu accepta niciodată demnităţi ecleziastice. O primeşte totuşi, făcând observaţia:

"Nimic nu se va schimba în felul meu de viaţă, va fi doar o panglică îngustă adăugată la reverendă".

La 3 august 1939 se întoarce în România, unde îl surprinde cel de-Al Doilea Război Mondial, dar refuză să părăsească România pentru a fi alături de săraci şi bolnavi, pentru a-i putea ajuta şi încuraja. După venirea la putere a comuniştilor refuză din nou să plece cu trenul regal pentru aceleaşi motive. Este arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzaţia de înaltă trădare şi întemniţat la Jilava, unde este ameninţat, bătut până la sânge, torturat. Un an mai târziu are loc procesul, iar în 16 mai 1954, slăbit, înfometat şi suferind, trece la cele veşnice, din cauza tratamentului bestial la care a fost supus.

Joomla SEF URLs by Artio