Alexandra Furnea, una dintre victimele rănite grav în incendiul de la Colectiv, a publicat, miercuri, prima parte a "Jurnalului lui 66", dar și prefața în care tânăra explică de ce a ales să posteze cartea în mediul on-line, cum a găsit curajul și cum a avut puterea să răscolească printre amintiri atât de dureroase, adunate în ultimii cinci ani.

 

"În 2017, la doi ani după ce am fost rănită în incendiul din clubul Colectiv, am scris despre tratamentul primit la Spitalul de Arși din București. Reacția voastră, a celor care v-ați rupt din timp pentru a citi despre suferința mea – a noastră – a fost copleșitoare. Forța și încurajările pe care mi le-ați transmis m-au determinat să continui să traduc în cuvinte clipe din această viață de „supraviețuitoare” a unei tragedii naționale. Pun ghilimelele pentru că încă îmi este greu să îmi asum această identitate care mi se pare nedreaptă față de cele 65 de suflete care nu au avut șansa să și-o atribuie.

De-a lungul anilor, atât prieteni, cât și necunoscuți cu inimă mare, m-au rugat să scriu un text mai lung despre Colectiv. Am ezitat multă vreme să fac asta, pentru că încă doare. Însă la un moment dat am realizat că, asemenea cicatricilor, amintirile fac parte din mine și în întunericul lor sălășluiește lumina pe care putem să o transformăm într-un „far” spre o lume mai bună. Am decis că merită să mă întorc la noaptea de 30 octombrie și la ceea ce i-a urmat pentru că întâmplările de atunci trebuie să iasă la suprafață. Poate că așa voi putea să fac din infernul „meu” un vehicul al mântuirii noastre. M-am apucat să scriu „Jurnalul lui 66” cu acest scop în gând și în inimă.

Se numește astfel – și nu, cuminte, „Jurnal de supraviețuitor” –  pentru că în cei care suntem astăzi aici printre voi după ce am „scăpat” din Colectiv, a murit ceva. Toți ne-am „pierdut” viețile în seara aceea și am continuat să pierdem fragmente din ființa noastră cu fiecare om drag dus, cu fiecare nouă durere, cu fiecare umilință, cu fiecare infecție și cu fiecare baie sau procedură pe viu, efectuate în condiții mizerabile, în spitale paupere aservite nu salvării, ci minciunii. În teama de dinaintea operațiilor grele de reconstrucție, în resemnarea cu care semnăm pe proprie răspundere fișele medicale în care decesul este listat ca posibilă complicație a vindecării, în nopțile grele de îndoială, populate cu doruri, coșmaruri și remușcări, când ne gândim că poate ar fi mai simplu dacă…nu am mai fi deloc, apropierea de 66 este mai reală decât ne place să recunoaștem.

După externare, am suferit peste 30 de intervenții chirurgicale. Șirul încă nu s-a încheiat. Va trebui să mă supun procedurilor de reconstrucție și de recuperare medicală toată viața, pentru a repara ceea ce a distrus focul, dar și ceea ce a mutilat sistemul medical din România. Pe masă, înainte ca anestezistul să îmi pună masca de oxigen, închid ochii și mă rog la Dumnezeu să mă trezesc, pentru că știu că s-ar putea să nu o mai fac. Și atunci, până să mă cuprindă acel vid al simțurilor, întunericul absolut care se face în om când sedativele îi curg prin vene și bisturiul lucrează, mă obsedează numărul „66”.

Da. Suntem în pericol să ne adăugăm sufletele cumplitului șir al pierderilor, ca o consecință tardivă a aceluiași 30 octombrie 2015. Prețul unei calități decente a vieții este asumarea posibilelor reacții adverse ale operațiilor, printre care și…moartea. Așa trăim de fapt noi, „supraviețuitorii” incendiului din clubul Colectiv. Totuși, pentru noi neființa rămâne o metaforă și un risc. Pentru prietenii noștri dispăruți și pentru familiile lor, e o realitate sfâșietoare de neîntors. La victime ar trebui trecuți și părinții care se îmbolnăvesc de durere și o iau pe urmele copiilor plecați printre stele.

Am ales forma de jurnal pentru că nu mi-am dorit să scriu un text „frumos”, ci unul profund sincer, așa cum l-am gândit în cele mai grele momente ale vieții mele, atunci când nu aveam mâini cu care să aștern ceva pe hârtie. Atunci când judecam totul în cuvinte simple, întrerupte de suspine și de revelația ororilor la care eram supusă. Unii vor vedea în mărturiile mele strigăte de ajutor, alții o critică la adresa corupției din România. Jurnalul meu va însemna lucruri diferite, pentru oameni diferiți. Pentru mine, este un mod de a da sens suferinței.

Numele persoanelor din jurnal nu sunt reale, dar faptele da. Nu am dramatizat de dragul efectului, oricât de cumplite ar părea unele scene. Din păcate, s-au petrecut cu adevărat. Nu am dezvăluit identitatea celor care m-au ajutat pentru că vreau să îi protejez. Cât despre cei care apar în ipostaze mai puțin onorabile, le-am dat pseudonime deoarece nu îmi doresc să întinez demersul cu impresia unei răzbunări. Scopul meu nu este să pedepsesc, ci să povestesc ce s-a petrecut, așa cum s-a văzut prin ochii mei. Las în seama justiției, dar și a lui Dumnezeu, să se ocupe de judecată și sper ca aceasta să fie dreaptă.

De-a lungul timpului, mai multe publicații mi-au propus colaborări. Le-am refuzat. Am ales să creez acest website, Generation Underground, cu ajutorul unui prieten drag, Gabi Butnaru de la Onair.ro. Astfel am certitudinea că materialele mele nu servesc un interes străin de mesajul curat pe care vreau să îl transmit. genunderground.ro este gratuit, neafiliat, 100% independent și nimic altceva decât o „extensiune” a sufletului meu în lumea digitală.

Voi posta aici și pe Facebook cele 5 „capitole” din „Jurnalul lui 66”. Textele vor apărea pe rând, câte unul pe săptămână. La final, le voi strânge într-un eBook pe care veți putea să îl descărcați de pe site, tot gratuit. Nu vreau să îmi „vând” suferința. V-o ofer în dar, cu o singură rugăminte: să o transformați în motivația necesară pentru a schimba România în bine. Dacă la un moment dat, suficienți oameni vor crede că jurnalul merită un format fizic, atunci am să mă gândesc și la varianta publicării, dar momentan vreau să ne fie accesibil tuturor, fără opreliști. Povestea mea, până la urmă, nu vorbește doar despre Colectiv, ci și despre România în general. Colectiv este România. Și România este Colectiv.

Nu promit că va fi o lectură ușoară, că nu vă veți plictisi, poate, pe alocuri. Nu am pretenția că am scris o capodoperă sau că sunt vreun mare talent. Vă cer să priviți jurnalul cu îngăduință și să nu vă așteptați să fie mai mult decât ceea ce este: o colecție de confesiuni din iadul pe care oamenii îl aștern înaintea altor oameni, dar și un „îndrumar” timid pentru o lume în care unui astfel de calvar îi pot lua locul speranța, respectul și dragostea de aproape. O lume în care viața contează mai mult decât sistemul, funcțiile, banii și corupția.

Cu această ocazie, la pragul simbolic de 5 ani de la noaptea care mi-a împărțit viața în „înainte” și „după”, somez autoritățile române să grăbească aprobarea legii prin care nouă, supraviețuitorilor mutilați ai incendiului din 30 octombrie 2015, ni se acordă plata tratamentelor medicale pe viață. Este un gest de decență umană și de asumare care ne va salva de la chinuri și umilințe viitoare.

Vă mulțumesc de pe acum tuturor celor care îmi veți parcurge jurnalul, precum și celor care m-ați citit de-a lungul timpului și m-ați încurajat să public aceste texte. Doar împreună putem să facem ca această tragedie să devină momentul în care România a decis să nu mai accepte inacceptabilul.

Remember Goodbye To Gravity" este mesajul publicat de Alexandra Furnea.

Primul capitol poate fi citit AICI sau pe pagina de Facebook a Alexandrei.

Sursa foto: Facebook/ Alexandra Furnea

Joomla SEF URLs by Artio