Mesajul publicat de o educatoare, pe blogul său, a devenit viral în mediul on-line. Dascălul critică birocrația căreia profesorii trebuie să-i facă față, mai ales că, spune aceasta, este una fără rost, iar "ca tonele de hârtii scrise de cadrele didactice, doar se arhivează, până nu mai ai unde să le depozitezi".

Mesajul publicat de educatoarea Ioana Bratu, pe blogul său, vine la câteva zile după publicarea unui alt text, despre "reformiști" și "vremurile în care orice vis al unuia cu putere decizională devine măsură de reformă".

Redăm mai jos, integral, mesajul Ioanei Bratu:

M-am întors, dragă reformistule, ca să îţi mai povestesc despre realitatea din învăţământ. Şi pentru că ţi-am spus puţin din activitatea la clasă, acum vreau să îţi povestesc şi despre activitatea metodică, despre care doar cine lucrează în învăţământ ştie ce presupune.

Aşa că o iau cu începutul şi îti spun că din programul de 8 ore pe zi pe care îl avem, din care 5 ore la clasă și 3 ore de muncă metodică, cele 3 ore nu îți ajung niciodată să îţi pregăteşti viitoarele activităţi şi să faci şi toată “hârțogăria” cerută și despre care nu înțelegi pentru ce!? Efectiv pentru ce atâtea hârtii?

Personal, prefer să caut soluții în timpul rămas liber, dacă rămâne, astfel încât să mă pot ocupa de copiii care necesită măsuri educative speciale, pentru că, deși poate nu sunt cuprinși cu documente, în fiecare clasă există 3-4 copii, care necesită atenție suplimentară. În fiecare clasă, probabil, există un copil agresiv, un copil hiperactiv, un copil care trăiește în familie anumite traume care își lasă amprenta asupra comportamentului său, iar uneori copii, care atunci când se enervează vor să fugă și bat cu pumnii și picioarele pe toți cei care le ies în cale pentru a-i opri sau copii care se aruncă pe jos și riscă să își spargă capul și care reacționează izbindu-se și mai tare dacă încerci să le vorbești. Dar cum ne ajută sistemul pentru a putea ajuta acești copii, pe care trebuie sa îi cunoști bine, să le acorzi multă atenție pentru a înțelege ce îi determină să se comporte astfel? Cum? Cum ne ajută sistemul ca să nu îi neglijăm nici pe restul copiilor?

De aceea, dragă reformistule, este foarte necesar un număr mic de copii la grupă, ca să te poți ocupa de fiecare în parte, altfel riști să îi “cucerească” și pe ceilalți aceste modalități de a atrage atenția, deoarece cred că ştii şi tu ce rol ocupă imitaţia la vârstele mici, mai ales când observă câtă atenție primește un copil agresiv sau un copil hiperactiv. Şi, spune-mi, ce ai face atunci ca să ajuți acești copii, ce faci atunci când încercând să “intri în sufletul” unui copil ca să afli ce îl determină să se comporte într-un anumit fel, un alt copil, al cărui părinte deschide ușa clasei ca să îl ia acasă, începe să plângă și să spună că doamna nu îl iubește și pe el, îl iubește doar pe X, pe care tu încerci să îl ajuți?

Îți dai seama că ai o altă problemă, dar asta dacă îţi pasă, dragă reformistule, o altă problemă pentru care trebuie să găsești o soluție, pentru că, foarte multe dintre aceste probleme, nu s-au regăsit în cursurile de psihopedagogie sau psihopedagogie specială nici din liceul cu profil pedagogic, nici din facultate şi pe care le-am căutat în oferta furnizorilor de cursuri de formare, dar nu am găsit nimic despre cum să rezolvi aceste probleme.

Și apropo de cursuri, păi unde se mai pomenește ca un angajat să scoată bani din buzunare pentru formare profesională? În alte sisteme bugetare şi nu numai, știu că se decontează inclusiv cazare și masă și se plătește și diurnă, dar noi trebuie să plătim şi cursul în sine din banii noștri, pentru că niciodată unitatea de învăţământ nu primește fonduri suficiente pentru decontarea cursurilor și apoi mai ești și obligat să acumulezi 90 credite la 5 ani, iar cum oferta de formare nu are legătură cu adevăratele cerințe ale societății actuale, trebuie să plătești sute bune de lei, chiar mii pentru cursuri, efectiv, fără valoare formativă, doar ca să acumulezi creditele respective.

Şi problema, cu adevărat reală pentru mine, rămâne şi după ce te „formezi” continuu pe bani, bani mulţi. Așa că ce mai ai de făcut? Cauți cărți, articole cu soluții, ceri păreri pe la alte colege și le aplici, aplici și testezi și iar cauți, iar testezi, până începe să dea rezultate, astfel încât să poţi să faci ceva pentru copii, ca să-ţi poţi desfăşura activitatea!

Dar sistemul nu asta vrea de la tine! Sistemul vrea să faci hârtii în timpul ăla de 3 ore. Sistemul vrea să scrii observații zilnice prin caiete speciale. Că dacă le scrii acolo, probabil se consideră ca te descarci de ce ai pe suflet și se rezolvă de la sine.

Și aș înțelege rostul lor, dacă ar interesa pe cineva ce ai scris tu acolo și dacă ar ajunge în mâinile unor specialiști care să le analizeze și să propună niște soluții care să ne folosească în activitate, le-aș înțelege rostul dacă am avea psihologi în unități, cărora să le punem aceste observații la dispoziție, prin care să ajute copiii care necesită sprijin, dar nu avem și ca toate tonele de hârtii scrise de cadrele didactice, doar se arhivează, până nu mai ai unde să le depozitezi.

Deci, eu consider că altele sunt adevăratele provocări cărora trebuie să le răspundem, nu scrisul de hârtii fără rost sau să ne îngropați în comisii.

Dar că tot veni vorba de comisiile din școli, când la nivel de minister există atâtea comisii de specialitate, cum am ajuns noi, cadrele didactice instruite să educăm, să întocmim proceduri pentru toate acțiunile dintr-o unitate? Păi oare nu toate școlile se bazează pe aceleași legi, de ce trebuie fiecare unitate să își întocmească propriile proceduri? Noi suntem juriști ca să transpunem legea in procedură de lucru? Oare aceste proceduri nu ar trebui elaborate de către juriști/specialiști la nivel de minister, iar la nivel de unitate doar să le aplicăm? Acum trebuie să urmărim și ce hotărâri s-au dat sau ce modificări s-au adus anumitor legi, care nu au nicio treabă cu procesul didactic pe care trebuie să îl desfășurăm noi ca profesori, astfel încât să ne preocupăm să modificăm procedurile sau să concepem altele noi?

La vreo reformă în sensul acesta s-a gândit cineva? S-a gândit cineva să pună, cu adevărat, copilul în centrul procesului educativ, lăsându-i profesorului timpul pentru a se ocupa de actul didactic?

Mă întreb oare de ce în sistemul penitenciar, de exemplu, există personal specializat pentru PSI şi SSM, care are doar aceste atribuții, iar în învăţământ tot profesorul trebuie să se ocupe şi de asta? Copiii merită mai puţină protecţie?

Aaa, nu, am uitat, profesorul trebuie să fie polivalent, trebuie să facă de toate! Păi, dragi conducători, dacă vă hotărâţi să desfiinţaţi postul de lăcătuş mecanic de întreţinere, nu faceţi o comisie de care să răspundă tot un profesor? Nu că nu s-ar face tot de către aceştia reparaţiile prin unităţile mici şi vă spun din proprie experienţă, căci am curăţat până şi soba și nu îți imagina că doar am scos cenușa din ea (până să se modernizeze unitatea, apoi am făcut focul în centrală, tot eu, la propriu) în primii mei ani de activitate, pe care mi i-am desfăşurat undeva în mediul urban, deci nu vreau să îmi imaginez cum e în mediul rural. Şi mai sunt multe anomalii, conducători iubiţi, multe! Dar poate consideraţi că pasiunea şi dragostea pentru copii sunt suficiente încât să ne ţină până la pensie în învăţământ, pensie pe care nu credem că o mai apucăm la cât creşteţi vârsta de pensionare, însă scăpaţi din vedere un aspect, că, în ritmul acesta, vom ajunge să primim pensii speciale, dar nu speciale ca ale voastre, ci pe caz de boală, dar, probabil, nu vă sperie asta ţinând cont de ce valoare au.”

Sursa foto: Facebook

Joomla SEF URLs by Artio