minel ghita mateuca

  • În 1977, Ceaușescu ne-a obligat prin lege să zicem ”tovarăș” și ”tovarășă”, în loc de ”domn”, ”doamnă” și chiar ”domnișoară”. Ce era să facem? Ne tovărășeam ca niște domni peste tot, în fabrici și uzine, în ședințe, la școală, la primărie... Da, dar la coadă sau în tren, continuam să ne domnim tovărășește, în virtutea inerției, iar la scara blocului și la coafor, bârfa nu mergea cu ideea de tovarăș, însă cocoanele puteau fi scărmănate să le meargă fulgii… fir-ar ea de nenorocită, că se ține mare doamnă…

  • Ce-a făcut Orban? De ziua lui, târziu, după program, cu doar câțiva colegi din guvern (se pare, la inițiativa lor, dar amănuntul chiar nu contează)... o pizza, o bere, o țigară... A fumat și n-a purtat masca, în propriu-i birou de primul slujitor al legii. A încălcat pravila, a sfidat alerta, s-a aflat, s-a predat, a plătit. A ieșit scandal...

  • Eram plecat de câteva zile cu treburi, când, seara, la hotel, am primit un telefon de acasă: Mama... Știam povestea, dar se pare că de data asta era mult mai grav. De la gară, am venit direct la spital, evident, în afara orelor de vizitare. I-am explicat portăriței ce și cum și m-a înțeles imediat, citind dintr-o ochire codul bancnotei. Am urcat rapid la Cardiologie, mi-ar fi plăcut să fiu nălucă, fiindcă numai de vreo ceartă cu cine știe ce asistentă înțepată nu aveam chef. Și atunci l-am văzut! Era întins cu fața în sus pe o targă și avea ochii deschiși. Nebărbierit, cu pielea ca un năvod ud, încrețită groaznic în colțul pleoapelor, obrajii supți, mâinile mari și muncite, cu unghiile netăiate și murdare, buza de sus i se mișca necontrolat, iar mărul lui Adam, imens și stacojiu, urca și cobora întruna, ca și când omul înghițea în sec neobișnuit de rapid.

  • Când gălăgia devenea de nesuportat, namila de Erja Unguroaica smulgea o buruiană de-aia cu tulpina lemnoasă, noi îi ziceam sârma dracului, ne fugărea și ne altoia peste picioare, boscorodindu-ne cum numai ea știa să o facă: Mei, mei, ghiermeci urlatorii… fuguși de aici, nu poți femeile dai o beșina de voi, bitangi ce esteți! Noi ne prăpădeam de râs și ne risipeam care-ncotro, ca găinile speriate de erete, strigând măscări învățate de la Feri Ceferistu’ pe care îl amenințam că-l spunem lu’ bărba-su lu’ Erja, când îl prindeam că dă ocoale pe la baraca lor, mangă.

  • I.Când și când, cețurile trecutului se mai limpezesc și atunci văd cum îndepărtata mea copilărie îmi face cu mâna, zâmbind: Vino-ncoace! Nu ți-e dor să mai muști o dată din fericirea de a nu ști ce te așteaptă? Nici nu apuc măcar să schițez vreun gest: O, ce-aș mai veni… că deja fermoarul cețurilor se închide la loc și mi-e atât de teamă, atât de teamă să nu mă pierd pe drumul de întoarcere.

    Oricum, după mirabila apariție, rămân așa… cu un dor năpraznic, dar și cu o mult mai puternică stare de mulțumire că uite, încă mai există ceva care poate să mă uimească, să mă uluiască, să mă minuneze… și eu încă mă pot juca în voie împletindu-mi pe degete iarba timpului. Acolo, în Azuga primei mele copilării, când, în zilele înecate în zăpadă tata mă ducea la școală cu sania, numai de ierni grele nu duceam lipsă. Și, totuși, de fiecare dată când blânda, frumoasa și distinsa noastă doamnă învățătoare Ionescu, pe care o iubeam fără să știu ce e aia iubire, ne anunța cu glasul ei abia șoptit:

    Copii, ninge!... toată clasa, buluc la fereastră. Și, privind hipnotizat la fulgii mari și leneși care abia dacă se hotărau să atingă pământul… uimire mai mare nu am mai trăit vreodată, mai mare și mai curată, mai curată și mai plină de promisiunea unor bucurii mari și curate. Și mai era și căldura trupurilor noastre de copii înghesuiți unul în altul, și răsuflările noastre dulci și amestecate, și glasul atât de îmbietor al doamnei noastre: Gata, copii, gata!, treceți în bănci… la pauză ieșim să ne jucăm în zăpadă.

    Și acea spontană erupție de candoare, mulțumire și fericire, impetuoasă ca o aripă de înger care-și ia zborul din icoane direct spre Dumnezeu, îngreunat de rugăciunile noastre, oh, acel: Eeee!... care ar fi trebuit să ne țină toată viața, dar de fiecare dată se stingea după primul ecou…

    M. Ghiță Mateucă

  • II. Moș Grigore Peta căzuse la pat imediat după Sfântul Andrei, dar de la Crăciun nu se mai sculase din așternuturi. Fii-su ăl mare, Fănică, ținea minte ziua asta, fiindcă se dusese la el ca să-l cheme la masă, și n-a fost chip să-l ridice din țoale. Mă, povestea el când și când, oricui venea să vadă ce mai face moș Grigore și mult după aia, câtă vreme mai întreba te miri cine cât a zăcut, dacă s-a chinuit, cum a murit… trecuse de 12 și ăsta bătrânu’ stătea tot culcat. Hai, mă, tată, vino, mă, la masă, hai, că e Crăciunu’.

  • Fire sensibilă, ureche zburdalnică, normal că mă zgârie al naibii, dureros până la Eustachio și dincolo de trompa lui... cine?... cel mai gingaș verb al limbii române, răsfățatul poeților, parola de bază a familiei și direct răspunzătorul pentru perpetuarea speciei și sporirea natalității, da, ați ghicit!, verbul ”a iubi”. De la o vreme, românii nu-și mai iubesc doar copiii, nevasta, mama, tatăl, soacra, familia, țara, amanta, cățelul, pisica, mașina etc... etc., în fine, aproapele sau, după caz, dușmanul, categoria ”ca pe tine însuți”, ci, odată cu... gloabalizarea, care ne servește de toate, inclusiv publicitate tradusă profi, după modelul ace, brice și... calice, au ajuns să iubească și...

  • Ca să fiu în ton cu țICNEALA trecută, voi începe astfel: Mircea Dinescu iubește să fie haios. Dar iubește mult de tot! Pur și simplu, adoră să fie original, șocant, amuzant, simpatic, plin de haz. Și e căzut în limbă după orice nostimadă asezonată cu puțină scatologie, valoare pe care, de altfel, el însuși a introdus-o sub formă de, citez: ”căcat” în limbajul public, chit că acesta era destul de ordurier și fără inestimabila sa contribuție. Pe de altă parte, de la înălțimea autorității sale intelectuale, Gigi Becali a decretat că ”prost” este o metaforă, și încă una mișto, și, astfel, cu asemenea bastoane în raniță, orice răcan-gură-murdară a crezut că poate să ajungă mareșal al pamfletului, fiindcă s-a dat liber la aruncarea lăturilor în capul oricui nu-ți este pe plac, nu face ce vrei tu și, în general, nu-ți cere voie să existe.

    Citește și: țICNELI (âncă) SUPORTABILe (10). Iubirea e un lucru foarte mare. Mihai iubește să meargă cu cortul...

  • Cocoțat pe gardul șubred care desparte ridicolul de sublim, Mircea Dinescu se dă cocoș de munte de pe malul Dunării și cucurigă cum îi vine lui pe chelie, băgându-și pintenii în el de adevăr, de bun simț, de decență sau dreaptă judecată. Versetele penibilului sună mișto, nu?, și se aud până departe, că doar unul e Mircea Dinescu cel haios cu gura mare.

  • Am ținut tot postul, am dat de pomană, am ascultat de Vela și de Daniel, l-am afurisit pe Iohannis și, ca dovadă că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită... ups!, mi se strică frigiderul. Tocmai acum, vă dați seama?!, când cu toate alea pentru Paște, bucătăreală, prăjitureală... Nevastă-mea nu e italiancă, dar se pricepe la tarantele. Dopo che e finito il repertorio di siciliane e calabrese, numai într-o napoletana vero m-a ținut... Au, au, au, zilele mele, capisci?

    Toți zeii!... toți au murit! toți mor! vorba lu' Nenea Iancu, atunci, bre, când cu Lefter ăla cu două lozuri, numai... Internetus trăiește.

  • Unul dintre puținele avantaje ale izolării este că poți s-o iei razna fără a da de bănuit. De pildă, uite, eu o să vorbesc astăzi despre un... zâmbet. Și, la pariu, asta n-o să i se pară nimănui ciudat. Da, își face pandemia de cap și covidul ravagii, dar ce? nu merge un mic zâmbet, acolo, măcar așa, de rezistență tăcută, de sfidare drăguță? Îmi amintesc că un oarecare Marquez a scris chiar un roman întreg și foarte gros, ni la el: ”Dragoste la vremea holerei”. Ce mi-e holera, ce mi-e covidu?! Plus că dragostea e mai mult decât un zâmbet, nu?

  • Ţi s-a întâmplat, desigur, să ajungi la un adevăr. Nu la un mare adevăr, la un adevăr istoric, la un adevăr absolut, aşa cum fac prorocii, filozofii, artiştii sau savanţii, iluminaţii sau vizionarii, spuneţi-le cum vreţi. Nu la aceste cazuri de graţie divină mă refer eu aici. Nu! Eu mă refer la omul normal, la omul ca toţi oamenii, la omul obişnuit, căruia, uneori, i se întâmplă să ajungă la un adevăr obişnuit şi să devină conştient de asta: Dom’le, ăsta e adevărul!

  • Nu din snobism, ci pentru a mai îndulci puțin titlul și, mai ales, pentru a vă convinge într-o limbă de largă circulație și enorm prestigiu că ceea ce urmează să vă spun astăzi e o treabă mare, fraților, și la ei și la noi, și atunci și acum, iată tema pe franțuzește: ”Du sublime au ridicule, il n'y a qu'un pas”. A spus-o Napoleon după ce, bineînțeles, a experimentat-o pe pielea lui imperială, sub forma unui ridicol dezastru sublim, realizat în pas grăbit, atunci când a fost nevoit să se retragă cu coada între picioare din Moscova complet pustiită, dar nu cucerită, total distrusă, dar nu capitulată. Dar, în fine, să lăsăm istoria să doarmă-n colb de cronici, cum însuși Poetul ne îndeamnă... și să vedem bârna din ochii noștri...

  • Fiindcă mulți cred încă și acum că Ziua Independenței de Stat a României trebuie sărbătorită pe 9 mai, la aceeași dată, așadar, cu Ziua Europei și cu Ziua Victoriei asupra Germaniei Naziste (de altfel, compania este selectă), n-ar fi rău să ne aplecăm puțin asupra evenimentelor istorice de acum 143 de ani și chiar mai recente, ca să ne risipim confuziile și să ne limpezim opțiunile.

  • 1. Pesedeu, personaj colectiv, cică (citat din memorie): Hai, peneliștilor, vine 1 septembrie, ce faceți, tată, cu mărirea aia?!

    Caragiale: ”Bubico! (...) şezi mumos, mamiţo!”

  • Îmi vine să încep ca în Biblia latină: ”In principio erat Verbum”. Dar nu vreau să cad în păcatul trufiei nici măcar de dragul limbii latine și oricât m-ar subjuga acest prim verset fundamental al Evangheliei după Ioan: ”La început a fost Cuvântul”. Așa că voi sta cuminte în banca mea și voi mărturisi cu modestie: La început, a fost doar o această postare pe facebook: ”Nici acum nu se face cine știe ce, dar chiar așa... să se scoată limba latină din programa școlară?! Urmașii noștri nu vor mai ști ce înseamnă: ”Est modus in rebus; Errare humanum est; Nosce te ipsum!; Fiat lux! sau Cogito ergo sum”. Cum nu știu eu ce înseamnă ”Naghunahuna ako nga adunay”... fiindcă nu am învățat cebuana. QED!”

  • Este aproape miezul nopţii. Riguros exact, că suntem în Germania, e 23,42. Orășelul doarme sub o claie de întuneric vâscos. Cele câteva becuri gălbui din vârful stâlpilor fac şi ele ce pot. E destul de frig, pentru luna lui cuptor a concediului de vară. O ploicică zornăie monoton pe acoperişuri. Cred că din casă se aude ţais, exact ce-i trebuie neamţului ca să doarmă buştean şi să viseze că pe stradă nu umblă nici măcar infractorii. Români, desigur, asta nu e greu de constatat, cu RO pe maşină. Normal că mă codesc să sun, deşi fräulein de la benzinăria de pe autobahn, care-mi dăduse adresa, fusese categorică, gesticulând foarte expresiv: Ei, na!, ce contează ora, când e vorba de afaceri?

  • Știu că e o glumă veche, un banc, ceva de hai să ne râdem, care și-a cam trăit traiul, și-a mâncat mălaiul feisbucului, care și el s-a contaminat de mitologia românească a minunățiilor care țin trei zile, niciun minut în plus. Și… bine face, bine găsește, fiindcă dacă, în intervalul ăsta de bătut șaua, iapa tot nu pricepe, e păcat să strici orzul pe gâște și nu mai are niciun rost să bați apa-n piuă, că nu tot ce zboară se mănâncă și nici… bici nu poți face din orice.

  • Personajul: Cătălin Mitralieră Rădulescu, medic și deputat; sau invers

  • Cât mai e română… limba asta?

    Personajul colectiv: noi toți, ei tonți, popor, oșteni, curteni… toată strânsura FB

    Autorul: ”Prostul face tot ce poate ca să nu treacă neobservat” (Tudor Mușatescu).

    Nașul: Știu din istorie că întotdeauna a fost la fel (uneori, chiar mai rău), dar acum, ca martor ocular și participant direct, pot să confirm că trăim într-o lume complet tâmpită. Vai, ce-am zis?! Asta e, mi-a scăpat, scuze, reformulez: parțial tâmpită. Parțial, dar covârșitor! Nu credeți? Dacă nu vă conving primele știri ale zilei, uitați-vă la ultimul talk-show al nopții. Nu insist, nu dau exemple, iar pe cei care se grăbesc să mă injurieze sau doar să mă înjure îi invit să găsească ei un calificativ mai potrivit pentru lumea asta minunată, oferta sinonimică la ”tâmpit” fiind bogată și variată: idiot, stupid, îndobitocit, prostit, amețit, nerod, buimac, năuc, zăpăcit, țicnit, capiu, uluit, hăbăuc, tehui.

Page 1 of 2

Joomla SEF URLs by Artio