minel ghita mateuca

  • Un harnic și sobru scriitor ploieștean, militant de vocație al culturii urbei sale, își deversează sila pe fb, o iau cu copy – paste, că pătează: ”Am căutat în numărul 21 al Românii literare (…) Absolut nimic. Am căutat în nr. 22. Aici da. La "calendar", cu litere mici "25 mai 1933 s-a născut Eugen Simion". Atât crede România literară că merită importantul cărturar la aniversare a 87 de ani, eminentul profesor la filologia bucureşteană, criticul şi istoricul literar de excepţie, academicianul, două legislaturi preşedinte al Academiei, editorul operelor capitale ale literaturii române (…) Cui nu i se face silă de memoria intelectuală de-a dreptul insignifiantă a editorilor revistei, a directorului său, coleg de catedră universitară - de pe când amândoi erau asistenţi - şi de revistă cu ostracizatul pe nedrept? Mie mi-e silă. Acesta este cauza din pricina căreia cultura, literatura română nu dau înainte. Vine cineva şi şterge ceea ce s-a făcut. Şi totul se ia de la cap”.

  • În 1977, Ceaușescu ne-a obligat prin lege să zicem ”tovarăș” și ”tovarășă”, în loc de ”domn”, ”doamnă” și chiar ”domnișoară”. Ce era să facem? Ne tovărășeam ca niște domni peste tot, în fabrici și uzine, în ședințe, la școală, la primărie... Da, dar la coadă sau în tren, continuam să ne domnim tovărășește, în virtutea inerției, iar la scara blocului și la coafor, bârfa nu mergea cu ideea de tovarăș, însă cocoanele puteau fi scărmănate să le meargă fulgii… fir-ar ea de nenorocită, că se ține mare doamnă…

  • Ce-a făcut Orban? De ziua lui, târziu, după program, cu doar câțiva colegi din guvern (se pare, la inițiativa lor, dar amănuntul chiar nu contează)... o pizza, o bere, o țigară... A fumat și n-a purtat masca, în propriu-i birou de primul slujitor al legii. A încălcat pravila, a sfidat alerta, s-a aflat, s-a predat, a plătit. A ieșit scandal...

  • Nu ştiu de ce, zilele astea, mi-am amintit… poate toamna asta, care începe să se ia din ce în ce mai în serios… a trecut întâi o boare… a ruginit frunza din vii… cu promisiunea că niciodată nu fu mai frumoasă… ei, da!, duios de inevitabil… cu primul clopoțel, ca să recurg la o metaforă prăfuită… care, totuși, sună mai bine dect prima sirenă… ei bine, iată că știu de ce, zilele astea, mi-am amintit de anii de şcoală. De acel profesor de matematică, de fapt, care, atunci când vreunul dintre noi se canonea cu o rezolvare complicată la un exerciţiu simplu, mormăia mai mult pentru el: Mmda, mmbine... după care, cu mâna dreaptă arcuită deasupra capului, se scărpina la urechea stângă. Şi, când ne potoleam din râsul provocat de giumbuşlucul lui, dădea invariabil această sentinţă cu aparenţă interogativă: De ce simplu?... când se poate complicat...

  • Scena era pentru un pictor, pentru un regizor, mă rog, pentru cineva care să se fi priceput s-o transforme în artă. Mi-a fost însă dat mie, un pârlit de gazetar bătrân, să asist la ea.

  • Unii vor strâmba din nas: Gunoi?! Da, pute!... mai ales acum, vara… vara asta care, gata!, oricum, a trecut ca o amăgire. Deci, azi, despre gunoi. Da, știu, dovadă că am spus-o deja, de ce trebuie s-o repet?... pute! Dar despre ce să fi scris? Despre politică? Sunteţi siguri că nu era mai rău? Bleah!

  • Eram plecat de câteva zile cu treburi, când, seara, la hotel, am primit un telefon de acasă: Mama... Știam povestea, dar se pare că de data asta era mult mai grav. De la gară, am venit direct la spital, evident, în afara orelor de vizitare. I-am explicat portăriței ce și cum și m-a înțeles imediat, citind dintr-o ochire codul bancnotei. Am urcat rapid la Cardiologie, mi-ar fi plăcut să fiu nălucă, fiindcă numai de vreo ceartă cu cine știe ce asistentă înțepată nu aveam chef. Și atunci l-am văzut! Era întins cu fața în sus pe o targă și avea ochii deschiși. Nebărbierit, cu pielea ca un năvod ud, încrețită groaznic în colțul pleoapelor, obrajii supți, mâinile mari și muncite, cu unghiile netăiate și murdare, buza de sus i se mișca necontrolat, iar mărul lui Adam, imens și stacojiu, urca și cobora întruna, ca și când omul înghițea în sec neobișnuit de rapid.

  • Când gălăgia devenea de nesuportat, namila de Erja Unguroaica smulgea o buruiană de-aia cu tulpina lemnoasă, noi îi ziceam sârma dracului, ne fugărea și ne altoia peste picioare, boscorodindu-ne cum numai ea știa să o facă: Mei, mei, ghiermeci urlatorii… fuguși de aici, nu poți femeile dai o beșina de voi, bitangi ce esteți! Noi ne prăpădeam de râs și ne risipeam care-ncotro, ca găinile speriate de erete, strigând măscări învățate de la Feri Ceferistu’ pe care îl amenințam că-l spunem lu’ bărba-su lu’ Erja, când îl prindeam că dă ocoale pe la baraca lor, mangă.

  • „Cioca, boca/ sărăntoca!”... asta era ceea ce ne scotea cel mai mult din minți, mai mult chiar ca ”Oltenii, oltenii, țăranii și sticlenii”, vedeam roșu în fața ochilor și aruncam și mai și cu pietre în ei, peste calea ferată, spre magazia gării, unde era cazemata lor și unde se mai întâmpla să spargem vreun geam, ba chiar să mai lovim vreun trecător nevinovat, cum a fost astă toamnă, când i-am spart capu’ lu’ moș Mardare, omu’ de hamalâc de la alimentara lu’ nea Stoica, de s-a dus ăla la Miliție cu sângele șiroindu-i pe față, strigând cât îl ținea gura: M-ați omorât, m-ați omorât, criminalilor!, și după un sfert de oră s-a văzut norul de praf lăsat de GAZ pe drumul fabricii, dar noi deja eram despuiați pe malul apei, dincolo de păduricea de scaieți, bălăcindu-ne la Lido, bulboana aia mișto de-o făcea Prahova chiar în dreptul Coloniei…

  • Că-l cheamă Ianis, Nikos sau Dimitrios, contează mai puţin. Sau deloc. Important este că munceşte. Grecul munceşte! La șapte dimineaţa, iese pe terasă, îşi aprinde prima ţigară a zilei şi îşi bea cafeaua. La șapte jumate, pleacă deja cu prima camionetă încărcată cu răsaduri. Le duce, probabil, la piaţă. Sau, mai degrabă, la câmp, să le planteze. E clar că grecul are un „lot” cum ar zice Moromete, fiindcă, altfel, la ce i-ar trebui tractorul şi grapa şi celelalte utilaje şi unelte din spatele casei? Pe la 8, pleacă şi nevastă-sa, cu portbagajul plin tot de lădiţe cu răsaduri. E clar, oamenii ăştia nu se duc la plajă! Se întorc pe la şapte, opt seara. Pe la nouă, ies pe terasă, stau de vorbă, poate mănâncă ceva, beau vreo bere, nu se vede prea bine, e aproape întuneric, iar becul lor e destul de chior. La nouă jumate, intră în casă. Îmi închipui că adorm instantaneu, că doar nu s-or uita la Antena 3, până la doişpe noaptea... A doua zi, o iau de la capăt.

    Grecul munceşte! Douăsprezece ore pe zi, de luni până sâmbătă. Duminica este a lui Dumnezeu şi grecul ştie asta mai bine decât oricine. Din balconul vacanţei mele de Paşte, l-am văzut muncind şi-n Joia Mare şi-n Vinerea Mare şi-n Sâmbăta Paştelui... nu cred că s-ar supăra pe mine, dacă ar afla că îl pârăsc aici. Socotelile lui cu Dumnezeu şi le face singur, nu are nevoie de avocaţi. Şi le face bine.

    În Vinerea Mare, seara, după ce preoţii s-au aşezat cu icoanele şi prapurii în fruntea mulţimii, l-am văzut pe Ianis, Nikos, Dimitrios sau cum l-o chema pe grecul meu, încolonat în procesiunea care a înconjurat biserica, străbătând jumătate de oraş. L-am văzut şi de Înviere, cum a sărutat icoanele şi cum a luat lumină. Cu aceleaşi gesturi normale ca atunci când îşi încarcă lădiţele cu răsaduri în camionetă sau când îşi ataşează la tractor pompa de stropit măslini. Sunt sigur că grecul are şi nişte măslini. Nu există grec fără măslini. Grecia însăşi nu există fără măslini.

    În Săptămâna Mare, l-am văzut pe grec muncind de dimineaţă până seara. De curând, Grecia a trecut printr-o criză profundă. Și nici acum nu se simte prera bine. Sunt semne care se văd cu ochiul liber, de profan, iar economiştii şi politicienii ştiu mai bine. Ianis însuşi trebuie să ştie al dracului de bine. Şi al dracului de dureros. Dar el mai ştie ceva. Că nu este prima criză profundă prin care trece ţara lui. Şi poate că şi de aceea munceşte douăsprezece ore pe zi, de luni până duminică, fiindcă nu este Paşte în fiecare duminică.

    Tocmai de aceea nu am nicio îndoială că Grecia va şti să iasă şi de data asta la liman. Fiindcă oricât de profundă și de îndelungată ar fi criza, grecul este şi mai profund și mai stăruitor în munca sa, în seriozitatea, tenacitatea şi credinţa sa. În fond, călătoreşte prin istorie de câteva bune mii de ani aici, pe continentul şi în insulele lui, cu măslinii lui, cu eroii, zeii şi îngerii lui, cu filozofii şi sculptorii lui, cu neguțătorii şi corăbierii lui, cu poeţii, matematicienii şi politicienii lui, cu templele şi bisericile lui, cu Acropole şi cu Meteora, cu Olimpul şi cu Muntele Athos. Cu Grecia lui.

    Şi a noastră, dacă stăm să ne gândim bine.
    M. Ghiţă Mateucă

  • La grădinița politicii românești cu cel mai prelungit program electoral posibil ajuns deja la level apă de ploaie… tovarășa Gabi, educatoarea șefă a PSD București deschide serbarea de început de campanie electorală și de sfârșit de politică serioasă citind lista premianților. În cap, Petre Roman. În sală, rumoare… Câțiva aspiranți pesediști la pole position încearcă să facă gât, dar rămân bușbe, fiindcă Firea le-o ia înainte și anunță un alt monstru sacru al cacealmalelor: Mitică Dragomir, după care parcă a tunat și i-a adunat: Cornel Dinu, Anghel Iordănescu. Și cred că închisese la ”Antipa”, fiindcă Ilie Năstase și Gheorghe Zamfir n-au mai apucat să fie scoși de la naftalină, așa că vor rămâne, și de data asta, mă-nțeledzi… fără coledzi!

  • I.Când și când, cețurile trecutului se mai limpezesc și atunci văd cum îndepărtata mea copilărie îmi face cu mâna, zâmbind: Vino-ncoace! Nu ți-e dor să mai muști o dată din fericirea de a nu ști ce te așteaptă? Nici nu apuc măcar să schițez vreun gest: O, ce-aș mai veni… că deja fermoarul cețurilor se închide la loc și mi-e atât de teamă, atât de teamă să nu mă pierd pe drumul de întoarcere.

    Oricum, după mirabila apariție, rămân așa… cu un dor năpraznic, dar și cu o mult mai puternică stare de mulțumire că uite, încă mai există ceva care poate să mă uimească, să mă uluiască, să mă minuneze… și eu încă mă pot juca în voie împletindu-mi pe degete iarba timpului. Acolo, în Azuga primei mele copilării, când, în zilele înecate în zăpadă tata mă ducea la școală cu sania, numai de ierni grele nu duceam lipsă. Și, totuși, de fiecare dată când blânda, frumoasa și distinsa noastă doamnă învățătoare Ionescu, pe care o iubeam fără să știu ce e aia iubire, ne anunța cu glasul ei abia șoptit:

    Copii, ninge!... toată clasa, buluc la fereastră. Și, privind hipnotizat la fulgii mari și leneși care abia dacă se hotărau să atingă pământul… uimire mai mare nu am mai trăit vreodată, mai mare și mai curată, mai curată și mai plină de promisiunea unor bucurii mari și curate. Și mai era și căldura trupurilor noastre de copii înghesuiți unul în altul, și răsuflările noastre dulci și amestecate, și glasul atât de îmbietor al doamnei noastre: Gata, copii, gata!, treceți în bănci… la pauză ieșim să ne jucăm în zăpadă.

    Și acea spontană erupție de candoare, mulțumire și fericire, impetuoasă ca o aripă de înger care-și ia zborul din icoane direct spre Dumnezeu, îngreunat de rugăciunile noastre, oh, acel: Eeee!... care ar fi trebuit să ne țină toată viața, dar de fiecare dată se stingea după primul ecou…

    M. Ghiță Mateucă

  • II. Moș Grigore Peta căzuse la pat imediat după Sfântul Andrei, dar de la Crăciun nu se mai sculase din așternuturi. Fii-su ăl mare, Fănică, ținea minte ziua asta, fiindcă se dusese la el ca să-l cheme la masă, și n-a fost chip să-l ridice din țoale. Mă, povestea el când și când, oricui venea să vadă ce mai face moș Grigore și mult după aia, câtă vreme mai întreba te miri cine cât a zăcut, dacă s-a chinuit, cum a murit… trecuse de 12 și ăsta bătrânu’ stătea tot culcat. Hai, mă, tată, vino, mă, la masă, hai, că e Crăciunu’.

  • Că iese unu' sau altu'?... primar, președinte de CJ, consilier… că învinge partidul X sau partidul Y?… cum votează Ardealul, cine ”ia” Moldova, cine câștigă Oltenia?... ce se-ntâmplă în mediul rural?... cu cine merge urbanul… cu țăranii lui cu tot?... ce fac bucureștenii?... ea sau el?!

  • Nu ştiu ce se întâmplă cu noi, dar este imposibil să găsim pe cineva să ne facă mai mult rău decât suntem în stare să ne facem noi înşine. Luaţi separat, fiecare în parte, nu suntem cine ştie cât de diferiţi faţă de alţi oameni, de prin alte părţi de lume, ba chiar suntem comparabili cu cetăţenii multor state europene, luaţi individual, dar toţi la un loc devenim o teribilă forţă de autodistrugere.

  • Fire sensibilă, ureche zburdalnică, normal că mă zgârie al naibii, dureros până la Eustachio și dincolo de trompa lui... cine?... cel mai gingaș verb al limbii române, răsfățatul poeților, parola de bază a familiei și direct răspunzătorul pentru perpetuarea speciei și sporirea natalității, da, ați ghicit!, verbul ”a iubi”. De la o vreme, românii nu-și mai iubesc doar copiii, nevasta, mama, tatăl, soacra, familia, țara, amanta, cățelul, pisica, mașina etc... etc., în fine, aproapele sau, după caz, dușmanul, categoria ”ca pe tine însuți”, ci, odată cu... gloabalizarea, care ne servește de toate, inclusiv publicitate tradusă profi, după modelul ace, brice și... calice, au ajuns să iubească și...

  • Ca să fiu în ton cu țICNEALA trecută, voi începe astfel: Mircea Dinescu iubește să fie haios. Dar iubește mult de tot! Pur și simplu, adoră să fie original, șocant, amuzant, simpatic, plin de haz. Și e căzut în limbă după orice nostimadă asezonată cu puțină scatologie, valoare pe care, de altfel, el însuși a introdus-o sub formă de, citez: ”căcat” în limbajul public, chit că acesta era destul de ordurier și fără inestimabila sa contribuție. Pe de altă parte, de la înălțimea autorității sale intelectuale, Gigi Becali a decretat că ”prost” este o metaforă, și încă una mișto, și, astfel, cu asemenea bastoane în raniță, orice răcan-gură-murdară a crezut că poate să ajungă mareșal al pamfletului, fiindcă s-a dat liber la aruncarea lăturilor în capul oricui nu-ți este pe plac, nu face ce vrei tu și, în general, nu-ți cere voie să existe.

    Citește și: țICNELI (âncă) SUPORTABILe (10). Iubirea e un lucru foarte mare. Mihai iubește să meargă cu cortul...

  • Cocoțat pe gardul șubred care desparte ridicolul de sublim, Mircea Dinescu se dă cocoș de munte de pe malul Dunării și cucurigă cum îi vine lui pe chelie, băgându-și pintenii în el de adevăr, de bun simț, de decență sau dreaptă judecată. Versetele penibilului sună mișto, nu?, și se aud până departe, că doar unul e Mircea Dinescu cel haios cu gura mare.

  • Am ținut tot postul, am dat de pomană, am ascultat de Vela și de Daniel, l-am afurisit pe Iohannis și, ca dovadă că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită... ups!, mi se strică frigiderul. Tocmai acum, vă dați seama?!, când cu toate alea pentru Paște, bucătăreală, prăjitureală... Nevastă-mea nu e italiancă, dar se pricepe la tarantele. Dopo che e finito il repertorio di siciliane e calabrese, numai într-o napoletana vero m-a ținut... Au, au, au, zilele mele, capisci?

    Toți zeii!... toți au murit! toți mor! vorba lu' Nenea Iancu, atunci, bre, când cu Lefter ăla cu două lozuri, numai... Internetus trăiește.

  • Unul dintre puținele avantaje ale izolării este că poți s-o iei razna fără a da de bănuit. De pildă, uite, eu o să vorbesc astăzi despre un... zâmbet. Și, la pariu, asta n-o să i se pară nimănui ciudat. Da, își face pandemia de cap și covidul ravagii, dar ce? nu merge un mic zâmbet, acolo, măcar așa, de rezistență tăcută, de sfidare drăguță? Îmi amintesc că un oarecare Marquez a scris chiar un roman întreg și foarte gros, ni la el: ”Dragoste la vremea holerei”. Ce mi-e holera, ce mi-e covidu?! Plus că dragostea e mai mult decât un zâmbet, nu?

Page 1 of 4

Joomla SEF URLs by Artio