minel ghita mateuca

  • După ce a uitat cât a dat din coate și i-a trecut jena de a fi slugărit pilele care au decis loteria funcției, directorul începe să creadă că s-a trezit în scaun fiindcă este el tobă de carte, ca absolvent al universității din Moreni (nu este universitate la Moreni?... aveți răbdare!) și specialist nevoie mare, dottore doldora de patalamale care-i atestă tot felul de specializări și tot neamul de calități. Somitate!

    Este exact ceea ce-i trebuie pentru ca directorul să facă prima greșeală, aceea de a confunda durata cu eternitatea. Când e în funcţie de un an, doi, nu îl interesează decât durata, dar după ce a rezistat un ciclu electoral de patru ani, deja începe să se creadă etern. Dacă are noroc și câștigă iarăși ai lui, cei care l-au pus în funcție, harașo, precrasnâi!... minunat!, s-a mai făcut cu patru ani de directorat la cv. Doar dacă nu fluieră în biserică, dar cine e nebunul ăla să nu vadă dincotro bate vântul când se descheie la șliț?! Dacă însă câștigă ceilalți?... așa, și?! păi, când ai ajuns un virtuoz al slujului, mai contează în fața cui te produci?

  • Lehamitea e anticamera abandonului… locul ăla sinistru, sufrageria tuturor ororilor, unde, dacă ai apucat să intri, gata!, nu mai ai nicio scăpare, poate doar scăparea pe tine, fiindcă, odată ce-ai abandonat, înseamnă că nu te mai preocupă nimic, nu te mai interesează nimic, nu-ți mai pasă de nimic, nici măcar de ceea ce se poate întâmpla cu tine însuți dacă ieși pe stradă în chiloți… și o iei așa, în neștire, spre niciunde. Sigur că e greu. Sigur că e infernal să dai piept zilnic cu minciuna, cu impostura, cu hoția, cu ticăloșia, cu manipularea, cu prostia... cu acel oribil țunami devastator care năvălește peste tine din toate pozițiile – din politică, de la serviciu, de la primărie sau de la spital, de la televizor, din ziare, sau, mai ales, din feisbucul nostru cel de toate zilele și a trei sferturi din nopțile noastre.

  • Nu, nu ştiu ce să mai cred. Nu mai ştiu ce să cred despre noi înşine, despre poporul ăsta, despre naţia asta, despre ţara asta, despre populaţia asta şi despre conducătorii ăştia pe care şi-i alege şi apoi nu-i mai respectă, dar continuă să-i tolereze. Pe jumătate, sunt înclinat să cred că e vorba de un blestem istoric. Orice-am face, orice-am drege, nu ne iese. Oricât am fi de buni, de inteligenţi, de competenţi, de cinstiţi, harnici, bine intenţionaţi şi responsabili, pur şi simplu, nu ne iese nimic din ce încercăm, dăm greş de fiecare dată când ne propunem ceva şi o luăm în barbă original, după care ne punem ori pe criticat, ori pe jelit.

  • Uite, n-am ce face şi mă f. şi pe mine o grijă. Câţi membri de partid or fi în ţara asta?! Așa… toți la un loc, nu contează culoarea carnetului și nici cotizația la zi, membru să fie. Nu sunt chiar atât de disperat, ca să mă intereseze câţi are fiecare partid în parte. Şi, oricum, n-aş afla adevărul, fiindcă ăştia mint şi când numără, nu numai când respiră. Aş vrea să aflu doar câţi sunt în total. Cu toptanul, cum zice moldovanul, normal că sunt priviţi de către politicieni ca o turmă de credincioşi, adevăraţi bigoţi politici care, în tratatele de politologie, sunt numiţi, uşor maliţios, “electorat captiv”. Deci, să fie un milion?

  • „Partidul e-n toate/ E-n cele ce sunt/ Şi-n cele ce mâine vor râde la soare.” Aşa începe o poezie care a făcut epocă, la vremea ei, fiind recitată peste tot, de la modestele serbări şcolare şi până la monstruoasele spectacole omagiale… şi continua: “E-n holda întreagă şi-n bobul mărunt,/ E-n pruncul din leagăn/ Și-n omul cărunt,/ E-n viața ce veșnic nu moare” (“Partidului”). A fost scrisă de George Lesnea, dar numele autorului are mai puţină importanţă, din moment ce poezia continuă să fie atribuită şi azi ba lui Dan Deşliu, ba lui Mihai Beniuc, ba cine ştie cărui alt poet de curte comunistă, pe ideea că tot o apă şi-un pământ….

    Adică, noroi! Dar, vai, câtă dreptate avea noroiul! Şi cum mai crâcneam noi, câte doi, câte trei, cu ochii-n patru, să nu ne prindă cineva că spunem bancuri! Ei erau proşti, cu partidul şi cu versurile lor, iar noi, cu lecturile şi cu miştourile noaste, de!, eram deştepţi! Ne hrăneam cu iluzia că nici atunci, la vremea aceea, “Partidul” nu era chiar în toate „ce sunt”, când, de fapt, prea era!, dar auzi ce profeţie tâmpită!, să pretinzi că Partidul va fi şi-n cele ce mâine… Că doar n-o dăinui cât lumea, Partidul ăsta! Ba bine că nu!

  • Ştiam că suntem o naţie de tâmpiţi, dar nici chiar aşa, în asemenea proporție, adică jumate! Şi nu mă refer la câţi pică bacul, cu toate că şi melcul ăsta aleargă pe acelaşi culoar. Simt că deja vă sare muştaru’, dar lăsaţi!, că a fi tâmpit nu este chiar cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Nu înseamnă decât prost, idiot, imbecil, dobitoc, stupid, buimac, năuc, zăpăcit, tont, nătărău, nătâng, netot, nerod... Ce, e mai bine să fii hoţ? Ticălos?! Sau criminal!? Cum ar fi să fim o naţie de criminali, ai?, că mintea mea refuză să conceapă aşa ceva. Vedeţi, aşadar, că totul e relativ, iar a fi o naţie de tâmpiţi începe să devină, cum să zic?, dacă nu simpatic, cel puţin, suportabil.

  • Marea amăgeală a formelor fără fond a început la noi în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate, când societatea românească încă feudală s-a iluzionat că se poate moderniza rapid, copiind diverse form(ul)e occidentale pe care să le aplice “fondului” nostru naţional, preponderent oriental, cel puţin în Muntenia şi Moldova. Iar în cazul în care acesta lipseşte, nu-i nimic, apare el, fiindcă, nu-i aşa?, forma creează fondul. Creează pe dracu!

  • Ca să fie clar din capul locului, este vorba de cuponul de pensie. Aş fi putut croşeta un echivoc drăguţ, dar nu-mi arde de glume şi mă şi grăbesc. Mă grăbesc să ajung la poștă. Poșta ”mare”! Asta era marți. Dumneavoastră de când n-aţi mai fost? De mult? Nu vă cred! După veşnica aglomeraţie, parcă am fi un oraş de farfurizi… are, n-are treabă, la 11 trecute fix o mulțime de oameni se calcă pe picioare la poștă. Năduşim la cozi de n-avem aer. Bine, acum mai e și efectul de mască. Dar tot mai miroase câte unul de înţepeneşti, deși el încă mișcă. Ce mască, frățioare? Face și ea ce poate… Aeeer! Aer condiţionat! Ce-ai, dom’ne, eşti dus?!, unde-ai mai pomenit dumneata aşa ceva? Auzi la el!, aer condiţionat la poştă, că doar aer condiţionat avea şi la mă-sa acasă…

  • La început, ţara noastră a fost o ţară de sate. Tocmai de-aia, veşnicia s-a născut la sat. Unde era să se nască? Cred că, pentru azi, asta ar fi trebuit să fie tot, în sensul că acest amărât de material de presă (unii îi zic editorial, alţii, comentariu, mie nu-mi iese decât câte un amărât de material de presă), hai, acest articol, trebuia să se fi terminat deja. Două adagii sacrosancte din doi monştri sacri ai culturii române (la derută, n-am pus ghilimele), din Geo Bogza, prima propoziţie, respectiv din Lucian Blaga, treaba cu veşnicia, plus că-mi reuşise şi glumiţa cu semnul întrebării, gata, suficient! Ar fi fost ceva drăguţ, cu un aer de intelectualism rasat, chiar uşor filozofic. Lăsam şi un final deschis... Ca să nu mai vorbesc de frumoasa performanță ca măcar săptămâna asta să scap neînjurat.

  • N-am văzut profet mai... (era să zic mincinos) prost inspirat ca Brucan! Cei 20 de ani pe care Oracolul din Dămăroaia ni-i făcea cadou în ianuarie ’90 pentru ca „românii să deprindă democraţia” s-au dus, hăt... de mult, în sensul că au mai trecut încă 10 ani de la termenul prorocit. S-au dus naibii, așadar, în total, 30 de ani, iar noi am deprins pe dracu’. N-am învăţat nimic. Nici măcar să votăm! Am votat prost de atâtea ori... Iar acum ne pregătim să mai votăm o dată, peste o săptămână. Aud din ce în ce mai des tot felul de brucani care anunţă că naţia va aduce din nou PSD-ul la guvernare... guvernarea locală de tip fanariot și guvernarea județeană baroniada roșie. Şi, culmea stupefacţiei, aproape că am ajuns să-i cred.

  • Vineri după-amiază, ora 5, o zi superbă de vară și o oră numai bună de făcut orice altceva, o baie la ștrand, o plimbare cu bicicleta, o bere cu prietenii, un pui de somn… Orice altceva, în afară de plicticoasa asta de festivitate de deschidere a unui ciclu de acţiuni culturale de interes judeţean. Dar obligațiile de serviciu sunt obligații de serviciu chiar și în fundul gol… În fundul gol al sălii, acolo unde de obicei mă instalez la ocazii de-astea, nu știu de ce… probabil că așa mi se pare mai suportabil calvarul a două ore de vorbit discuții. Sală mare, modernă, confortabilă. Publicul ocupă o treime, hai, aproape jumătate din locuri. Foarte mulți elevi de liceu aduşi cu clasa de niște profesori evident mai apatici decât ei, mimând totuși că sunt vii numai prin faptul că butonează cu oarecare interes la telefoane, niște studenți, parcă mereu aceeași, momiți cu două, trei puncte în plus la examen de același conferențiar veșnic abonat la astfel de bufonade pe care nu știu exact ce motive poate avea să le ia în serios. Restu’, adică maxim 30 de persoane, reprezintă “cultura” locală, intelighenția, cum ar veni, hailaiful, mă rog… câţiva directori de instituţii, nişte muzeografi, ceva bibliotecari, poate şi trei-patru primari, câțiva ziariști.

  • Când mă vedeau coborând din rată și chinuindu-mă cu valizoiu’ ăla de carton gălbui - bej deschis întărit cu șipci maron și colțuri de alamă, de fiecare dată plin de cărți, nebunii ăia de frați Bișa – Bișoii, cum le ziceam noi: Vali, Gabi și Mariusică începeau să zbiere ca apucații, de se auzea peste trei linii: Băăă, ieșiți, bă, în Lunca Fântânii, că veni ăsta al lu’ moș Florea Bițan, deșteptu’ ăsta care face pe prostu’ ca să semene cu noi, băăă… A venit Bibliotecă!

  • Că urcai încet, că urcai repede, nu conta, cum ajungeai la etajul II, al naibii senzor, parcă era jurat!, pe casa scării se stingea lumina. Noi, ai blocului, eram deja vaccinați, suportam în tăcere, nici măcar nu mai bâjbâiam pe întuneric după comutator, fiindcă degetul se ducea singur fix la butonul cu pricina, dar când și când se mai auzea câte un țipăt de spaimă, un strigăt de uimire sau măcar o înjurătură de mamă.. și toată lumea știa că e un străin în bloc. Iar eu mă întrebam care mamă?... mama luminii electrice, probabil, că nu toți știau că asta n-a avut mamă, ci doar tată, îl chema Lenin, așa cum scria într-o revistă de pionieri.

    Eu urcam întotdeauna agale, că avem bagaje, că nu aveam, oricum fatalitatea mă aștepta în capul scărilor de la II, mă mai lăsa exact șapte pași, eu ziceam mersi, că tocmai ajungeam la comutator și, când se făcea întuneric, țac!, apăsam butonul și gata, rezolvam problema pe loc. Aveam timp totuși să-mi amintesc, preț de un sfert de secundă, dar inevitabil, cum înjura tata la faza asta, tot ceva legat de lumină, normal, și de mamă, bineînțeles, dar măcar avea logică:...‘tu-i lampa mă-sii! Era felul lui de a face față surprizei care, nu știu de ce, dar sigur cu vreun motiv, îl lua mereu pe nepregătite: ‘tu-i lampa mă-sii!

  • Degeaba n-ai fost adus, asta e sigur, zice femeia, așezându-se lângă mine pe canapea și aprinzându-și o țigară. Aici nimeni nu e adus degeaba. Ceva ai făcut tu... Ai umblat cu străini pe la vreun hotel? Valută, ceva? Te-ai îmbătat și ai zis ceva ce nu trebuie? Femeia asta e nebună! Nu... cum să-i zic, doamnă?... tovarășă?... nu, tanti, n-am făcut nimic... eu sunt un băiat la locul meu, am note bune la școală, îmi ascult părinții... Bine, te cred, n-ai făcut nimic, dar cum e cu Dorin ăla de la Grădina zoologică, ăla cu care mergi tu pe munte, ia zi, îi mai laudă el pe legionari?! Am amuțit! De unde știe nebuna asta de Dorin?

  • Eram leoarcă de transpirație și doborât de oboseala unei zile care începuse devreme, cu o sculare anevoioasă la 5 jumate, că trenul pleca la 7 și-un sfert și făceam mai bine de-o juma de oră până la gară la Radomirești, cu căruța lui nea Tomiță, la care stăteam cu chirie, că taică-miu acolo fusese mutat cu serviciul, la Stoicănești, apoi, amețit de forfota din gara Roșiorii de Vede, unde am schimbat trenul spre Smârdioasa, apoi alte reprize de somn de câte zece minute, care mai mult mă amețeau, și stâlpii ăia de telegraf care fugeau îndărăt cu viteză, parcă și ei, ca și mine, speriați de monstrul cu roți imese care fluiera ca nebunu’ și scotea abur pe nări, pe urmă, după ce am pierdut rata, nervii Iuliei, care era roșie ca focu’ la față și vorbea repede – repede, de nu înțelegeam cuvintele, dar îmi dădeam seama că repeta întruna același lucru care o îngrozea: Ce mă fac eu acuma? Ce mă fac eu acuma? Și mai am și copilu-ăsta cu mine… Ce mă fac eu acuma? Cu ce ajung eu acasă?..., după care ăia vreo șapte, opt kilometri făcuți în remorca unui tractor din gară de la Smârdioasa până în marginea Conțeștiului, acolo unde tractoristul gras și bătrân i-a zis mătuși-mii: Îmi pare rău, fetițo, eu până aici te-am putut aduce… și apoi mersul pe jos prin soarele amiezii de foc, pe drumul ăla plin de țărână fierbinte.

  • În primul moment, nu știam... exact unde sunt, fiindcă, pur și simplu, mă trezisem dintr-o dată acolo... și doar când m-am dezmeticit puțin, două, trei secunde, parcă, parcă locul începuse să semene cu străduța aia pietonală de sub Piciorul ceasului de la Hale. Cu atât mai puțin știam ce naiba căutam acolo, la ora aia, când după-amiaza se stingea în valurile serii, lăsând unei lumini de aur aspru doar acoperișurile clădirilor și vârfurile copacilor, pe când jos, pe unde umblă oamenii, se desfășurau cu repeziciune sulurile mari de tul ale unei penumbre groase, care fremăta de primejdii. În orice caz, senzația era că trebuie să merg undeva, dar nu prea știam unde și nici nu prea aveam chef. Da’ de ce-or bea tipii ăștia în picioare la mesele alea înalte?, că bodega parcă era mai încolo, după colț, cu mese și scaune ca lumea, plus terasa aia drăguță de pe acoperiș... că, la naiba!, piață, piață, dar, totuși, suntem în centrul orașului.

  • Să dea Dumnezeu să miroși cartofi împuțiți, zicea Laiu Bețâu când îl supăra Nelu Blaneș: Mă, Laiu, mă... care e, mă, numele tău adevărat, că proștii ăștia crede că pe tine chiar așa te cheamă, Bețâu, cum te-a poreclit olteanca aia cu gura mare a lu’ Danciu de la 2, da’ eu nu cred, că ăsta nu e nume de bozgor, doar poreclă de băutor fruntaș... Ia, arată-ne buletinu’! Când era beat mort, adică... bine făcut, în limbajul tolerant cu slăbiciunile omenești al celor de la barăcile Coloniei, lui Laiu, cum îi zicea toată lumea, nu-i mai ajungea blestemul cu cartofii stricați, ci o da direct pe ungurește, boscorodind în limba lui complicată: Sült paraszt... néz mint hal a szatyorban... până ce venea într-un suflet Feri Ceferistu, care mai întâi îi potolea pe tovarășii de beție ai lui Laiu: Mai, preiten, nimicu zice Lajos de mama, e numa un moghior gluma, așa, că țăran la cuptor la mine uită ca peștele din sácoșe, și după aia se înfigea tare în prietenul lui: Mai, boanghene prost, tu nu știi gluma de la preiten asta Colonia, mai, cu ei beut și jucat tabinetele întreg noapte și acu te faci baftă, nu șade bine la băiat bun ca tine... Și Laiu se potolea la moment, își termina dintr-o sorbitură sticla de bere, se lungea în pat și se punea pe sforăit de ziceai că se dărâmă baraca, ne miram că nu deraiază trenurile, că nebuna de Iloanca lu’ Erja așa se și prostea: Sforăie nea Laiu... sare comolotiva de pe șine...

  • De un’e venniți, ffă, nebbunelor, la orra assta? Și-așșa de vvesele… Ce-ați ppățit? Nu numai că Sanu lu’ Veronica avea o voce cleioasă… nu, nu era bâlbâit, dar lungea consoanele aproape lipindu-le între ele… de parcă mesteca într-una ceva dulce și zemos, ca o pară văratică sau ca un fagure de miere, dar nici nu putea să-l zică pe ”d”… și nu că nu-i ieșea prea bine, ci doar ceva între ”d” și ”b”, nu!... nu-l zicea deloc, pur și simplu, îl mânca. La început, chestia te uimea, fiindcă nu te așteptai ca cineva să zică ”mă ’uc” în loc de ”mă duc” sau ”apă a’âncă” în loc de ”adâncă” sau toate alea… imediat însă te obișnuiai și rar cuvânt pe care să nu-l înțelegi din gura lu’ Sanu, fiindcă și el era deștept și înlocuia pe loc cuvintele care-i făceau probleme, zicea ”însă”, nu ”dar”, zicea ”acușica”, nu ”imediat”, ”mure” nu ”dude” sau, pur și simplu, le evita, în fel și chip, da’ așa, meseriaș, câteodată chiar cu un simplu gest și rareori mai făcea careva pe nebunu’ că el nu înțelege ce vorbește Sanu. Normal că-l chema Sandu, dar îi mai zicea cineva așa? Cică doar mă-sa, cel puțin așa susținea Nuța lu’ Bidilică, singura din sat care intra în casa lor o dată pe lună, neapărat vinerea, ca să ajute la curățenie.

  • Să trăiești, nea Floreo! E, mă, vreo sfârâială? Cade ceva? Hai, noroc!… tu ești, mă, Ionele? Da, mă, nea Floreo, eu!... uite, sunt cu Mică al lu’ Cercel, fuserăm și noi cu ălaiele nițel mai încolo, venirăm cu noaptea-n cap, de!, ca să facem și noi o treabă, da’ am strecurat apa de pomană… Ăsta a mai luat ceva, vreo două știuci și niște șalău, da’ eu, o laie, nimic, mă, nimic!... trei baboi de nouă feluri, nici de-o ciorbă, să vezi ce pățesc cu creștina aia a mea când oi ajunge acasă, că de-azi noapte se tot dădea pe lângă mine: Ionele, Ionelașule, să-mi aduci ceva bun, mă, că eu am poftă de-o ciorbă de pește ca la mama ei… E, se mai întâmplă! zise moș Florea, da’ veniți, mă-ncoa, arătați-vă la față, să stăm și noi de vorbă ca oamenii, nu să strigăm unii la alții ca nebunii prin trestiile astea…

  • Cu barba albă şi tenul măsliniu, purtând o cămașă în carouri veștede, cu mânecile sumese până la cot și lăsată peste nişte pantaloni ponosiți, cu o şepcuţă decolorată pe cap, şedea pe un scaun de plastic alb şi citea toată ziua, fără ochelari, trăgând absent dintr-o ţigară care părea că nu se stinge niciodată. Când şi când, sorbea zeama subțire a unei cafele la fel de lungi. Pe un şezlong căpătat pesemne de la cârciuma de trestie din apropiere, îşi aşezase cărţile. Să fi fost câteva sute... Un metru cub de cărţi vechi, cele mai multe îndeajuns de jerpelite ca să te ducă cu gândul la cititori numeroși sau la mutări dese. Câteva țoale, o pătură soioasă întinsă la soare direct pe nisip și un fel de cort înjghebat dintr-o prelată inscripționată cu reclame în culori șterse erau dovada că bătrânul tot acolo şi dormea peste noapte, lângă cărţile lui.

Page 3 of 4

Joomla SEF URLs by Artio