minel ghita mateuca

  • Când și când, mă înglodea ceva în ochiul drept... așa, ca o înțepătură cu gămălia unui bold, o usturime ușoară amestecată cu o mâncărime nesuferită. Atunci, mergeam la fântână, mă spălam bine, apoi îmi scufundam fața în ciutură și deshideam ochii în apa aia rece și mâncărimea trecea imediat… sau, dacă nu era chiar atât de rău, mă frecam, pur și simplu, la ochi, cu nodul degetului mare strâns în pumn laolaltă cu celelalte. Asta, până mi-a luat seama mamaia: Ia, vino, mă-ncoa… ce-ai tu la ochiu-ăla? Ce te tot freci așa? Că te văzui eu de câteva zile… ce-ai pățit? Ia uite-te la mine, așa… vino mai aproape… te doare? Da’ mai vezi, mă, lică?, tu mai vezi ceva cu ochiu-ăla, ia închide-l p-ălalt… Eu o țineam înainte că… n-am bre, nimica, mă înglodește ceva câteodată da-mi trece repede cu apă rece. Mă, ție ți-a intrat mai dămult ceva în ochi și s-a făcut o cămășuială acolo, de-aia vezi încețoșat, că-ți astupă lumina ochiului… se vede de-aici, ceva alb și rar, așa, ca un prapore dă miel… hai să mergem la baba Ivanca, să te vază ea! Nu merg, bre, la nicio babă Ivanca, n-am nimica, îmi trece…

  • Atunci l-am văzut și eu... Am auzit alaiul venind spre Lunca Fântânii și m-am urcat primul pe ghizduri, ținându-mă strâns de stâlpul lanțului... așa că pe mine și pe încă vreo trei, patru băieți din vecini nea Lică Zaharia ne-a lăsat să stăm acolo, iar pe ceilalți îi alunga cu joarda: Plecați, bă, puțelor, d-aici, ajunge un înecat pe ziua de azi... voi vreți să-mi spurcați fântâna?! Când au ajuns cu mortul la fântână, hopa și șeful de post Melinte și încă cineva de la primărie, mai târziu, nea Lică zicea că fusese secretaru’... gâfâind pe biciclete și strigând de departe: Opriți! Opriți-vă, bă, că vă arestez pe toți! Taicu era cu fața în sus, purtat pe după umeri de Dorel Orleanu și de încă un băiat mare și ținut de picioare de frati-su, cu capu’ atârnat, bălăbănindu-se aproape să șteargă țărâna... Jos! Puneți-l imediat jos!, zbieră din nou Melinte, aruncându-și bicicleta cât colo... Păi, cum, jos, șefu’? În țărână?!, făcu Dorel... nu e păcat? Că nici sufletu’ nu și-a luat zboru’ din el... Stați așa!, strigă nea Lică pe neașteptate... mamă, dă, fă-ncoa rogojina aia, da’ repede! Și atunci l-am văzut ca lumea pe Taicu, imediat ce l-au lăsat ăia jos pe rogojină doar la câțiva metri de fântână, cu fața în sus, așa cum îl duseseră pe brațe... iar milițianul și secretarul reușiseră să facă un cerc larg în jurul lui, deși curioșii se tot adunau de peste tot.

  • Când am urcat noi șapte din Azuga, bineînțeles că locurile la geam erau ocupate... așa că puteam să stau oriunde, ce mai conta?! În fond, dă-le naibii de peisaje, iar glasul roților de tren... pe mă-sa!, ce idioțenie o mai fi și asta... se-aude la fel de enervant peste tot, chiar și pe culoar, unde... să-mi bag picioarele dacă nu e mai mișto decât cu picii ăștia tâmpiți din compartiment... în special cu ochelarista năsoasă din fața mea, Doamne, ce genunchi nasoi are, ascuțiți de zici că sunt făcuți la strung, special să spargi gheață cu ei în fața casei... dar uite că tuta nu-și dă seama de asta... măcar să-i acopere cu o fustă mai lungă, dacă un trening nu i-a trecut prin cap să îmbrace, fiindcă așa se face într-o excursie... mai ales dacă ești fată corectă, pui, naibii, niște pantaloni pe tine, că mai urci pe vreo scară, pe niște ruine, în vreun copac, mai știu eu în ce... nu stai locului nicio clipă... mai e cineva în spatele tău, se mai uită, mai vede și ce nu trebuie...

  • Tinel și Pistruiatu cărau lubenița, vai de capul lor, unul zece metri, celălalt zece metri... și tot așa, fiindcă asta era pedeapsa lor, pe care Chiru le-a dat-o, da’ mai mult și-au luat-o ei singuri, fiindcă au insistat să cumpărăm exact dihania aia de pepene, care nu încăpea într-o găleată... Treaba voastră, le-a zis Chiru, de la piață la autobuz sunt vreo 300 de metri... și pe urmă, de la autobuz la internat, poate mai mult... cine-o să care cinșpe kile? Noi, tovarășu profesor, eu cu Tinel, pe rând, a zis Pistruiatu, iar Tinel: Corect! Păcat de el să-l lăsăm aici, e o capodoperă de pepene... problema nu e cum îl ducem, da’ cu ce-o să-l tăiem?!, cât e de mare... Mă bag și eu, a dat cu gura și George, dar gura a rămas de el, fiindcă imediat ce-a făcut trei pași cu lubenița în brațe, sprijinită de burtă, a început să țipe: Băă, îl scap... îl scaap... și-l scăpa, dacă nu îl ajuta Chiru, care continua să facă bășcălie de ei: Hai, zmeii... care te înhami, mă, Sisife, la bolovanu' ăsta?... că tocmai ne spusese povestea lui Sisif, când ne plimbam prin Ada Kaleh... Că de aici a început totul, de la vizita la Ada Kaleh, insula aia turcească din mijlocul Dunării...

  • Iulio, fa, Iulio, n-auzi tu?... ai-ncoa, să-mi spui și mie... cine-a murit, fa, la alde tac-tu? N-a murit nimeni, bre, tușă Mito, cine să moară, ce vorbă e asta? Iulia se apropiase, fiindcă dincolo de gard, baba Mita lu’ Dugeac tot insista să afle ea, neapărat, cine murise la alde Florea Bițan... păi, nu auzii eu, fa, că veni frati-tu Nelu că moare... e, aici nu înțelesei eu cine... și să-i dea Ion al tău calu’ să se ducă el după doctor la Pietroșani... Tușă Mito, mai încet, bre, că te aude tot satu’... și iar se supără Ion pe tine și să vezi că rămui cu lemnele neaduse din baltă... Bine, fa, Iulio, ce secreți mai sunteți... o să ies eu chiar acuși la poartă și aflu pe loc. Bre, uite, stai așa... nu ieși nicăieri... uite cum a fost...

  • Mă, Fănică, ăsta nu e ban cinstit… îmi pare rău că ți-o spui, și nu cred că cuscru Grigore știe el ce faci tu pe-acolo pe la Giurgiu sau pe unde mai umbli... nu te supăra, dar la mine după boi să nu mai vii și că ți i-am dat acuma să uiți. Nea Floreo, îți spui drept, ăla bătrânu’ nu știe absolut nimica din ce fac eu... că demult nu mă mai întreabă el pă mine ce fac, pe unde mă duc, când plec și când viu... mă vede când mă pregătesc să plec undeva cu treburi și doar dă din cap... și imediat își face de lucru fără să-mi spuie un cuvânt. Iar banii ăștia de ți-i dădui acușica pentru boi și car, așa cum ne-a fost înțelegerea încă de ieri dimineață, când mi i-ai dat și am plecat la treabă să știi că nu sunt cinstiți, îți spui drept, dar nici murdari, că m-ar bate Dumnezeu să umblu cu furturi sau cu tâlhării, știi că nu fac de-astea... da’ nu e un ban cinstit, adică, de muncit, e muncit, nimic de zis, că eu n-am dormit de două zile, iar boii nu are gură să spuie cât au tras de caru’ ăsta tot cărând la grâu de la arie direct la șlep și nu pe drumuri cunoscute... direct peste câmp, zi și noapte... că șmecherii ăia doi pentru care lucram n-aveau ei chef să dăm nas în nas cu cine știe cine de pe la miliție... ca să se complice lucrurile, da’, gata, îți spusei cam multe, eu mi-am făcut treaba, ei mi-au dat banii, ce-mi pasă mie de învârtelile lor?!

  • În oraș, proba supremă de curaj a puștilor de unșpe, doișpe ani era să intre în păduchelnița lui Marfă. Puțini se puteau lăuda c-au făcut-o, dar și mai puțin erau crezuți, fiindcă pentru asta trebuia să ai doi martori și, mai ales, să aduci ceva de acolo, o cutie de cremă, un picior de scaun, un pantof rupt, orice... dar nu chiar așa... orice, de exemplu, nu ceva ce să fi avut tu deja în buzunar de-acasă... cum ar fi, să zicem, un chibrit, pe care după aia să-l prezinți ca dovadă că ai fost acolo. Nu! Martorii tocmai de-asta erau obligatorii, să-l vadă cu ochii lor că intră și să confirme că ceea ce aduce ăla ca dovadă chiar este de-acolo.

    Pe felia asta, cel mai tare era Vințilieru dintr-a VI-a B, care astă toamnă a ieșit cu un șobolan mort. Colegul lui de bancă, Iencuțu, a vomitat instantaneu și până seara nu a mai fost bun de nimic, dar după aia tot el era cel care povestea mai scârbos, și, normal, era cel mai ascultat, fiindcă celălalt martor, un băiat dintr-a VII-a, a recunoscut cinstit: Eu, când l-am văzut ce are în mână, am închis ochii și m-am rezemat de un pom, chestie pe care Iencuțu o confirma, dar o amenda substanțial: Hai, ’te dracului, că ce te-ai mai rezemat... te-ai pus ciuciuica și urlai ca prostu: Pleacă, pleacă!, de-a ieșit și nea Paulică din prăvălie și l-a înjurat pe Vinți: Aruncă, dracu’, scârboșenia aia, ’tu-ți dumnăzeii mă-tii de bitong! Da, bă, continua el să povestească... niciodată nu ducea lipsă de public... era mâncat pe jumate de pisici și încă îi mai atârnau mațele pline de sânge... la care fetele, în special, râgâiau de scârbă și plecau imediat. Ia zi-le tu, Vinți, ce-ai văzut în păduchelniță... zi de mâna aia uscată de om care ieșea dintr-un cufăr... și de pisicile alea uriașe care erau gata să sară la tine... dar Vințilieru vorbea repede și fonfăit și nu înțelegeai mare lucru din ce spunea, astfel că asistența se risipea, iar Iencuțu îl oprea brutal: Taci, mă, dracului, din gură, că nu te mai ascultă nimeni, că eu le-nfloresc mai mișto ca tine...

  • Perdeaua grea de pluș vișiniu s-a dat la o parte și în separeu a intrat Cezar Sofronie, mandatarul cârciumii, bătând ușor cu arătătorul în cadranul ceasului, adresându-se evident lui Mocancea: E trecut de zece jumate, ați ordonat să vă atrag respectuos atenția. Cezărică, hai, mă, lasă teatru’, toată lumea aici de față e la curent că noi doi suntem prieteni... mă, băieți, e careva care nu-l știe pe Cezărică?... hai, că asta ar fi chiar nostim... și tu, mă, băiatule, ce fel de patron ești, dacă nu-ți cunoști clientela permanentă?! Don șăf, dânsu’ are dreptate, zise atunci nea Gică... și se și sculă în picioare... hai, mă, Blaneș, hai să mergem, la unșpe trece autobuzul, abia avem timp să ajungem acasă și să ne pregătim de muncă, dom șăf, noi doi suntem schimbu’ patru, la unu fix trebuie să fim în dogoarea cuptorului, că, a dracu’ mașină, fără noi nu vrea să facă niciun fund de sticlă...

    Citește și: XXII. Cum să te apere niște câini vii de oameni morți?

  • Când Pârâianu a intrat în hol discret, cum îi era felul și îi cerea meseria... și s-a apropiat pâș-pâș de cabina lui de portar, Petre Smărăndescu l-a întâmpinat zâmbind larg, gata să răspundă la salutul lui glumeț, ca de obicei, ba chiar luându-i-o înainte: Tinerimea studențoasă face de toate, dar în special bine, tovarășe... și-aici trebuia să fie atent la intențiile tânărului înalt, zvelt, cu freza pe stânga și fața luminoasă, dezvăluite de semne pe care numai el le descifra... din ochi, degetul pe buze, înclinând din cap... dacă nu mai era nimeni în hol, îi zicea... tovarășe locotenent și continua cu... bine-ați venit pe la noi!... și chiar mai mult... cu ce vă putem fi de folos?... dacă mai erau și alții, puțini, îi zicea doar... bună ziua, căutați pe cineva?... iar dacă era forfotă, și tânărul era grăbit să urce în cămin, se făcea că nici nu-l observă...

    Citește și: XXII. Cum să te apere niște câini vii de oameni morți?

    Citește și: XXIII. Cum să te aperi cu câini vii de oameni morți? (2)

  • Deci, tovarășe ofițer, m-am sculat pe la ora patru, patru și ceva, cum vă spusei, tot o apă de nădușeală. Încolo, n-aveam nimic... dar țineam minte fiecare secundă din coșmaru-ăla cu gunoiul. Mi-am schimbat pijamaua, m-am dus la baie... în cămin era liniște... apoi am stat pe marginea patului... pe întuneric... dar nu chiar, fiindcă sunt destule lumini în apropierea căminului și de la mine, de la etajul întâi, se văd foarte bine și-mi luminează camera.. și m-am gândit că visul ăsta nebunesc trebuie să vină dintr-o amintire îndepărtată... eram de vreo șaptișpe, optișpe ani, așa, când, într-o vară, l-a vizitat pe frati-miu un fost coleg de armată, unul Laiu și nu mai știu cum, care venise din Azuga tocmai la noi la Roșiori, să vorbească cu Gelu despre ce pățise comandantul lor și alți colegi care fuseseră într-o echipă de militari care făcuseră curat în subsolul unde trăia un vagabond bătrân și nebun, de ani de zile, adunând tot ce găsea pe stradă. La faza asta, Laiu ăsta și cu Gelu, frati-miu, pe mine m-au gonit de-acolo, nu așa, direct, ci cu plan, adică, mi-au dat niște bani, ca să mă duc cu gagica la film și la cofetărie... maică-mea nu auzea ce vorbeau ei, că era în bucătărie, făcea ceva de mâncare, iar noi tată n-avem, că am crescut de mici, cu durerea asta, că ăla bătrânu al nostru pierise de tânăr, de-o boală grea, nimeni nu m-a lămurit ce avusese.

    Citește și:

    XXII. Cum să te apere niște câini vii de oameni morți?

    XXIII. Cum să te aperi cu câini vii de oameni morți? (2)

    XXIV. Cum să te apere câinii vii de oameni morți? (3)

  • Toată Colonia știa că Sanda lu’ Terci de la baraca 3 și Fany Mustăcioasa de la 4 se certau doar așa, de ochii lumii, mai mult ca să fie ele mereu în centrul atenției, că nu știu de ce le plăcea lor așa, să fie ele primele la orice și să se vorbească de ele peste tot… dar, de-adevăratelea, astea două se aveau bine, mai ales acuma, de vreun an, de când se liberase din pușcărie Valeriu Terci, că făcuse un an jumate pentru furt din avutul obștesc… îl pârâse cineva la șeful de schimb Iancu Sâtă că fură sticle și le aruncă peste gard… iar ăsta îl pândise câteva nopți împreună cu doi paznici slugoi de-ai lui… și nu-l iertase. Când a venit acasă, după un an, că muncise zi de zi și avusese comportare bună, Valeriu s-a făcut frate de cruce cu Ion Mustață, bărba-su lu’ Fany, că ăștia doi erau prieteni din copilărie… cel puțin, lumea așa-i știa, că veniseră împreună la Sticlărie acu’ vreo zece ani și că erau din același sat, undeva prin Moldova… nimeni nu se încurca în amănunte.

    Sanda și Fany erau din alea care săteau acasă, fiindcă bărbații lor nici să n-audă de mâncare de pe o zi pe alta, sau, mai rău, de ceva făcut în grabă, așa, cum ar fi cartofi prățiți cu salam sau ochiuri… la masa de prânz, cel puțin… păi, asta e mâncare?!, domnu’ Sâtă, zi și dumneata… mai pot eu să sparg norma lună de lună, dacă nu mănânc, colo, un borș de perișoare și niște sarmale ca la mama lor, cum numai Fany a mea știe să facă?... îi zicea Ion șefului de schimb cand îi venea rândul să-l cinstească, mai ales că Sâtă se tot ținea de capul lor: Măi, Terci, măi, Mustață, aveți femei tinere și sănătoase, aduceți-le, dom’le la muncă, uite, acum este iar nevoie mare de muncitori, se fac angajări imediat, am patru posturi la la sortat… bani frumoși… nu e păcat să-i ia alții?... vremea trece, ca mâine vine bătrânețea… o să vă prindă bine, colo, la pensie…

  • Când ne așezam la masă, îndeosebi la prânzul mare și seara, că dimineața mânca fiecare când se nimerea, după cum se scula… așteptam să zică tataie ”Tatăl nostru” și abia apoi începeam să mâncăm. Evident, mai întâi crucea! Întâi închinatu’, pă urmă dumicatu’, ne amintea mamaia de fiecare dată, cu toate că nu mai era nevoie, fiindcă știam predica pe dinafară, cuvânt cu cuvânt… după rugăciune, ne făceam trei cruci și abia apoi apucam lingurile și ne puneam pe treabă. Ce bagi în gură în afara sfintei cruci nu este de niciun folos, completa ea, care nu începea să mănânce până nu se asigura încă o dată că o să ne închinăm și când nu va mai fi ea să ne aducă aminte, adică toată viața… fiindcă o faci fără binecuvântarea lui Dumnezeu și asta poate să-ți aducă multe rele… mai întâi trupului… atâtea boli… și după aia sufletului… atâta răutate. Hai, acuma mâncați!

  • Pe înserat, când se mai răcorea, Voicu Gurău pornea din poartă-n poartă să-și anunțe oamenii pentru a doua zi... unde merg, ce e de muncă, ora plecării, chestii de-astea. Se înscrisese printre primii în colectiv, că oricum era sărac și n-avea ce pierde, un pogon jumate la deal și doi boi jigăriți... nu tu, vie, nu tu, pădure la Ocolișuri, nu tu, plug sau grapă sau cai sau o căruță mai de Doiamne, ajută!... și acuma era șef de echipă. Se băgase și la comuniști tot așa, de la început, imediat ce venise de pe front, rănit la picior și cu o medalie pe piept... dar mai mult de șef de echipă nu ajunsese că, unu la mână, era adventist și doi, nu avea decât patru clase. Altfel, om blând și silitor, la locul lui, de toată isprava. Nici poreclă n-avea, ceea ce era o raritate pe-aici, da’ vorba lu’ Sorin Broască: Păi, mă, vere, ce poreclă îl mai trebuie lu’ Voicu?... nu-l cheamă Gurău?

    Citește și partea I: XXVII. Ai auzit, Mică?... asta e fericirea

Page 4 of 4

Joomla SEF URLs by Artio