pilitura de aur

  • Eram plecat de câteva zile cu treburi, când, seara, la hotel, am primit un telefon de acasă: Mama... Știam povestea, dar se pare că de data asta era mult mai grav. De la gară, am venit direct la spital, evident, în afara orelor de vizitare. I-am explicat portăriței ce și cum și m-a înțeles imediat, citind dintr-o ochire codul bancnotei. Am urcat rapid la Cardiologie, mi-ar fi plăcut să fiu nălucă, fiindcă numai de vreo ceartă cu cine știe ce asistentă înțepată nu aveam chef. Și atunci l-am văzut! Era întins cu fața în sus pe o targă și avea ochii deschiși. Nebărbierit, cu pielea ca un năvod ud, încrețită groaznic în colțul pleoapelor, obrajii supți, mâinile mari și muncite, cu unghiile netăiate și murdare, buza de sus i se mișca necontrolat, iar mărul lui Adam, imens și stacojiu, urca și cobora întruna, ca și când omul înghițea în sec neobișnuit de rapid.

  • Când gălăgia devenea de nesuportat, namila de Erja Unguroaica smulgea o buruiană de-aia cu tulpina lemnoasă, noi îi ziceam sârma dracului, ne fugărea și ne altoia peste picioare, boscorodindu-ne cum numai ea știa să o facă: Mei, mei, ghiermeci urlatorii… fuguși de aici, nu poți femeile dai o beșina de voi, bitangi ce esteți! Noi ne prăpădeam de râs și ne risipeam care-ncotro, ca găinile speriate de erete, strigând măscări învățate de la Feri Ceferistu’ pe care îl amenințam că-l spunem lu’ bărba-su lu’ Erja, când îl prindeam că dă ocoale pe la baraca lor, mangă.

  • I.Când și când, cețurile trecutului se mai limpezesc și atunci văd cum îndepărtata mea copilărie îmi face cu mâna, zâmbind: Vino-ncoace! Nu ți-e dor să mai muști o dată din fericirea de a nu ști ce te așteaptă? Nici nu apuc măcar să schițez vreun gest: O, ce-aș mai veni… că deja fermoarul cețurilor se închide la loc și mi-e atât de teamă, atât de teamă să nu mă pierd pe drumul de întoarcere.

    Oricum, după mirabila apariție, rămân așa… cu un dor năpraznic, dar și cu o mult mai puternică stare de mulțumire că uite, încă mai există ceva care poate să mă uimească, să mă uluiască, să mă minuneze… și eu încă mă pot juca în voie împletindu-mi pe degete iarba timpului. Acolo, în Azuga primei mele copilării, când, în zilele înecate în zăpadă tata mă ducea la școală cu sania, numai de ierni grele nu duceam lipsă. Și, totuși, de fiecare dată când blânda, frumoasa și distinsa noastă doamnă învățătoare Ionescu, pe care o iubeam fără să știu ce e aia iubire, ne anunța cu glasul ei abia șoptit:

    Copii, ninge!... toată clasa, buluc la fereastră. Și, privind hipnotizat la fulgii mari și leneși care abia dacă se hotărau să atingă pământul… uimire mai mare nu am mai trăit vreodată, mai mare și mai curată, mai curată și mai plină de promisiunea unor bucurii mari și curate. Și mai era și căldura trupurilor noastre de copii înghesuiți unul în altul, și răsuflările noastre dulci și amestecate, și glasul atât de îmbietor al doamnei noastre: Gata, copii, gata!, treceți în bănci… la pauză ieșim să ne jucăm în zăpadă.

    Și acea spontană erupție de candoare, mulțumire și fericire, impetuoasă ca o aripă de înger care-și ia zborul din icoane direct spre Dumnezeu, îngreunat de rugăciunile noastre, oh, acel: Eeee!... care ar fi trebuit să ne țină toată viața, dar de fiecare dată se stingea după primul ecou…

    M. Ghiță Mateucă

  • II. Moș Grigore Peta căzuse la pat imediat după Sfântul Andrei, dar de la Crăciun nu se mai sculase din așternuturi. Fii-su ăl mare, Fănică, ținea minte ziua asta, fiindcă se dusese la el ca să-l cheme la masă, și n-a fost chip să-l ridice din țoale. Mă, povestea el când și când, oricui venea să vadă ce mai face moș Grigore și mult după aia, câtă vreme mai întreba te miri cine cât a zăcut, dacă s-a chinuit, cum a murit… trecuse de 12 și ăsta bătrânu’ stătea tot culcat. Hai, mă, tată, vino, mă, la masă, hai, că e Crăciunu’.

  • Vineri după-amiază, ora 5, o zi superbă de vară și o oră numai bună de făcut orice altceva, o baie la ștrand, o plimbare cu bicicleta, o bere cu prietenii, un pui de somn… Orice altceva, în afară de plicticoasa asta de festivitate de deschidere a unui ciclu de acţiuni culturale de interes judeţean. Dar obligațiile de serviciu sunt obligații de serviciu chiar și în fundul gol… În fundul gol al sălii, acolo unde de obicei mă instalez la ocazii de-astea, nu știu de ce… probabil că așa mi se pare mai suportabil calvarul a două ore de vorbit discuții. Sală mare, modernă, confortabilă. Publicul ocupă o treime, hai, aproape jumătate din locuri. Foarte mulți elevi de liceu aduşi cu clasa de niște profesori evident mai apatici decât ei, mimând totuși că sunt vii numai prin faptul că butonează cu oarecare interes la telefoane, niște studenți, parcă mereu aceeași, momiți cu două, trei puncte în plus la examen de același conferențiar veșnic abonat la astfel de bufonade pe care nu știu exact ce motive poate avea să le ia în serios. Restu’, adică maxim 30 de persoane, reprezintă “cultura” locală, intelighenția, cum ar veni, hailaiful, mă rog… câţiva directori de instituţii, nişte muzeografi, ceva bibliotecari, poate şi trei-patru primari, câțiva ziariști.

  • Când mă vedeau coborând din rată și chinuindu-mă cu valizoiu’ ăla de carton gălbui - bej deschis întărit cu șipci maron și colțuri de alamă, de fiecare dată plin de cărți, nebunii ăia de frați Bișa – Bișoii, cum le ziceam noi: Vali, Gabi și Mariusică începeau să zbiere ca apucații, de se auzea peste trei linii: Băăă, ieșiți, bă, în Lunca Fântânii, că veni ăsta al lu’ moș Florea Bițan, deșteptu’ ăsta care face pe prostu’ ca să semene cu noi, băăă… A venit Bibliotecă!

  • Că urcai încet, că urcai repede, nu conta, cum ajungeai la etajul II, al naibii senzor, parcă era jurat!, pe casa scării se stingea lumina. Noi, ai blocului, eram deja vaccinați, suportam în tăcere, nici măcar nu mai bâjbâiam pe întuneric după comutator, fiindcă degetul se ducea singur fix la butonul cu pricina, dar când și când se mai auzea câte un țipăt de spaimă, un strigăt de uimire sau măcar o înjurătură de mamă.. și toată lumea știa că e un străin în bloc. Iar eu mă întrebam care mamă?... mama luminii electrice, probabil, că nu toți știau că asta n-a avut mamă, ci doar tată, îl chema Lenin, așa cum scria într-o revistă de pionieri.

    Eu urcam întotdeauna agale, că avem bagaje, că nu aveam, oricum fatalitatea mă aștepta în capul scărilor de la II, mă mai lăsa exact șapte pași, eu ziceam mersi, că tocmai ajungeam la comutator și, când se făcea întuneric, țac!, apăsam butonul și gata, rezolvam problema pe loc. Aveam timp totuși să-mi amintesc, preț de un sfert de secundă, dar inevitabil, cum înjura tata la faza asta, tot ceva legat de lumină, normal, și de mamă, bineînțeles, dar măcar avea logică:...‘tu-i lampa mă-sii! Era felul lui de a face față surprizei care, nu știu de ce, dar sigur cu vreun motiv, îl lua mereu pe nepregătite: ‘tu-i lampa mă-sii!

  • Degeaba n-ai fost adus, asta e sigur, zice femeia, așezându-se lângă mine pe canapea și aprinzându-și o țigară. Aici nimeni nu e adus degeaba. Ceva ai făcut tu... Ai umblat cu străini pe la vreun hotel? Valută, ceva? Te-ai îmbătat și ai zis ceva ce nu trebuie? Femeia asta e nebună! Nu... cum să-i zic, doamnă?... tovarășă?... nu, tanti, n-am făcut nimic... eu sunt un băiat la locul meu, am note bune la școală, îmi ascult părinții... Bine, te cred, n-ai făcut nimic, dar cum e cu Dorin ăla de la Grădina zoologică, ăla cu care mergi tu pe munte, ia zi, îi mai laudă el pe legionari?! Am amuțit! De unde știe nebuna asta de Dorin?

  • Eram leoarcă de transpirație și doborât de oboseala unei zile care începuse devreme, cu o sculare anevoioasă la 5 jumate, că trenul pleca la 7 și-un sfert și făceam mai bine de-o juma de oră până la gară la Radomirești, cu căruța lui nea Tomiță, la care stăteam cu chirie, că taică-miu acolo fusese mutat cu serviciul, la Stoicănești, apoi, amețit de forfota din gara Roșiorii de Vede, unde am schimbat trenul spre Smârdioasa, apoi alte reprize de somn de câte zece minute, care mai mult mă amețeau, și stâlpii ăia de telegraf care fugeau îndărăt cu viteză, parcă și ei, ca și mine, speriați de monstrul cu roți imese care fluiera ca nebunu’ și scotea abur pe nări, pe urmă, după ce am pierdut rata, nervii Iuliei, care era roșie ca focu’ la față și vorbea repede – repede, de nu înțelegeam cuvintele, dar îmi dădeam seama că repeta întruna același lucru care o îngrozea: Ce mă fac eu acuma? Ce mă fac eu acuma? Și mai am și copilu-ăsta cu mine… Ce mă fac eu acuma? Cu ce ajung eu acasă?..., după care ăia vreo șapte, opt kilometri făcuți în remorca unui tractor din gară de la Smârdioasa până în marginea Conțeștiului, acolo unde tractoristul gras și bătrân i-a zis mătuși-mii: Îmi pare rău, fetițo, eu până aici te-am putut aduce… și apoi mersul pe jos prin soarele amiezii de foc, pe drumul ăla plin de țărână fierbinte.

Joomla SEF URLs by Artio