pilitura de aur

  • Eram plecat de câteva zile cu treburi, când, seara, la hotel, am primit un telefon de acasă: Mama... Știam povestea, dar se pare că de data asta era mult mai grav. De la gară, am venit direct la spital, evident, în afara orelor de vizitare. I-am explicat portăriței ce și cum și m-a înțeles imediat, citind dintr-o ochire codul bancnotei. Am urcat rapid la Cardiologie, mi-ar fi plăcut să fiu nălucă, fiindcă numai de vreo ceartă cu cine știe ce asistentă înțepată nu aveam chef. Și atunci l-am văzut! Era întins cu fața în sus pe o targă și avea ochii deschiși. Nebărbierit, cu pielea ca un năvod ud, încrețită groaznic în colțul pleoapelor, obrajii supți, mâinile mari și muncite, cu unghiile netăiate și murdare, buza de sus i se mișca necontrolat, iar mărul lui Adam, imens și stacojiu, urca și cobora întruna, ca și când omul înghițea în sec neobișnuit de rapid.

  • Când gălăgia devenea de nesuportat, namila de Erja Unguroaica smulgea o buruiană de-aia cu tulpina lemnoasă, noi îi ziceam sârma dracului, ne fugărea și ne altoia peste picioare, boscorodindu-ne cum numai ea știa să o facă: Mei, mei, ghiermeci urlatorii… fuguși de aici, nu poți femeile dai o beșina de voi, bitangi ce esteți! Noi ne prăpădeam de râs și ne risipeam care-ncotro, ca găinile speriate de erete, strigând măscări învățate de la Feri Ceferistu’ pe care îl amenințam că-l spunem lu’ bărba-su lu’ Erja, când îl prindeam că dă ocoale pe la baraca lor, mangă.

  • „Cioca, boca/ sărăntoca!”... asta era ceea ce ne scotea cel mai mult din minți, mai mult chiar ca ”Oltenii, oltenii, țăranii și sticlenii”, vedeam roșu în fața ochilor și aruncam și mai și cu pietre în ei, peste calea ferată, spre magazia gării, unde era cazemata lor și unde se mai întâmpla să spargem vreun geam, ba chiar să mai lovim vreun trecător nevinovat, cum a fost astă toamnă, când i-am spart capu’ lu’ moș Mardare, omu’ de hamalâc de la alimentara lu’ nea Stoica, de s-a dus ăla la Miliție cu sângele șiroindu-i pe față, strigând cât îl ținea gura: M-ați omorât, m-ați omorât, criminalilor!, și după un sfert de oră s-a văzut norul de praf lăsat de GAZ pe drumul fabricii, dar noi deja eram despuiați pe malul apei, dincolo de păduricea de scaieți, bălăcindu-ne la Lido, bulboana aia mișto de-o făcea Prahova chiar în dreptul Coloniei…

  • I.Când și când, cețurile trecutului se mai limpezesc și atunci văd cum îndepărtata mea copilărie îmi face cu mâna, zâmbind: Vino-ncoace! Nu ți-e dor să mai muști o dată din fericirea de a nu ști ce te așteaptă? Nici nu apuc măcar să schițez vreun gest: O, ce-aș mai veni… că deja fermoarul cețurilor se închide la loc și mi-e atât de teamă, atât de teamă să nu mă pierd pe drumul de întoarcere.

    Oricum, după mirabila apariție, rămân așa… cu un dor năpraznic, dar și cu o mult mai puternică stare de mulțumire că uite, încă mai există ceva care poate să mă uimească, să mă uluiască, să mă minuneze… și eu încă mă pot juca în voie împletindu-mi pe degete iarba timpului. Acolo, în Azuga primei mele copilării, când, în zilele înecate în zăpadă tata mă ducea la școală cu sania, numai de ierni grele nu duceam lipsă. Și, totuși, de fiecare dată când blânda, frumoasa și distinsa noastă doamnă învățătoare Ionescu, pe care o iubeam fără să știu ce e aia iubire, ne anunța cu glasul ei abia șoptit:

    Copii, ninge!... toată clasa, buluc la fereastră. Și, privind hipnotizat la fulgii mari și leneși care abia dacă se hotărau să atingă pământul… uimire mai mare nu am mai trăit vreodată, mai mare și mai curată, mai curată și mai plină de promisiunea unor bucurii mari și curate. Și mai era și căldura trupurilor noastre de copii înghesuiți unul în altul, și răsuflările noastre dulci și amestecate, și glasul atât de îmbietor al doamnei noastre: Gata, copii, gata!, treceți în bănci… la pauză ieșim să ne jucăm în zăpadă.

    Și acea spontană erupție de candoare, mulțumire și fericire, impetuoasă ca o aripă de înger care-și ia zborul din icoane direct spre Dumnezeu, îngreunat de rugăciunile noastre, oh, acel: Eeee!... care ar fi trebuit să ne țină toată viața, dar de fiecare dată se stingea după primul ecou…

    M. Ghiță Mateucă

  • II. Moș Grigore Peta căzuse la pat imediat după Sfântul Andrei, dar de la Crăciun nu se mai sculase din așternuturi. Fii-su ăl mare, Fănică, ținea minte ziua asta, fiindcă se dusese la el ca să-l cheme la masă, și n-a fost chip să-l ridice din țoale. Mă, povestea el când și când, oricui venea să vadă ce mai face moș Grigore și mult după aia, câtă vreme mai întreba te miri cine cât a zăcut, dacă s-a chinuit, cum a murit… trecuse de 12 și ăsta bătrânu’ stătea tot culcat. Hai, mă, tată, vino, mă, la masă, hai, că e Crăciunu’.

  • Vineri după-amiază, ora 5, o zi superbă de vară și o oră numai bună de făcut orice altceva, o baie la ștrand, o plimbare cu bicicleta, o bere cu prietenii, un pui de somn… Orice altceva, în afară de plicticoasa asta de festivitate de deschidere a unui ciclu de acţiuni culturale de interes judeţean. Dar obligațiile de serviciu sunt obligații de serviciu chiar și în fundul gol… În fundul gol al sălii, acolo unde de obicei mă instalez la ocazii de-astea, nu știu de ce… probabil că așa mi se pare mai suportabil calvarul a două ore de vorbit discuții. Sală mare, modernă, confortabilă. Publicul ocupă o treime, hai, aproape jumătate din locuri. Foarte mulți elevi de liceu aduşi cu clasa de niște profesori evident mai apatici decât ei, mimând totuși că sunt vii numai prin faptul că butonează cu oarecare interes la telefoane, niște studenți, parcă mereu aceeași, momiți cu două, trei puncte în plus la examen de același conferențiar veșnic abonat la astfel de bufonade pe care nu știu exact ce motive poate avea să le ia în serios. Restu’, adică maxim 30 de persoane, reprezintă “cultura” locală, intelighenția, cum ar veni, hailaiful, mă rog… câţiva directori de instituţii, nişte muzeografi, ceva bibliotecari, poate şi trei-patru primari, câțiva ziariști.

  • Când mă vedeau coborând din rată și chinuindu-mă cu valizoiu’ ăla de carton gălbui - bej deschis întărit cu șipci maron și colțuri de alamă, de fiecare dată plin de cărți, nebunii ăia de frați Bișa – Bișoii, cum le ziceam noi: Vali, Gabi și Mariusică începeau să zbiere ca apucații, de se auzea peste trei linii: Băăă, ieșiți, bă, în Lunca Fântânii, că veni ăsta al lu’ moș Florea Bițan, deșteptu’ ăsta care face pe prostu’ ca să semene cu noi, băăă… A venit Bibliotecă!

  • Că urcai încet, că urcai repede, nu conta, cum ajungeai la etajul II, al naibii senzor, parcă era jurat!, pe casa scării se stingea lumina. Noi, ai blocului, eram deja vaccinați, suportam în tăcere, nici măcar nu mai bâjbâiam pe întuneric după comutator, fiindcă degetul se ducea singur fix la butonul cu pricina, dar când și când se mai auzea câte un țipăt de spaimă, un strigăt de uimire sau măcar o înjurătură de mamă.. și toată lumea știa că e un străin în bloc. Iar eu mă întrebam care mamă?... mama luminii electrice, probabil, că nu toți știau că asta n-a avut mamă, ci doar tată, îl chema Lenin, așa cum scria într-o revistă de pionieri.

    Eu urcam întotdeauna agale, că avem bagaje, că nu aveam, oricum fatalitatea mă aștepta în capul scărilor de la II, mă mai lăsa exact șapte pași, eu ziceam mersi, că tocmai ajungeam la comutator și, când se făcea întuneric, țac!, apăsam butonul și gata, rezolvam problema pe loc. Aveam timp totuși să-mi amintesc, preț de un sfert de secundă, dar inevitabil, cum înjura tata la faza asta, tot ceva legat de lumină, normal, și de mamă, bineînțeles, dar măcar avea logică:...‘tu-i lampa mă-sii! Era felul lui de a face față surprizei care, nu știu de ce, dar sigur cu vreun motiv, îl lua mereu pe nepregătite: ‘tu-i lampa mă-sii!

  • Degeaba n-ai fost adus, asta e sigur, zice femeia, așezându-se lângă mine pe canapea și aprinzându-și o țigară. Aici nimeni nu e adus degeaba. Ceva ai făcut tu... Ai umblat cu străini pe la vreun hotel? Valută, ceva? Te-ai îmbătat și ai zis ceva ce nu trebuie? Femeia asta e nebună! Nu... cum să-i zic, doamnă?... tovarășă?... nu, tanti, n-am făcut nimic... eu sunt un băiat la locul meu, am note bune la școală, îmi ascult părinții... Bine, te cred, n-ai făcut nimic, dar cum e cu Dorin ăla de la Grădina zoologică, ăla cu care mergi tu pe munte, ia zi, îi mai laudă el pe legionari?! Am amuțit! De unde știe nebuna asta de Dorin?

  • Eram leoarcă de transpirație și doborât de oboseala unei zile care începuse devreme, cu o sculare anevoioasă la 5 jumate, că trenul pleca la 7 și-un sfert și făceam mai bine de-o juma de oră până la gară la Radomirești, cu căruța lui nea Tomiță, la care stăteam cu chirie, că taică-miu acolo fusese mutat cu serviciul, la Stoicănești, apoi, amețit de forfota din gara Roșiorii de Vede, unde am schimbat trenul spre Smârdioasa, apoi alte reprize de somn de câte zece minute, care mai mult mă amețeau, și stâlpii ăia de telegraf care fugeau îndărăt cu viteză, parcă și ei, ca și mine, speriați de monstrul cu roți imese care fluiera ca nebunu’ și scotea abur pe nări, pe urmă, după ce am pierdut rata, nervii Iuliei, care era roșie ca focu’ la față și vorbea repede – repede, de nu înțelegeam cuvintele, dar îmi dădeam seama că repeta întruna același lucru care o îngrozea: Ce mă fac eu acuma? Ce mă fac eu acuma? Și mai am și copilu-ăsta cu mine… Ce mă fac eu acuma? Cu ce ajung eu acasă?..., după care ăia vreo șapte, opt kilometri făcuți în remorca unui tractor din gară de la Smârdioasa până în marginea Conțeștiului, acolo unde tractoristul gras și bătrân i-a zis mătuși-mii: Îmi pare rău, fetițo, eu până aici te-am putut aduce… și apoi mersul pe jos prin soarele amiezii de foc, pe drumul ăla plin de țărână fierbinte.

  • În primul moment, nu știam... exact unde sunt, fiindcă, pur și simplu, mă trezisem dintr-o dată acolo... și doar când m-am dezmeticit puțin, două, trei secunde, parcă, parcă locul începuse să semene cu străduța aia pietonală de sub Piciorul ceasului de la Hale. Cu atât mai puțin știam ce naiba căutam acolo, la ora aia, când după-amiaza se stingea în valurile serii, lăsând unei lumini de aur aspru doar acoperișurile clădirilor și vârfurile copacilor, pe când jos, pe unde umblă oamenii, se desfășurau cu repeziciune sulurile mari de tul ale unei penumbre groase, care fremăta de primejdii. În orice caz, senzația era că trebuie să merg undeva, dar nu prea știam unde și nici nu prea aveam chef. Da’ de ce-or bea tipii ăștia în picioare la mesele alea înalte?, că bodega parcă era mai încolo, după colț, cu mese și scaune ca lumea, plus terasa aia drăguță de pe acoperiș... că, la naiba!, piață, piață, dar, totuși, suntem în centrul orașului.

  • Să dea Dumnezeu să miroși cartofi împuțiți, zicea Laiu Bețâu când îl supăra Nelu Blaneș: Mă, Laiu, mă... care e, mă, numele tău adevărat, că proștii ăștia crede că pe tine chiar așa te cheamă, Bețâu, cum te-a poreclit olteanca aia cu gura mare a lu’ Danciu de la 2, da’ eu nu cred, că ăsta nu e nume de bozgor, doar poreclă de băutor fruntaș... Ia, arată-ne buletinu’! Când era beat mort, adică... bine făcut, în limbajul tolerant cu slăbiciunile omenești al celor de la barăcile Coloniei, lui Laiu, cum îi zicea toată lumea, nu-i mai ajungea blestemul cu cartofii stricați, ci o da direct pe ungurește, boscorodind în limba lui complicată: Sült paraszt... néz mint hal a szatyorban... până ce venea într-un suflet Feri Ceferistu, care mai întâi îi potolea pe tovarășii de beție ai lui Laiu: Mai, preiten, nimicu zice Lajos de mama, e numa un moghior gluma, așa, că țăran la cuptor la mine uită ca peștele din sácoșe, și după aia se înfigea tare în prietenul lui: Mai, boanghene prost, tu nu știi gluma de la preiten asta Colonia, mai, cu ei beut și jucat tabinetele întreg noapte și acu te faci baftă, nu șade bine la băiat bun ca tine... Și Laiu se potolea la moment, își termina dintr-o sorbitură sticla de bere, se lungea în pat și se punea pe sforăit de ziceai că se dărâmă baraca, ne miram că nu deraiază trenurile, că nebuna de Iloanca lu’ Erja așa se și prostea: Sforăie nea Laiu... sare comolotiva de pe șine...

  • De un’e venniți, ffă, nebbunelor, la orra assta? Și-așșa de vvesele… Ce-ați ppățit? Nu numai că Sanu lu’ Veronica avea o voce cleioasă… nu, nu era bâlbâit, dar lungea consoanele aproape lipindu-le între ele… de parcă mesteca într-una ceva dulce și zemos, ca o pară văratică sau ca un fagure de miere, dar nici nu putea să-l zică pe ”d”… și nu că nu-i ieșea prea bine, ci doar ceva între ”d” și ”b”, nu!... nu-l zicea deloc, pur și simplu, îl mânca. La început, chestia te uimea, fiindcă nu te așteptai ca cineva să zică ”mă ’uc” în loc de ”mă duc” sau ”apă a’âncă” în loc de ”adâncă” sau toate alea… imediat însă te obișnuiai și rar cuvânt pe care să nu-l înțelegi din gura lu’ Sanu, fiindcă și el era deștept și înlocuia pe loc cuvintele care-i făceau probleme, zicea ”însă”, nu ”dar”, zicea ”acușica”, nu ”imediat”, ”mure” nu ”dude” sau, pur și simplu, le evita, în fel și chip, da’ așa, meseriaș, câteodată chiar cu un simplu gest și rareori mai făcea careva pe nebunu’ că el nu înțelege ce vorbește Sanu. Normal că-l chema Sandu, dar îi mai zicea cineva așa? Cică doar mă-sa, cel puțin așa susținea Nuța lu’ Bidilică, singura din sat care intra în casa lor o dată pe lună, neapărat vinerea, ca să ajute la curățenie.

  • Să trăiești, nea Floreo! E, mă, vreo sfârâială? Cade ceva? Hai, noroc!… tu ești, mă, Ionele? Da, mă, nea Floreo, eu!... uite, sunt cu Mică al lu’ Cercel, fuserăm și noi cu ălaiele nițel mai încolo, venirăm cu noaptea-n cap, de!, ca să facem și noi o treabă, da’ am strecurat apa de pomană… Ăsta a mai luat ceva, vreo două știuci și niște șalău, da’ eu, o laie, nimic, mă, nimic!... trei baboi de nouă feluri, nici de-o ciorbă, să vezi ce pățesc cu creștina aia a mea când oi ajunge acasă, că de-azi noapte se tot dădea pe lângă mine: Ionele, Ionelașule, să-mi aduci ceva bun, mă, că eu am poftă de-o ciorbă de pește ca la mama ei… E, se mai întâmplă! zise moș Florea, da’ veniți, mă-ncoa, arătați-vă la față, să stăm și noi de vorbă ca oamenii, nu să strigăm unii la alții ca nebunii prin trestiile astea…

  • Cu barba albă şi tenul măsliniu, purtând o cămașă în carouri veștede, cu mânecile sumese până la cot și lăsată peste nişte pantaloni ponosiți, cu o şepcuţă decolorată pe cap, şedea pe un scaun de plastic alb şi citea toată ziua, fără ochelari, trăgând absent dintr-o ţigară care părea că nu se stinge niciodată. Când şi când, sorbea zeama subțire a unei cafele la fel de lungi. Pe un şezlong căpătat pesemne de la cârciuma de trestie din apropiere, îşi aşezase cărţile. Să fi fost câteva sute... Un metru cub de cărţi vechi, cele mai multe îndeajuns de jerpelite ca să te ducă cu gândul la cititori numeroși sau la mutări dese. Câteva țoale, o pătură soioasă întinsă la soare direct pe nisip și un fel de cort înjghebat dintr-o prelată inscripționată cu reclame în culori șterse erau dovada că bătrânul tot acolo şi dormea peste noapte, lângă cărţile lui.

  • Când și când, mă înglodea ceva în ochiul drept... așa, ca o înțepătură cu gămălia unui bold, o usturime ușoară amestecată cu o mâncărime nesuferită. Atunci, mergeam la fântână, mă spălam bine, apoi îmi scufundam fața în ciutură și deshideam ochii în apa aia rece și mâncărimea trecea imediat… sau, dacă nu era chiar atât de rău, mă frecam, pur și simplu, la ochi, cu nodul degetului mare strâns în pumn laolaltă cu celelalte. Asta, până mi-a luat seama mamaia: Ia, vino, mă-ncoa… ce-ai tu la ochiu-ăla? Ce te tot freci așa? Că te văzui eu de câteva zile… ce-ai pățit? Ia uite-te la mine, așa… vino mai aproape… te doare? Da’ mai vezi, mă, lică?, tu mai vezi ceva cu ochiu-ăla, ia închide-l p-ălalt… Eu o țineam înainte că… n-am bre, nimica, mă înglodește ceva câteodată da-mi trece repede cu apă rece. Mă, ție ți-a intrat mai dămult ceva în ochi și s-a făcut o cămășuială acolo, de-aia vezi încețoșat, că-ți astupă lumina ochiului… se vede de-aici, ceva alb și rar, așa, ca un prapore dă miel… hai să mergem la baba Ivanca, să te vază ea! Nu merg, bre, la nicio babă Ivanca, n-am nimica, îmi trece…

  • Atunci l-am văzut și eu... Am auzit alaiul venind spre Lunca Fântânii și m-am urcat primul pe ghizduri, ținându-mă strâns de stâlpul lanțului... așa că pe mine și pe încă vreo trei, patru băieți din vecini nea Lică Zaharia ne-a lăsat să stăm acolo, iar pe ceilalți îi alunga cu joarda: Plecați, bă, puțelor, d-aici, ajunge un înecat pe ziua de azi... voi vreți să-mi spurcați fântâna?! Când au ajuns cu mortul la fântână, hopa și șeful de post Melinte și încă cineva de la primărie, mai târziu, nea Lică zicea că fusese secretaru’... gâfâind pe biciclete și strigând de departe: Opriți! Opriți-vă, bă, că vă arestez pe toți! Taicu era cu fața în sus, purtat pe după umeri de Dorel Orleanu și de încă un băiat mare și ținut de picioare de frati-su, cu capu’ atârnat, bălăbănindu-se aproape să șteargă țărâna... Jos! Puneți-l imediat jos!, zbieră din nou Melinte, aruncându-și bicicleta cât colo... Păi, cum, jos, șefu’? În țărână?!, făcu Dorel... nu e păcat? Că nici sufletu’ nu și-a luat zboru’ din el... Stați așa!, strigă nea Lică pe neașteptate... mamă, dă, fă-ncoa rogojina aia, da’ repede! Și atunci l-am văzut ca lumea pe Taicu, imediat ce l-au lăsat ăia jos pe rogojină doar la câțiva metri de fântână, cu fața în sus, așa cum îl duseseră pe brațe... iar milițianul și secretarul reușiseră să facă un cerc larg în jurul lui, deși curioșii se tot adunau de peste tot.

  • Când am urcat noi șapte din Azuga, bineînțeles că locurile la geam erau ocupate... așa că puteam să stau oriunde, ce mai conta?! În fond, dă-le naibii de peisaje, iar glasul roților de tren... pe mă-sa!, ce idioțenie o mai fi și asta... se-aude la fel de enervant peste tot, chiar și pe culoar, unde... să-mi bag picioarele dacă nu e mai mișto decât cu picii ăștia tâmpiți din compartiment... în special cu ochelarista năsoasă din fața mea, Doamne, ce genunchi nasoi are, ascuțiți de zici că sunt făcuți la strung, special să spargi gheață cu ei în fața casei... dar uite că tuta nu-și dă seama de asta... măcar să-i acopere cu o fustă mai lungă, dacă un trening nu i-a trecut prin cap să îmbrace, fiindcă așa se face într-o excursie... mai ales dacă ești fată corectă, pui, naibii, niște pantaloni pe tine, că mai urci pe vreo scară, pe niște ruine, în vreun copac, mai știu eu în ce... nu stai locului nicio clipă... mai e cineva în spatele tău, se mai uită, mai vede și ce nu trebuie...

  • Tinel și Pistruiatu cărau lubenița, vai de capul lor, unul zece metri, celălalt zece metri... și tot așa, fiindcă asta era pedeapsa lor, pe care Chiru le-a dat-o, da’ mai mult și-au luat-o ei singuri, fiindcă au insistat să cumpărăm exact dihania aia de pepene, care nu încăpea într-o găleată... Treaba voastră, le-a zis Chiru, de la piață la autobuz sunt vreo 300 de metri... și pe urmă, de la autobuz la internat, poate mai mult... cine-o să care cinșpe kile? Noi, tovarășu profesor, eu cu Tinel, pe rând, a zis Pistruiatu, iar Tinel: Corect! Păcat de el să-l lăsăm aici, e o capodoperă de pepene... problema nu e cum îl ducem, da’ cu ce-o să-l tăiem?!, cât e de mare... Mă bag și eu, a dat cu gura și George, dar gura a rămas de el, fiindcă imediat ce-a făcut trei pași cu lubenița în brațe, sprijinită de burtă, a început să țipe: Băă, îl scap... îl scaap... și-l scăpa, dacă nu îl ajuta Chiru, care continua să facă bășcălie de ei: Hai, zmeii... care te înhami, mă, Sisife, la bolovanu' ăsta?... că tocmai ne spusese povestea lui Sisif, când ne plimbam prin Ada Kaleh... Că de aici a început totul, de la vizita la Ada Kaleh, insula aia turcească din mijlocul Dunării...

  • Iulio, fa, Iulio, n-auzi tu?... ai-ncoa, să-mi spui și mie... cine-a murit, fa, la alde tac-tu? N-a murit nimeni, bre, tușă Mito, cine să moară, ce vorbă e asta? Iulia se apropiase, fiindcă dincolo de gard, baba Mita lu’ Dugeac tot insista să afle ea, neapărat, cine murise la alde Florea Bițan... păi, nu auzii eu, fa, că veni frati-tu Nelu că moare... e, aici nu înțelesei eu cine... și să-i dea Ion al tău calu’ să se ducă el după doctor la Pietroșani... Tușă Mito, mai încet, bre, că te aude tot satu’... și iar se supără Ion pe tine și să vezi că rămui cu lemnele neaduse din baltă... Bine, fa, Iulio, ce secreți mai sunteți... o să ies eu chiar acuși la poartă și aflu pe loc. Bre, uite, stai așa... nu ieși nicăieri... uite cum a fost...

Page 1 of 2

Joomla SEF URLs by Artio