Pentru orice român care trece Prutul, prima impresie e că locurile şi oamenii nu se deosebesc cu nimic de cei din dreapta Prutului, poate doar sărăcia satelor basarabene este cu mult mai evidentă decât cele din Moldova românească, care sunt – se ştie – cele mai sărace din România. Odată ajuns însă în Chişinău, oraş cu peste 800 000 de locuitori, simţi că eşti într-o altă lume.
Bulevarde largi, străjuite de clădiri monumentale, zeci de muzee, teatre şi cinematografe, bănci şi magazine ultramoderne şi parcuri, foarte multe parcuri, cel mai mai mare şi frumos – mândria basarabenilor – fiind Grădina publică din centrul oraşului, la intrarea căreia se găseşte impunătoarea statuie a lui Ştefan cel Mare. Aleile clasicilor din parc sunt, şi ele, străjuite de 27 de busturi ale celor mai mari scriitori români, singurul „intrus” fiind Puşkin.
De asemenea, aproape toate străzile oraşului au nume de domnitori, voievozi şi scriitori români, această idee de a schimba denumirea străzilor având-o Nicolae Costin, primarul oraşului din perioada primelor zile de independenţă a ţării (1990-1994), care a şi fost asasinat mişeleşte pentru curajul său naţionalist. Cu toate aceste semne, vădit româneşti, nu poţi spune că te afli pe un pământ românesc. Minoritatea rusă îşi spune cuvântul în cele mai importante sfere economice ale ţării, în presă şi televiziune, în serviciile publice unde se vorbeşte în rusă, chiar şi în parlamentul ţării, comuniştii refuză să vorbească limba moldovenească – aşa e denumită limba maternă în Constituţie! Aşadar, suntem sau nu în Moldova istorică a lui Ştefan cel Mare? Oamenii, cu excepţia scriitorilor, intelectualilor şi a tinerilor, se declară moldoveni şi nu români!
Strategia minciunii
Conceptul de identitate şi limbă moldovenească şi modul în care a fost el implementat în Basarabia stârneşte, din când în când, luări de poziţie polemice. Istoricul apariţiei şi cel al evoluţiei sale sunt însă mai puţin cunoscute. Interesul strategic al Rusiei a fost, în cei aproape 200 de ani de ocupaţie, acela de a stăpâni acest teritoriu şi de a impune populaţiei româneşti majoritare o nouă identitate. Moldovenismul a fost considerat soluţia cea mai sigură prin care românitatea răsăriteană să poată fi ruptă de valorile ei autentice şi apropiată de cultura şi spiritul slav, proces care a început mai întâi prin biserică şi a continuat printr-o politică de stat bine dirijată.
Într-adevăr, românii din acest spaţiu se desemnau drept moldoveni şi înainte de 16 mai 1812, dată la care a fost anexată Basarabia la Imperiul Ţarist. Stau dovadă scrierile cronicarilor moldoveni, precum şi mărturiile unor călători români sau străini. Folcloristul ieşean Teodor Burada,bunăoară, care a vizitat aproape toate regiunile locuite de români din Europa, face în 1883 o vizită la românii de peste Nistru, ajungând până în gubernia Cherson. El ne spune acelaşi lucru: „moldovenii de aici vorbesc aceeaşi limbă şi au aceleaşi obiceiuri ca şi ceilalţi români din Transilvania sau Dobrogea”.
Monumentele strămoşeşti
Fiind, de-a lungul secolelor, parte integrantă a Moldovei, ţinutul Basarabiei nu se putea deosebi cu nimic de restul Moldovei. Mărturie sunt cetăţile Hotin, Soroca, Cetatea Albă şi Chilia, precum şi mănăstirile Căpriana şi Curchiul. Unele ctitorii ale domnilor şi boierilor moldoveni şi-au păstrat stilul moldovenesc până în zilele noastre, precum Biserica Sf. Dumitru din Orhei, zidită de Vasile Lupu, sau Biserica cu hramul Maicii Domnului din Căuşeni, ctitorită în secolul al XV-lea.
Odată cu trecerea sub stăpânire ţaristă, în anul 1812, mulţi localnici şi-au părăsit gospodăriile şi s-au refugiat în Moldova din dreapta Prutului. Autorităţile ţariste au încercat diverse metode prin care să poată opri valul de populaţie care se refugia, dar nu au reuşit decât după ce au fost luate măsuri extreme. Impunând artificial carantină pe malul Prutului şi susţinând că în Moldova există ciumă, a fost interzisă pe o perioadă de jumătate de an orice formă de comunicare între cele două maluri ale râului Prut.
Treptat, aşa-zisa autonomie urmărea lichidarea sistemului de valori autohtone şi implementarea unui tip nou de organizare, cel ţarist. În 1828, ţarul Nicolae I a impus un nou regulament, prin care au fost şterse toate drepturile de autonomie, transformând Consiliul Superior în Consiliu de Oblastie, care avea un rol din ce în ce mai puţin important. Instituţiile sunt transformate după modelul rusesc şi se supun toate ministerelor din Sankt Petersburg, la fel ca şi în celelalte gubernii. Toate aceste transformări au avut consecinţe dramatice în plan cultural şi spiritual asupra românilor din Basarabia. Educaţia, la rându-i, fiind unul dintre mijloacele prin care populaţia trebuia apropiată cât mai mult de cultura şi limba rusă, a fost adaptată noilor cerinţe impuse de autorităţile ţariste.
Imediat după anexare, guvernul ţarist a fost obligat, pentru că populaţia era complet străină de limba rusă, să accepte şcolarizarea elevilor şi în limba română. De altfel, unul dintre manualele cele mai vechi din această perioadă este gramatica limbii ruse, tipărită în 1819, în limba română. De asemenea, şcolile au continuat să-şi desfăşoare activitatea în preajma mănăstirilor şi bisericilor, după modelul vechi moldovenesc. Observăm că, tot în anul 1819, se tipăreşte în limba română Biblia. Un rol foarte important în viaţa culturală şi spirituală a Basarabiei l-a avut Seminarul Teologic din Chişinău, înfiinţat la 13 ianuarie 1813, de către mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni, care va pregăti generaţii de preoţi şi profesori.
Lupta pentru păstrarea identităţii
Tinerii din Basarabia încep să fie trimişi la studii la Sankt Petersburg, iar în 1827 apare, sub semnătura juristului basarabean Ştefan Margellă, prima gramatică „Russască-Românească“. Şcoala a fost şi ea puternic transformată, iar începând cu 1828 se pun bazele învăţământului primar, proces ce va dura până în 1860. Dacă până atunci existau doar şcoli bisericeşti, acum se înfiinţează şi şcoli primare cu trei clase gimnaziale, unde se predă şi în limba română. În anul 1833, la Chişinău, ia fiinţă primul liceu regional, unde limba română se studia obligatoriu, iar după o scurtă perioadă elevii puteau alege între limba română şi cea rusă. Având în vedere că pentru a fi primit la universitate era obligatorie cunoaşterea limbii ruse, mulţi dintre elevi renunţau la învăţământul în limba română.
Chestiunea studierii în limba română preocupă tot mai mult nobilimea basarabeană, nemulţumită de faptul că elevii moldoveni nu aveau în aceste şcoli primare material didactic în limba română şi nici în cea rusă. În aceste condiţii de continuă suprimare, populaţia îşi păstrează încă vie conştiinţa identităţii.
În ciuda măsurilor aspre, impuse de autorităţile ţariste, iniţiativele de a duce o campanie de apărare a culturii şi limbii române nu au putut fi oprite. Mai mult, unificarea Valahiei şi a Moldovei, în 1859, întăreşte speranţa în rândul boierilor moldoveni, care au început să solicite guvernatorului înfiinţarea de tipografii şi ziare moldoveneşti. Se poate spune că relaţiile dintre românii din Basarabia şi cei din ţară intră într-o nouă etapă. Solicitările privind editarea de ziare şi cărţi în limba română nu au încetat, iar în presa de limbă rusă se scrie tot mai mult despre apariţia unor grupuri de românofili. Imediat după Unirea principatelor din 1859, autorităţile ţariste întreprind o serie de acţiuni cu scopul de a bloca orice iniţiativă ce ar fi urmărit orientarea Basarabiei spre România. În intervalul 1856-1884, s-au desfăşurat mai multe evenimente pe întregul cuprins al Imperiului Rus, care au adus diverse schimbări şi în Basarabia.
Rusificarea
Procesul privind scoaterea limbii române din instituţiile de învăţământ începe să se extindă. Astfel, în 1860, la Liceul nr.1 din Chişinău, singurul din toată provincia, este introdusă predarea cursurilor în limba greacă, în limba română urmând să studieze doar cei care solicitau expres acest lucru. Pentru că demersul autorităţilor nu a avut succes, iar majoritatea tinerilor îşi doreau să studieze în limba română, Consiliul de Stat al guvernului rus a luat hotărârea, la 9 februarie 1866, să suspende predarea limbii române în liceu, pentru că „elevii cunosc această limbă în mod practic, iar predarea ei nu urmărea alte scopuri“. Şi biserica trebuia să aplice noul plan de rusificare a populaţiei.
Odată cu ocuparea scaunului de episcop de către Pavel Lebedev, în 1871, acesta obligă toate bisericile să scrie registrele şi actele de stare civilă în limba rusă. Pentru a alunga preoţimea română din biserici, Lebedev a modificat statutul parohiilor şi a închis în jur de 340 de biserici, expulzându-i pe toţi clericii care nu se supuneau noului regulament. Procesul de deznaţionalizare iniţiat de înaltul prelat nu s-a încheiat aici, el dând ordin să fie strânse din parohii şi aduse la reşedinţa sa toate cărţile tipărite în limba română. Episcopul şi-a încălzit vreme îndelungată aşezământul prin arderea tuturor cărţilor româneşti adunate. În această perioadă, pentru preoţii şi învăţătorii români, singurul sprijin au fost publicaţiile tipărite în cele trei judeţe din sudul Basarabiei, revenite sub administraţie românească.
Propaganda prin biserică
După congresul de la Berlin din 1878, pentru românii din aceste judeţe revine calvarul, deoarece sudul Basarabiei este reanexat la Imperiul Ţarist. Autorităţile ţariste iau măsuri speciale împotriva românilor din aceste trei judeţe. În 1893, episcopul Nifon deschide o şcoală de clerici la Ismail, ce avea drept scop declarat rusificarea intensă a clericilor de pe malurile Dunării şi Prutului. La rândul său, succesorul lui Nifon, episcopul Iacov Piatnitţki, a redactat un raport cu nr. 1366, din data de 23 martie 1900, adresat Sinodului rusesc, prin care semnala că „majoritatea parohiilor sunt compuse din moldoveni, care ştiu limba moldovenească şi nu înţeleg deloc limba rusească, chiar în vorba numai vorbită“.
După reîntoarcerea Basarabiei la România, în 1918, centrul politic şi ideologic în ceea ce priveşte chestiunea moldovenească se mută la Odessa, unde sovietele încep să organizeze o nouă strategie. În data de 26 iunie 1924, aici este înfiinţată, pe lângă departamentul gubernial al învăţământului obştesc, o secţiune moldovenească, cu scopul de a organiza şi conduce învăţământul moldovenesc în şcoală şi nu numai, constituindu-se case de lectură, cluburi, biblioteci şi teatre ambulante în regiunile locuite de români.
Toate aceste acţiuni urmăreau desfăşurarea unei propagande eficace printre români. Au fost trimişi, în acest sens, studenţi în regiunile locuite de români, în mod special la Balta şi în părţile Podoliei, cu misiunea de a redacta rapoarte privind situaţia limbii române în regiunile menţionate, pentru a se lua măsuri privind noile direcţii politice şi ideologice. La 1 iulie 1924, la Odessa, a apărut în cadrul aceste direcţii de învăţământ moldoveneşti, ziarul „Plugarul Roşu”, a cărui menire era intensificarea propagandei privind înfiinţarea noii Republicii Moldoveneşti.
Astfel, în paginile acestei publicaţii, găsim şi un mesaj al secţiunii moldoveneşti din cadrul direcţiei guberniale către învăţătorii moldoveni, prin care erau îndemnaţi să lupte pentru cultura şi limba moldovenească. Se menţiona că „sub ocârmuirea ţarismului lacom şi asupritor, norodul moldovenesc a trăit o perioadă de întuneric şi de deznaţionalizare. Politica de rusificare dusă de ţarism a dat cele mai straşnice roade de dărâmare şi distrugere a culturii moldoveneşti“.
Toate acestea nu aveau decât un singur scop, de a pune în practică planul prin care se urmărea crearea unei noi Republici Moldoveneşti în cadrul Ucrainei Sovietice. Iniţiativa privind înfiinţarea unei Republici Moldoveneşti în cadrul U.R.S.S. urmărea, de fapt, provocarea României şi nicidecum acordarea de drepturi naţionale românilor aflaţi în stânga Nistrului, aşa cum susţineau autorităţile bolşevice.
„Jugul boieresc” românesc
Pentru a regiza cât mai bine procesul privind înfiinţarea Republicii Autonome Moldoveneşti, Comitetul Central al Ucrainei convoacă, la 8 octombrie 1924, o şedinţă plenară specială, unde pune pe agendă chestiunea înfiinţării noii republici. Aici a luat cuvântul Grigorii Ivanovici Borisov, cu nume conspirativ Starîi (Moşneagul), etnic rus, expulzat din Basarabia pentru agitaţie bolşevică desfăşurată la atelierele muncitoreşti din Tighina, care a cerut înfiinţarea Republicii Moldoveneşti în numele delegaţiilor prezente la Harkov. Încercând să arate că autorităţile comuniste vin în sprijinul românilor din stânga Nistrului, dornici să-şi construiască o ţară a lor în cadrul Uniunii, Comitetul Central a luat, în aceeaşi zi, hotărârea de a înfiinţa Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.
Preşedintele Comitetului Central Moldovenesc a fost ales Grigorii Borisov Starîi, iar adjunct al preşedintelui a fost ales avocatul bulgar Alexandru Stoev. În discursul său, Starîi a declarat, în faţa delegaţiilor prezente la şedinţă: „Noi niciodată nu vom uita de fraţii noştri care gem sub jugul boieresc“, iar în încheiere a rostit cuvintele: „Trăiască Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României Sovietice!“. Din lista membrilor guvernului autonom,însă, doar doi erau români, unul bulgar, restul ruşi. Faptul acesta trădează de la început intenţia sovietelor.
Presa internaţională a dezvăluit planul Sovietelor
De altfel, ziarul britanic „The Times” menţiona că sovietele, prin înfiinţarea Republicii Moldoveneşti, au elaborat noi planuri pentru a semăna dezordine în Basarabia, iar ziarul finlandez „Usi Suomi” scria că proclamarea acestei republici înseamnă, în fapt, un atac la adresa României. De aceeaşi părere era şi istoricul Nicolae Pop, care afirma că noua republică era „o pepinieră pentru creşterea unei generaţii de români comunişti, cu scopul de a-i întrebuinţa la momentul oportun la comunizarea României“.
Cu un asemenea trecut istoric dramatic, de cruntă asuprire rusească/comunistă, Basarabia e greu să revină prea curând la patria-mamă, singura reunire posibilă, existentă deja, fiind doar cea spirituală. Trist, dar adevărat!
Ioan POPESCU
Sursa: Foaia Naţională