REPORTAJ. Întors din Spania ca să moară acasă: „Sistemul de Sănătate din România omoară fără milă, nu vindecă!”

Florea Gheorghe este un român obişnuit, plecat de mai mulţi ani în Spania, la muncă. Recent, el a fost diagnosticat cu o boală gravă, în stadiu foarte avansat. Împreună cu familia a decis întoarcerea în ţară, pentru a fi aproape de cei dragi. Însă aici s-a izbit de un sistem de Sănătate blocat, o maşinărie ruginită care, în loc să vindece, ucide cu determinare.

La finalul lunii mai, Florea Gheorghe a fost diagnosticat cu o tumoare malignă la plămânul drept, în stadiul IV. „A ajuns la spital cu paralizie, iar acolo i s-a descoperit metastaza cerebrală. Medicii nu i-au dat prea multe şanse însă, cu chimioterapie, în patru zile petrecute spitalul din Spania, a reuşit să-şi revină, să folosească mâna care îi fusese paralizată şi să meargă pe picioarele lui. "Am decis, de comun acord, să ne întoarcem în România, pentru că în străinătate costurile «finale» sunt extrem de mari. Am plecat, în luna iulie, cu recomandarea medicilor spanioli de a trece imediat pe citostatice, pentru prelungirea vieţii”, ne-a povestit, cu realism, dar şi cu durere, Gabriela Gheorghe, soţia lui Florea.

Singura secţie de Oncologie din Prahova nu are citostatice!

Odată ajunşi aici, însă, s-au izbit de toate hibele sistemului de sănătate românesc. „În primul rând, am plătit asigurările de sănătate pe ultimele şase luni în urmă, asigurarea fiind valabilă trei luni. Asta deşi soţul meu era asigurat în Spania şi, înainte de plecare, a cotizat, zeci de ani la asigurările româneşti. Apoi am tradus actele medicale, iar cu ele am ajuns la singurul spital din judeţul Prahova care are secţie de Oncologie: Spitalul Schuller. Medicul de acolo ne-a îndrumat de urgenţă la Comisia de Expertiză pentru înscrierea de urgenţă în Programul Naţional de Oncologie şi pentru pensionare pe caz de boală. A doua zi, am fost la spital din nou, cu soţul meu, ca să înceapă tratamentul cu citostatice, dar mi s-a spus că medicamentele vor sosi abia peste o săptămână. Deja pierdusem şapte zile pe drumuri pentru acte şi pentru toate formalităţile, iar spitalul... nu avea citostatice! Aşa că am cerut trimitere de urgenţă pentru administrarea acestor medicamente la Bucureşti, la Spitalul de Oncologie Fundeni”, ne-a mai povestit femeia.

Prea mulţi bolnavi, prea puţini angajaţi

La Institutul Oncologic Fundeni, din Capitală, pacientul s-a izbit de alte probleme. Deşi, în Ploieşti, medicii i-au explicat că, pentru asemenea urgenţă, orice spital de specialitate din ţară ar trebui să îi primească, angajatele de la fişier şi-au făcut „datoria de cerberi”: „M-au întrebat ce e cu trimiterea, de ce nu a scris medicul din Ploieşti pe fişă clar că este pentru Spitalul Fundeni, m-au trimis înapoi să îmi pună ştampila şi destinaţie... Abia după ce le-am explicat ce m-a îndrumat doctoriţa din Ploieşti au acceptat să îmi facă fişa pentru consultaţie”, ne-a mai povestit femeia. „Problemele nu s-au terminat aici. Din opt cabinete medicale, funcţionau numai două pe motiv că nu exista personal suficient, posturile din Sănătate fiind blocate.

Când am ajuns să stau de vorbă cu medicul, la uşă erau peste 30 de pacienţi care aşteptau şedinţele de chimioterapie. Surprinsă că nu există tratamente citostatice în Ploieşti, doctoriţa de la Fundeni mi-a arătat agenda şi mi-a explicat că, în fiecare zi până în data de 17 august, are pacienţi care au început chimioterapia şi nu o pot întrerupe. Mi s-a spus şi că nu au paturi libere şi că este prea multă lume pe citostatice, drept urmare medicii nu pot scoate pe nimeni de la terapie ca să îl bage pe soţul meu. Totuşi, am auzit cu urechile mele când doctorul i-a spus asistentei că «se vaită că nu au pacienţi şi nici nu coboară de pe secţie să ia bolnavul în primire». Asistenta mi-a şoptit că am nimerit prost pentru că medicii sunt plecaţi în vacanţă. Bine, am spus, dar nu este normal să îşi lase un înlocuitor? Pentru că astea sunt cazuri foarte grave!”.

„Simt o ură pentru toţi cei care au făcut acest sistem nefuncţional”

Refuzată, femeia s-a întors la spitalul din Ploieşti unde a aflat că Secţia de Oncologie a Spitalului Municipal va fi alimentată cu citostatice abia peste alte câteva zile. Drept urmare, altă întârziere la tratament, pentru bolnav.  „După recomandarea medicilor din Spania, soţul meu trebuie să înceapă citostaticele încă de acum trei săptămâni, de la sosirea în ţară. Dacă totul ar fi mers cum trebuie, acum el ar fi trebuit să fie la a doua repriză de medicamente. După această perioadă în România, soţul meu nici nu a început tratamentul şi nici măcar nu a reuşit să se interneze! Sunt foarte derutată, foarte dezamăgită şi mă simt neputincioasă în faţa unui sistem de-a dreptul ucigaş! Simt o ură pentru toţi cei care au făcut acest sistem nefuncţional şi nici nu ştiu cui să fac reclamaţie, pentru că totul face parte din acelaşi sistem bolnav”, ne-a spus, Gabriela Gheorghe.

Avizul din vârful dealului

Periplul femeii pe la cabinete nu s-a terminat aici. „Medicii din Ploieşti mi-au spus că trebuie să fac pensionarea soţului la urgenţă din cauza bolii extrem de grave. Atunci am aflat că această Comisie de Expertiză s-a divizat, iar eu trebuie să ajung cu bolnavul aflat în stadiul IV de boală, la Policlinica Cina. Acolo, după ce am trecut de animozităţile primei întâlniri cu medicul responsabil şi mi s-a acceptat dosarul, am fost trimisă pentru avizarea dosarului tocmai la Sinaia! De nevoie, am ajuns şi acolo. Cabinetul medicului era tocmai pe o culme, într-o margine a oraşului, iar la el se ajungea după ce urcai o pantă abruptă, cu scări. M-am întrebat cum pot ajunge acolo bolnavii în stadiul terminal şi cum pot ajunge acolo pacienţii cu handicap, în scaun cu rotile, când nu era nicăriei nicio rampă pentru cărucioare”, ne-a mai mărturisit Gabriela, îngrozită de bătaia de joc pe care trebuia să o suporte. Abia peste alte cinci zile a reuşit femeia să depună dosarul de pensionare a soţului şi asta pentru că, ulterior, medicii nu au putut fi de găsit, având ba program scurt, ba weekend.

Revoltă împotriva nesimţirii

Ce şanse are un bolnav în România şi cum ar putea el lupta împotriva unui sistem de Sănătate în care spitalele nu primesc medicamentele necesare nici măcar prin Program Naţional? Ce poate spune un bolnav de cancer în stadiu terminal unui medic pe care îl aşteaptă la uşă alţi 30 de pacienţi în aceeaşi situaţie, când acesta îi răspunde că nu are posibilitatea să se ocupe şi de el? Cum poate un pacient cu o boală de gradul I, avansată în stadiul IV, să se deplaseze prin tot judeţul, pentru toate documentele, avizele şi ştampilele de care are nevoie pentru drepturile sale vitale?

„Pentru noi, până la sosirea citostaticelor la Spitalul Schuller, singurul lucru pe care-l mai putem face este să urmăm, la domiciliu, tratamentul prescris ambulatoriu de către medicul de la Oncologie. Însă, vreau să ştie toată lumea de bătaia de joc din spitalele româneşti! Vreau să audă cei care pot schimba sistemul de la cap, poate chiar să ies cu bolnavii de cancer în stradă, să atrag atenţia cuiva din ţara asta! Pentru că umilinţă mai mare pentru omul bolnav, care îşi aşteaptă sfârşitul oricum, nu există nicăieri! Iar noi nu mai avem nimic de pierdut! Pacienţii de cancer şi, probabil, toţi bolnavii sunt fără niciun pic de respect şi fără să li se mai dea o şansă la viaţă chiar de către sistemul de Sănătate!”, a încheiat Gabriela plângând.