În noaptea de 22 spre 23 august 1985, teatrul românesc rămânea mai sărac. Un mare actor trăgea cortina peste viaţă şi carieră. Un artist care a adus alinare şi, totodată, curaj multor generaţii de spectatori, dar şi de studenţi: Octavian Cotescu.
Generozitatea, căldura şi disponibilitatea sufletească, farmecul mereu proaspăt al ironiei joviale fac din Octavian Cotescu un actor inimitabil, viguros. El a adus pe scena românească un stil de joc modern, în care fineţea observaţiei sociale se conjuga cu subtilitatea efectului umoristic, având o detaşare ironică de personaj cu efect comic irezistibil, autopersiflarea fiind „cireaşa de pe tort”.
Maestrul va rămâne pentru noi acel „tip unic, care face tot timpul joc dublu în scenă, care îşi joacă eroii, care nu se scufundă în personaj ca într-o apă, nu pluteşte, ci învaţă febril, în sensul şi chiar împotriva curentului interior al personajului”, precum mărturisea într-un interviu.
Plăcerea lui supremă de actor era să tragă pe sfoară, să se prefacă, folosind o imensă candoare adunată în ochi, cum că ţi-ar cânta în strună, că este de partea ta, pentru ca, exact atunci când îi arunci cea mai încrezătoare privire, să te părăsească fără nicio strângere de inimă.
A jucat în 53 de filme. A interpretat, printre altele, roluri în „Bietul Ioanide”, „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii”, „Vacanţă tragică”, „Iarba verde de acasă”, „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, dar şi în serialele de televiziune de mare succes precum „Tanţa şi Costel” . După fiecare spectacol al lui, publicul se ridica în picioare şi aplauda frenetic. Octavian Cotescu era profund, vesel, avea şi tristeţi, era optimist, avea neîmpliniri, dar în ochii publicului şi ai celor dragi era o minune. În timp ce se afla pe scenă s-a prăbuşit.