La începutul anilor ‘90 America era invadată de imagini şocante despre orfelinatele din România, lucru care a rămas întipărit până azi în mintea americanilor. Atunci, numeroşi americani au mers şi au înfiat copii instituţionalizaţi. Acum câteva săptămâni am descoperit din întâmplare povestea lui Nicolae Ziebell, un tânăr foarte talentat, care fusese înfiat din România în urmă cu aproape 14 ani, când avea doar doi ani.
Cu toate că la vremea respectivă William şi Michelle Ziebell adoptaseră de curând o fetiţă din Statele Unite în vârstă de câteva luni, ei au decis să mai înfieze şi un băieţel din România. Din primul moment când l-au văzut pe Nicolae, în orfelinatul din Mediaş, aceştia au decis că este copilul pe care şi-l doresc. Întorşi în America, aveau însă să descopere că băiatul avea diferite probleme medicale şi - comparativ cu alţi copii de vârsta lui - dezvoltarea sa era rămasă în urmă cu aproape un an de zile. I-au oferit lui Nicolae cea mai bună asistenţă şi - la scurt timp - băiatul a început să recupereze minusurile pe care le avea. Talentul său şi în special compoziţiile sale au fost remarcate repede, Nicolae reuşind să figureze chiar pe lista celebrei Oprah Winfrey ca unul dintre cei mai talentaţi tineri artişti.
O persoană creativă
Reporter: Cum te-ai descrie pentru cei care nu te cunosc?
Nicolae Ziebell: M-aş descrie ca fiind o persoană creativă, implicată în muzică, artă sau dramaturgie.
R: Când ai început activitatea artistică?
N.Z.: De când mă ştiu am desfăşurat diferite activităţi artistice. Am început să iau lecţii de pian cu aproximativ şase ani în urmă, dar am studiat şi la alte instrumente muzicale de-a lungul anilor.
R: Ştiu că eşti legat într-un anumit fel de România. Cum anume?
N.Z.: Părinţii mei naturali au legătură cu România. Nu i-am cunoscut însă până acum şi probabil nu îi voi şti niciodată.
Noi orizonturi
R: Cum a fost să creşti având cunoştinţă de acest fapt?
N.Z.: De-a lungul timpului a fost mai greu să accept acest fapt. La început nu am fost în măsură să înţeleg foarte bine situaţia mea, dar, după vreo cinci-şase ani, am început să văd totul mai bine. Cu toate acestea, nu prea puteam să-mi accept condiţia. Mulţi au abuzat de numele meu, mai ales ceilalalţi copii, care făceau glume pe seama mea. Acum însă acest aspect a devenit unul pozitiv, de care beneficiez atât eu, cât şi alţii din jurul meu.
R: În prezent eşti implicat foarte mult în muzică. Povesteşte-ne, te rog, mai multe despre activităţile tale.
N.Z.: Interpretez piese de operetă şi cânt la pian. Am încercat mai multe instrumente de-a lungul vremii, dar am rămas ataşat de pian. De doi-trei ani am început să şi compun muzică. Activitatea creativă mă ajută să exprim ceea ce simt şi să abordez noi orizonturi, mai ales că piesele sunt interpretate în diferite limbi. În momentul de faţă muzica este pentru mine foarte importantă, un factor de echilibru.
A simţi diferit în momente diferite
R: La un moment dat îmi spuneai că muzica este acel lucru care te-a făcut să depăşeşti problemele personale pe care le aveai ca adolescent...
N.Z.: Da, au fost unele momente în care m-am gândit cum ar fi fost, ce ar fi fost dacă n-aş fi fost adoptat... Mă gândesc foarte mult la partea negativă a lucrurilor. Însă de când am început să mă implic în studierea muzicii şi în special a compoziţiei muzicale am simţit că pot să îmi exprim mai bine sentimentele, frustrările şi ceea ce simt, prin piesele pe care le compun. Piesele pe care le scriu sunt diferite pentru că simţim diferit în momente diferite.
R: Mi-ai mai spus că eşti o persoană mai degrabă pesimistă decât optimistă, cu toate că ai fost adoptat şi crescut aici, în America, în condiţii excelente...
N.Z.: Să fiu sincer, chiar şi pe mine mă deranjează acest aspect. Încerc să fiu optimist pe cât pot, în special în relaţiile cu alţi oameni. Nu prea reuşesc însă faţă de mine. Mă străduiesc, dar de fiecare dată sfârşesc prin a privi mai mult partea negativă a lucrurilor.
România, o „problemă”
R: Care este primul lucru care îţi vine în minte când te gândeşti la România? Te gândeşti des?
N.Z.: Absolut. Primul gând care îmi vine în minte când aud de România este legat de persoana mea. Mergând însă mai departe, îmi vine în minte cuvântul "problemă”, iar pe urmă mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla, cum ar fi fost dacă eram acum acolo. Şi acum, să îţi mai spun ceva, foarte sincer: în general nu ştim să apreciem lucrurile pe care le avem. Până când nu le pierzi, nu poţi să înţelegi.
R: Eşti supărat dar în acelaşi timp bucuros de oportunitatea care ţi s-a oferit...
N.Z.: Da, sunt bucuros pentru mine, dar în acelaşi timp mă doare când mă gândesc că alţi copii poate se chinuie încă acolo. Eu nu pot şti sigur ce s-a întâmplat cu ceilalţi copii, pentru că nu-mi amintesc personal de niciunul. S-ar putea ca ei să fie undeva şi să facă ceva nemaipomenit, sau s-ar putea să fie în stradă, riscându-şi chiar viaţa. Eu nu ştiu exact cum este, dar nu pot să nu mă gândesc la partea negativă, că poate suferă şi sunt în pericol de a muri, că li se întâmplă ceva rău. Sunt atât de negativist pentru că mă întreb: De ce a trebuit ca eu să fiu părăsit într-un orfelinat?! Cu siguranţă că au existat ceva probleme şi asta îmi rămâne întipărit în minte când mă gândesc la România.
Un loc mai bun
R: Cum priveşti faptul că părinţii tăi adoptivi au luat decizia să meargă în Romania şi să te adopte?
N.Z.: Este un lucru grozav ceea ce au făcut. În acelaşi timp i-au conştientizat şi pe ceilalţi de faptul că în lume există probleme şi că nu totul este splendid. Au semnalat faptul că nu toţi copiii au o familie, că unii chiar mor, şi că au nevoie să fie adoptaţi. Este ceea ce mă frământă. Şi vă mulţumesc pentru că v-aţi gândit să realizaţi acest interviu, întrucât consider că îi vom sensibiliza şi atenţiona şi pe alţii asupra problemelor care există în lume şi de faptul că sunt unii care au făcut ceva în direcţia rezolvării lor.
R: Dacă ar fi să transmiţi un mesaj oamenilor responsabili de destinul acestor copii din orfelinate, ce le-ai transmite?
N.Z.: Ar fi o scrisoare foarte lungă... În primul rând, le-aş spune cât de bucuros sunt că mă aflu aici. Ar fi un mesaj prin care mi-aş exprima dorinţa ca şi ceilalţi copii să poată fi unde sunt eu acum sau într-un loc la fel de bun.
Vechea persoană
R: Eşti interesat ca pe viitor să mergi în România, să înveţi mai multe despre locul unde te-ai născut?
N.Z.: Da, sigur. Când am avut probleme din cauza numelui meu si ceilalţi copii glumeau pe seama lui, a numelui adică, nu îmi mai doream să fiu asociat cu România. Consideram că România reprezintă vechea persoană, iar acum eram una nouă. Mai târziu, însă, am realizat că de fapt vechea persoană totdeauna este şi va fi cu tine până la moarte. În momentul de faţă mi-ar face mare plăcere să merg în ţara natală, să învăţ tot ce se poate învăţa despre România. Pe lista mea de priorităţi se află şi învăţarea unei compoziţii muzicale româneşti şi - de ce nu? - o compoziţie proprie inspirată din melosul popular românesc.