„Ne rugăm, pentru prosperitatea Moldovei, a poporului moldovenesc, ca orientarea politică a R. Moldova să ajute la păstrarea unităţii Sfintei Rusii”( patriarhul Kirill al Bisericii Ortodoxe Ruse )
Deşi R. Moldova este un stat independent şi suveran ( e drept, creat artificial ), scăpat din ghearele Moscovei acum 20 de ani, fraţii noştri de peste Prut continuă să fie controlaţi de Rusia. Putere imperială care, prin vocea Bisericii, susţine că toată lumea ortodoxă, cel puţin, trebuie condusă de la Moscova. Cum altfel se poate înţelege “ruga” patriarhului Kirill, care cere mila Domnului pentru ca “ orientarea politică a R.Moldova să ajute la păstrarea unităţii Sfintei Rusii”. Cu alte cuvinte, sfinţia (nemernicia) sa îndrăzneşte, în numele Domnului, să se amestece în treburile interne ale altui stat, omiţând faptul că R. Moldova s-a reorientat deja politic: spre Europa, spre democraţie, libertate şi demnitate. Aspiraţii greu de obţinut totuşi, datorită faptului că societatea moldovenească încă se zbate între vectori geopolitici diametral opuşi.
Când preşedintele rus Putin i-a conferit, în 2006, Patriarhului Aleksii Premiul de Stat al Federaţiei Ruse, semnificaţia alegerii primului beneficiar al înaltei distincţii nu a scăpat nimănui. Era o confirmare la cel mai înalt nivel a relaţiei strânse între instituţiile pe care le reprezentau cei doi lideri. Căci unul dintre elementele cruciale ale „doctrinei Putin” este şi cimentarea relaţiei dintre Biserică şi Stat. Să mai notăm, în treacăt, că cel de-al doilea laureat al Premiului de Stat, primit tot din braţele viguroase ale „cekistului” Putin - cum îi place să se autodefinească - a fost nimeni altul decât Soljeniţin. Simbolistica gestului este iarăşi intensă: politica Rusiei îşi asumă, explicit, naţionalismul „alb” al celor care au fost obligaţi de sovietici să o părăsească, cu consimţământul lor evident.
Geopolitica Ortodoxiei
Un comunicat al Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove din 4 aprilie a.c. ne anunţă că la şedinţa sinodalilor din dimineaţa aceleiaşi zile „s-au discutat aspecte organizatorice ale vizitei canonice în RM a Sanctităţii Sale Kirill, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, preconizată pentru 8-12 octombrie 2011”. Nu este primul patriarh Rus care vizitează RM şi nu e deloc întâmplător faptul că discuţiile din jurul preconizatului eveniment resuscită o dezbatere cu conotaţii mai degrabă (geo)politice decât religioase.
Una dintre ele ţine de ceea ce s-a numit „geopolitica ortodoxiei”. Sintagma a fost utilizată pentru prima dată în 1994, ca titlu al unei lucrări semnate de geopoliticianul francez François Thual (nu întâmplător, creştin ortodox). Ideea de bază este că importanţa geopolitică a factorului religios nu mai poate fi neglijată, pentru că „în ultimele două sute de ani, bisericile ortodoxe au influenţat sau marcat diplomaţia relaţiilor internaţionale în zona slavo-bizantină şi, totodată, ilustrează cum statele din această zonă s-au putut baza pe ideologiile religioase pentru a-şi satisface ambiţiile geopolitice clasice”. Exisă un specific al evoluţiilor geopolitice în această zonă, al cărui nucleu tare poate fi developat astfel: „...interferenţa religiei şi a geopoliticii funcţionează într-o manieră particulară în acest univers, specificitatea ortodoxiei constând în starea de fuziune simbiotică între elementul naţional şi cel religios”.
Chestiunea spaţiului ortodox se complică însă şi depăşeşte cadrul strict geopolitic, căci aici se adaugă un soi specific de relaţioare a religiei cu statul. Este vorba despre un amestec unic dintre filetism şi imperialism. Puseurile acestei viziuni se mai ivesc, ici colo, pe plaja modernităţii europene, dar prezenţa ei este de departe cea mai pregnantă în cadrul Ortodoxiei Ruse. Idei precum cea a „Sfintei Rusii”, spaţiu canonic inalienabil al Rusiei, „Lumea Rusă” etc, nu fac decât să confirme faptul că, precum în scrierile lui Dostoievschi - unde Iisus Hristos căpăta chipul rusesc al lui Alioşa Karamazov - şi Ortodoxia trebuie să fie rusă sau să nu fie deloc. Vechea pulsiune a misiunii mântuitoare a Rusiei, „visată” ca o a treia Romă, vibrează periculos şi din ce în ce mai vizibil.
„Sfânta Rusie” în traducere moldovenească
În această „Lume Rusă”, denumire „înduhovnicită” pentru un puseu imperial mai vechi, intră, în viziunea Moscovei, şi RMoldovas. Demn de remarcat este aici mesajul pe care actualul Patriarh al Rusiei l-a trimis cu ocazia hirotonirii arhimandritului Nicodim Vulpe de la Orhei ca Episcop de Edineţ şi Briceni : „Biserica Ortodoxă din Moldova constituie o parte organică şi inseparabilă a Patriarhiei Moscovei”, iar „poporul moldovenesc, urmându-I lui Hristos pe calea împlinirii sfintelor Lui porunci, a mers, sute şi sute de ani, umăr la umăr cu popoarele Rusiei ortodoxe. Mult timp noi am fost un singur stat (…). Poporul ortodox al Moldovei independente îşi păstrează unitatea cu popoarele frăţeşti ale Bielorusiei, Rusiei, Ucrainei şi ale altor ţări, părtaşe ale moştenirii spirituale a Sfintei Rusii, înfăptuind această unitate prin apartenenţa la o singură Biserică-Mamă”. Elementele acestei relaţii speciale sunt numeroase: premii peste premii acordate de către patriarhii Bisericii Ruse preşedinţilor loiali ai RM - şi viceversa! - proiecte politice de tipul celui gestionat de Valeriu Pasat împreună cu Mitropolitul Vladimir, utilizarea canalelor bisericeşti drept canale diplomatice şi politice etc. Dar la toate acestea se mai adaugă ceva.
O politică deloc inocentă
În stânga Prutului există astăzi două mitropolii: una a Basarabiei - sub oblăduirea canonică a Patriarhiei Române, alta a Moldovei - care ţine de Patriarhia Rusă. Dar în binomul iniţial România-Rusia a mai apărut un element: Republica Moldova. De remarcat faptul că titulatura Mitropoliei Ruse este „Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove” (!?!), ilustrând astfel pretenţia de a fi succesoarea de drept a întregii Mitropolii a Moldovei (comparaţia cu propovăduitorii „moldovenismului agresiv”, care declară RM drept singura succesoare a Principatului Moldova, e greu de evitat.) În plus, apropierea simbolică a unor elemente din patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române nu este nici ea inocentă. De pildă, Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove conferă un veritabil cult voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, deşi Biserica Ortodoxă Română - nu cea rusească - e cea care l-a canonizat. Mai mult, dorind să sublinieze diferenţierile, Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove prăznuieşte această zi pe 15 iulie, deşi sărbătoarea Binecredinciosului Voievod este orânduită pe 2 iulie.
Moscova (tot) nu crede în lacrimi
Avem acum elementele mozaicului. Problema de fond a vizitei anunţate a Patriarhului Rus la Chişinău (dar şi la Tiraspol) ţine de modul în care se va articula resurecţia „moldovenistă” din acest spaţiu - noua formă de asumare identitară de peste Prut şi care poate fi numită „moldovenism europenist” - cu politica şi geopolitica eclesială a Moscovei. Mai concret, cum se va plia Rusia faţă de „provocarea” autocefaliei „Bisericii Moldave”, despre care se tot vorbeşte de la o vreme încoace. Dincolo de problemele majore pe care un asemenea scenariu le va declanşa în zonă (în special, în Ucraina), rămâne de urmărit cum va fi instrumentată chestiunea la Moscova, care are toate cărţile în mână, una numindu-se…„dosarul transnistrean”. Dar asta nu va însemna decât faptul că indică, cinic, o pistă falsă, cu un singur scop: scoaterea din discuţie a Mitropoliei Basarabiei, implicit a Bisericii Ortodoxe Române din această zonă.
Astfel, ar fi nu numai inconsecvent, dar şi ironic, să vituperăm, ecleziastic, împotriva unui prezumat „naţionalism românesc” - sau rusesc - pledând în numele... „naţionalismului moldovenesc”.
Ioan POPESCU
Sursa: Lumea credinţei, mai 2011