Ploieşti. Seară de Decembrie. Casa de Cultură a Sindicatelor plină ochi. Lume multă. Lume bună. Melomani veniţi să-l asculte pe căpşună din Iberia Costel „Don Costel” Busuioc (Albahaca, cum s-ar traduce în limba lui Cervantes „busuioc”). Pe Don Costel l-am cunoscut pe când încă mai întorcea mortarul şi umplea găleţile celor care-l înjurau pe schelele Cosladei (un orăşel de 50.000 locuitori din estul Madridului).
Un „pavarotti” al canciocului
Îmi amintesc că l-am ajutat să scoată capul din sărăcie. Avea talent, desigur. Am vorbit cu colegii de breaslă, ziariştii spanioli, să-i facă o mică cronică, fiind un Pavarotti al schelei. Au făcut-o, şi de atunci odiseea lui a umplut sute de pagini în mass media românească. Spaniolii au uitat cine e. Acolo eşti în top sau nu stărui în viaţă decât ca o muscă de oţet. Azi nu mi-am pus costumul de gală înainte de a pleca să-l văd pe Don Costel. Poate de aceea nici nu m-a recunoscut. Sa mă doară? Că l-am scos din anonimat şi e plin de bani. Nu! El nu-i mai cunoaşte nici pe părinţii săi, nici pe domnul acela care i-a dat casă şi masă şi l-a scos la cântat la biserica Oastea Domnului. Nu o mai cunoaşte nici pe Ela. Cine este Ela, vă întrebaţi? Este o româncă. Ea l-a servit cu traducerile în spaniolă şi în română, pe care, oricum, nu le poate domina. Nu-l va recunoaşte poate nici pe Joey de Alvarez, spaniolul care l-a adus sa cânte pentru România şi i-a organizat toate concertele din ţară, că acolo, în Spania, nimeni nu dă doi bani pe vocea sa. Ei au Carreras, Domingo, Bisbal...
Coletul, cupa şi mistria
Doream să-l întreb atâtea, pentru ploieştenii mei... Câte kile s-a îngrăşat de când nu mai e pe schele, de ce nu-şi duce fetele să înveţe în Spania, că tot afirmase el în primul interviu pe care mi l-a dat în peninsulă că e sătul de românii care l-au batjocorit. Când a ieşit din Torre del Babel, emisiunea televiziunii publice spaniole în cadrul căreia s-a lansat, Robert Turcescu a venit special la Madrid pentru a-l felicita si a realiza un „direct” pentru Realitatea TV. Cu acel prilej, a primit premii peste premii. O companie de zbor i-a asigurat bilete de călătorie Spania-România şi retur pentru o perioadă de un an de zile, lui şi familiei sale; o altă firmă, de această dată de coletărie, i-a asigurat expedierea oricărui colet pe care l-ar fi trimis etc. Eu, mai miştocar, i-am dat o cupă argintie plină cu căpşuni şi o mistrie pe care i-am gravat numele... ca sa nu uite de noi şi de unde a plecat.
Proşti şi stele jumări
I-am adus aminte de mistrie după concertul de la Casa Sindicatelor Ploieşti... Se prefăcea că a uitat. C-aşa-i românul, veţi spune!... Costel Busuioc sau - cum se traduce în spaniolă - Albahaca... nu mai este cine era. Şi poate nu va mai fi niciodată... E deja o stea jumulită, dar e o stea. O jumară de stea neaoşă, cu multă grăsime de uitare şi parfum ieftin. L-am întrebat dacă să-l sun de aici pe numărul din Spania. ”Nu, că şi aşa îl ţin închis, pentru că îmi ia 2 euro pentru fiecare chemare şi mă sună toţi proştii!”.
2 euro chemarea, 2 euro votarea sau unii sunt consideraţi mari pentru ca au fost măsuraţi împreună cu piedestalul
N-am mai apucat să-l întreb dacă vorbea de proştii ăia care-l înjurau să toarne mortarul în găleţi sau de proştii ceilalţi, tot români, care-l ajutau şi votau cu 2 euro fiecare, din puţinul pe care îl agonisiseră, cu speranţa că românul „lor” din concurs va lua cât mai multe televoturi şi va câştiga concursul. Dragi ploieşteni, nu vă pot scrie prea mult despre Costel, pentru că el deja este pe un piedestal artificial pe care l-am ridicat noi prin ignoranta noastră. Poate că el nu este cel ce ne merită pe noi.