Categorie: Știri internaționale

Astea sunt faptele, n-am ce sa fac. Femeia s-a aruncat, pur si simplu, pe geam. Încerc să economisesc spaţiu şi cuvinte făcând apel la memoria voastră cinematografică: poliţie, locul crimei înconjurat de o aproape nesfârşită bandă galbenă pe care scrie (bineînţeles, nu cu aceste cuvinte) că trebuie să te duci naibii acasă, că aici n-ai ce vedea...

Cele 500 de fire ale Adrianei Boancă

Can Mises, unul dintre cele mai importante spitale insulare, asemănător Intercontinentalului din Bucureşti (dar pe lat), hipertehnologizat, palmierizat şi luminos mă absoarbe indiferent în masa emoţiilor contradictorii ce populează holurile încântător mochetate şi delicat înspăimântătoare. Fac din nou apel la memoria voastră filmică: o pacientă cu faţa plină de sânge şi hematoame pe un pat cu rotile înconjurat de medici asistenţi şi transfuzoare. Patul si personalul medical se deplasează cu mare viteză în direcţia unei uşi deasupra căreia scrie "chirurgie". O zarvă imensă şi, nu ştiu de ce, dătătoare de speranţă. Şi în această nebunie, eu, neluată în seamă de nimeni doar pentru că par a fi din familie. Nimeni n-a avut timp să controleze.

În fine, poate că Dumnezeu, sau unul dintre reprezentanţii Lui legitimi, era pe acolo. Trei ore mai târziu continuam în Can Mises, de data asta într-o sală de aşteptare iritant de tăcută. Imaginea mea de familiar înăucit şi pierdut în cele mai negre gânduri spunea suficient ca sa fiu lăsată în pace. Alături, într-o rezervă individuală, zace Adriana Boancă, conectată la vreo cinci sute de fire. Oportunitatea de a mă strecura înăuntru mi s-a părut atât de stranie că, încă vreo câteva minute, n-am putut să mă mişc. Nimeni pe hol. Linişte. Şi eu acolo. O clipă m-a fulgerat ideea că, dintr-o dată, am devenit invizibilă...

Sorina privind pe geam în Spania

Avantajul cu marile instituţii este acela că, cu cât mai mare şi importantă pare sau este, cu atât mai uşor poţi pătrunde înăuntru (cine mai dă azi şpagă doar ca să-şi viziteze un bolnav drag, e un mare fraier...). Ce naiba!, mi-am zis... Acum, activaţi-vă din nou memoria de telecinematecă. Am intrat, am văzut şi am rămas. Îmi simţeam inima pe undeva în regiunea gâtului. (Încă nimeni pe hol). Cu paşi ezitanţi, furtivi m-am apropiat de patul pe care zăcea Adriana şi m-am aşezat pe o margine, cu acel vag înspăimântător sentiment că unul (sau toate deodată) dintre aparatele acelea sclipitoare o să înceapă să sune în acuzatoare şi asurzitoare bip-uri. Am privit capul bandajat al femeii din faţa mea şi apoi pe fereastră. În Spania merită să priveşti pe geam la orice oră, oriunde te-ai afla şi aproape în orice condiţii... Aşa că am rămas cu privirea pironită pe o fereastră dincolo de care desluşeam vag nişte dealuri întunecate asemănătoare cu cele, mult mai frumoase, care se înalţă în spatele casei din România în care trăieşte şi creşte frumos şi bine unul dintre copiii mei pentru care nu am fost in stare să fac mai nimic. Dintr-o dată, fereastra s-a redus doar la un ecran imens negru şi opac pentru că Adriana a întredeschis ochii, mi-a strâns foarte slab mâna şi mi-a spus:

Tot ceea ce pot dezvălui din această poveste sunt ultimele cuvinte pe care mi s-a părut că le disting înainte să fiu dată afară de sora şefă: "Mierda, estoy jodida!" (respectiv „rahat” sau, în general, „fir-ar să fie, m-am nenorocit”). Dată afară sub acest minunat cer înstelat deasupra noastră, m-am ciocnit cu un adolescent (17-18 ani) isteric dar pe deplin conştient de faptul că poate să facă (în sfârşit) o mare panaramă fără să-i tragă cineva una peste gură. Urla că vrea s-o vadă pe Adriana Boancă pentru că e (moartă sau vie) mama lui...

Pobre Chico revine

Am luat un taxi şi m-am dus acasă. Pornind de la istoria Adrianei aş putea să scriu un roman de succes, dar nu am talent. Aşa că o să arhivez datele în "cutia cu maimuţe" (cum frumos spunea prietena mea cea mai bună care s-a sinucis acum doi ani). Mă gândesc ce aş putea să fac în casa asta mare, frumoasă si goală pentru care plătesc o chirie înspăimântătoare şi decid că (nici) azi nu o să mă spăl. Copilul meu de 17-18-19 ani (nici nu mai ştiu) e pe undeva prin Ibiza, tentând experienţe mai puţin periculoase decât cele cu care mă giugiuleam eu acum douăzecişicinci de ani. Celălalt copil al meu, cel mai important pentru că e cel mai mic, doarme, slavă Domnului, fără coşmaruri, bine hrănit şi învelit de buna mea vecină care s-a întors acasă cu 35 euro mai fericită. Pobre Chico, o pacoste cu şnururi şi trese de general, mă sâcâie fără să ştie că e pe punctul de a rămâne în stradă. Doamne, urăsc pisica asta!

Mai multe motive pentru a dispărea

Povestea Adrianei mi-a amintit de cineva care ar fi trebuit (într-adevăr) să dispară mai demult. Şi dacă nu mai demult, cel puţin cu mai multe motive decât Ligia sau Nino Stratan.
Ştiind că niciodată nu vei putea dezvălui un secret pe care l-ai aflat întâmplător, este o încărcătură al naibii de apăsătoare. Pentru asta, cred, există acest foarte apreciat whisky scoţian. Adriana Boancă e încă vie şi, Dumnezeu să mă ierte, îmi pare rău pentru ea. 

Back To Top