Subliniem că politica şi religia coroborează prin ele însele domenii absolute ale confirmării practice. Pe de altă parte, acceptarea virtuţilor comunicării, ca împărtăşire, nu este efectul exclusiv al acţiunii practice rezultate dintr-un anumit contract social, de aceea legătura între cetăţi distincte, din punctul de vedere al formei de relevanţă a contractului social, nu conţine o comunicabilitate apriori; cel mult poate fi vorba de o determinare ontică, ea însăşi un posibil obiect vizat de agresivitate.
Eventualitatea unei astfel de comunicări prefigurată istoric, ca determinare ontică, impune a-plecarea asupra acestui legat ca fiind ceva mai mult decât o transmitere de informaţii, astfel încât să se poată întrevedea, odată cu această comunicare, posibilitatea împărtăşirii şi, în acelaşi timp, cei care comunică astfel să aibă parte de un interval (domeniu) de definiţie a motivului pentru care practică o formă esenţială de contract: comunicarea, ca preocupare a lor şi a acestei comunicări, în sine, faţă de cetate. Cu alte cuvinte, într-un limbaj religios ar fi vorba despre ecumenism, iar într-un limbaj politic despre pacifism.
Terorismul, prin voinţa lui de lipsire de viaţă, manifestat într-o cetate a agresiunii, susţine, raportat la agresiune, legătura, exclusiv, cu acţiunea agresivă. Se instituie astfel/atunci un comandament integrator al cetăţii, acela de a cuprinde, concret şi distinct, momentul în care este adeverită sacrificarea, ca mărturisire a comunicării de confirmare, fie a credinţei, fie a medierii de conflicte.
Terorismul este un fundamentalism religios şi politic, deoarece convingerea de sacrificiu conţine determinări religioase şi politice care, tocmai pentru a revendica în mod absolut integrarea atemporală a sacrificiului, descriu terorismul ca fiind un absolutism anihilator. Căci stă în puterea terorismului să se definească cu acribie prin ceea ce anihilează, ca urmare a unei acţiuni de descifrare a fundamentelor sacrificiului, descifrare ce îl investeşte pe cel care uzează de ea cu puterea de a reevalua contractul social.
Dacă terorismul poate adeveri ceva prin această potenţialitate de reevaluare, atunci putem fundamenta funcţia lui intuitivă. În acest caz, pentru că această adeverire impune un limbaj al sacrificiului, spontaneitatea conştiinţei asupra acestei adeveriri - al cărei limbaj al sacrificiului este ignorat sau pe cale de a cădea în uitare -, percepe imanenţa acelui nimic pe temeiul căruia „se naşte de ce - ul”. (Heidegger)