A scrie despre el e mai dificil decât a scrie despre o lansare de carte sau despre un spectacol (fie el excepţional)... A scrie despre el e un soi de intrare înăuntru, de lepădare de balastul banal, pentru ca privirea să fie limpede şi aţintită înspre simplitatea şi arderea care zace în fiinţa unui om cu vederea îndreptată spre Artă... A scrie despre el e, de altfel, un soi de conversaţie cu propria conştiinţă, o recenzie a propriei vieţi (asta pentru că totdeauna îmi spunea că sunt ca el, pentru că vorbeam "ca de la bărbat la bărbat”)... Motivaţia acestui scris?... E prea multă ardere lângă noi, prea multă viaţă de care nu ştim...încă...
Despre curajul de a-ţi recunoaşte contemporanii
Vorbeam unor cunoscuţi cu ceva vreme în urmă despre puterea de a-i recunoaşte pe cei de lângă noi - pe cei cunoscuţi şi, mai mult, pe cei neştiuţi. Asta echivalează cu un curaj (nebun chiar) de a porni în căutarea propriei vieţi şi cu refuzul de a primi existenţa ca pe un cumul de pseudo-răspunsuri date de cei ce se consideră "în drepturi” (scrie el, M.C. - căci toate rândurile de aici vorbesc despre el - într-un poem: "zei nenăscuţi, dar totuşi în drepturi”...). Recunoaşterea această îşi reclamă dreptul de a ne trezi pe noi înşine. Prinvindu-i numai chipul unui astfel de om (aşa cum este M.C.) se petrec tulburări neaşteptate, se deschid porţi nebănuite, revin sensuri pierdute... Ne revenim nouă!
Patima dinăuntru
Întâlnirea cu M.C., ca şi dialogurile ce au stârnit imboldul de a scrie aceste rânduri, a fost firească (şi, iată... nimic nu e întâmplător). Simplitatea care curge firesc din şi înspre noi e, de altfel, o valoare pe care el o declară. "Spune-mi despre tine”, l-am rugat... "Eu? Eu sunt patima din mine!...” Şi patima dinăuntrul lui am resimţit-o când povestea cu amăraciune despre ne-adevărul de care, vrând-nevrând, ne înconjurăm, când l-am văzut tăcut, ca o "deschidere care se închide” (vorba lui Noica) în atelierul lui, cu sfială şi siguranţă totuşi, când privea pierdut înspre livada vie, verde - prieten statornic.
Să auzi cum creşte firul de iarbă...
Cu patru ani în urmă a fugit din "puşcăria betoanelor” (a locuit o bună parte din viaţă în urbea Ploieştiului) în libertatea naturii. S-a retras pe un deal, în apropiere de Băicoi, unde, aşa cum mărturiseşte, "simţi cum se ridică firul de iarbă în linişte, cum creşte roşia în solarul de ‘colo, auzi scoarţa copacului cum vibrează”. În cadrul acesta se nasc, de sub daltă, pensulă, peniţă şi gând lucrările lui (o parte le puteţi vedea pe siteul www.manuro.go.ro) de sculptură, fotografie (vezi rubrica „Fotografie” - pagina 9) ori grafică, poezie, prea puţin cunoscute în comparaţie cu valoarea, dăruirea şi tumultul emoţiilor care se ascund în ele. Din marmura, lemnul, bucăţile de os sau metal pe care le lucrează ies, în vederea tuturor, forme deja existente, cum declara Michelangelo. Însuşi M.C. afirmă preexistenţa lucrării în blocul de piatră: „Eu doar dau surplusul la o parte. Spunea bine maestrul.”
Păcatul talantului îngropat
"De ce să fi fost aşa?”, l-am întrebat... Răspunsul lui Manuro (aşa cum îşi semnează lucrările) a urmat, cu pietatea unui ţăran din vremi trecute: „Aşa a fost să fie! Dumnezeu mi-a dat darul ăsta... Cum să îl mânii eu, deşi mă văd primul dintre păgâni, şi să uit de el, să nu îl folosesc?”. Vorbind de pilda talantului, îşi aduce aminte de darul primit de la un cunoscut: Biblia. M.C.: „Mi-a spus că e bine să o am în casă, dar e păcat să nu o citesc. Aşa e şi cu darul ăsta..”
Poruncile de căpătâi şi neliniştea realităţii
Mâhnit, îmi spune despre miile de legi date de om, după ce a considerat cele 10 porunci de pe tablele de piatră date lui Moise ca fiind insuficiente. Înţeleg că are dreptate - „animalul raţional” nu primeşte Adevărul tocmai pentru că e simplu, în opoziţie cu el, care e sau tinde să fie o complicată uzină mecanică, încurcată în propriile cabluri. „Vezi tu, liniştea asta de aici îţi intră în piele, în fiecare moleculă, apoi în suflet. O simţi! Dar când te vei întoarce în oraşul tău, la toate lucrurile pe care le ai de făcut (că aşa îţi impune societatea!), vei deveni neliniştit. Sunt oameni acolo care te vor ţine neliniştit.”
„Tatăl nostru...”... Amin
M.C.: „Eu nu ştiu decât «Tatăl nostru». Aşa mă rog...”. Abia când a spus rugăciunea, cu aceeaşi ardere de dinăuntru, am început să înţeleg şi să simt libertatea şi liniştea care-mi intrau în piele... Să rămâi credincios lui Dumnezeu şi credincios ţie însuţi (cum o îndemna Martin Heidegger pe Hannah Arendt într-una din primele scrisori). „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava...” Amin.
ARTA... a murit?
Pe vremea când lucra în presă, la un cotidian local, a scris un text intitulat „Arta a murit”. Îşi aminteşte că se aştepta pe-atunci la replici... însă nu i s-a arătat că a fost înţeles. Arta a murit pentru cei care ar fi trebuit să o primească. E un fapt cât se poate de practic, de palpabil... Cine mai cumpără artă? Zâmbind îmi spune că cineva l-a întrebat, văzându-i lucrările: „La ce văd eu că faci aici... eşti bogat, nu-i aşa?”... Dar nici pe departe nu-i aşa... artistul, ars de sufletul din el, trăieşte doar din ce creează... Cunoaşte prea bine greutatea tâmplelor când are în mâini o factură... „Aş fi fericit dacă n-ar exista contravaloarea fericirii. Aş arde ochiul dracului (banul). Pentru că da, am şi eu nevoie de bani, însă dacă îi pui într-o grămadă şi le dai foc, te eliberezi - viaţa ta e mult mai mult decât atât! ”
(Ne)cunoscutul M.C.
Pe cel despre care v-am vorbit poate nu-l cunoaşteţi. Probabil l-aţi văzut în vreun an la târgurile de mărţişoare ori a rămas un simplu trecător... Vă împărtăşesc toate astea pentru viul din el... el, M.C., cel care mi-a spus să nu iubesc un om, ci să iubesc OMUL, el, cel ars pe dinăuntru de patima lui... el, Marian Căpraru...
Clip
Tarabele lumii se-mprăştie oarbe...
plouă-ntre oameni pucioasă amară
şi stânci dărâmate sunt ziduri de-aseară
Manole e mort şi din moarte ne soarbe.
E-nvelită prostia cu aur din fire
cu ochii închişi şi bărbile-n piepturi;
zei nenăscuţi, dar totuşi în drepturi,
că suntem pieriţi, ne aruncă de ştire.
Prin scorburi mai zace vreun trib
odată puternic... cuvintele-s multe...
şi din cărţi părăsite-n cenaclurile culte
mi se spune că lumea-i pierdută în lume...
A fost şi a trecut, a fost şi atât,
milenii se urcă-napoi în istorie,
dintre zece porunci, una a vrut glorie
şi-n final, i-a rămas progresul în gât.
Să nu furi, să nu iei, nu ucide, iubeşte
au fost şi-au rămas puţine, dar bune,
acum este ceaţă şi cenuşă în lume
şi-un sfârşit infinit şi real ne pândeşte.
Existenţial
Astăzi, n-ar fi trebuit să exist,
Am sufletul dus la un vechi coafor,
Sunt o stradă mai strâmbă ca un mers de artist,
Iar adânc între gânduri n-am nici un decor.
Astăzi, n-ar fi trebuit să exist,
Mâna se usucă încet în mişcare,
Planez între secole fără culoare,
Şi nu e sfinţenie şi nu-i nici un Crist.
Busola se-nvârte haotic în mine,
Sângele curge încet ca un dric,
Am ochii de gumă, pleoapele line,
Iar haru-mi stă ghem în sânul calic.
Azi sunt inert ca un plumb retopit,
Azi sunt amorf, azi nu am voinţă,
Azi nu sunt demn să fiu amintit,
Azi nu sunt demn să fiu o fiinţă.
Azi mă fumez ca ţigara din foi,
Încet, ordonat, clipă cu clipă,
Sunt un preş de la uşă, plin de noroi,
Pe care se şterge în fugă o tipă.
Azi n-am menire, mă simt ca un fum,
Azi sunt mai rece decât polul opus,
Risipit iluzoriu ca un praf de pe drum,
Mă calcă secunda picată de sus.
Trosnesc şi pleznesc flăcări de iad,
Scântei hoinăresc în muzici nebune,
Crini şi petunii sclipind ca un jad,
Se ţes printre gânduri voind să m-adune.
Liniştit, peste mine un timp pelerin,
Ca un rege din mit, păşeşte 'nainte,
Mă simt ca un sânge 'ntr-o cupă de vin,
Gustat creativ de mii de cuvinte.
Aş aduce ofrande lui Dumnezeu,
Pentru viaţa sucită-n talent şi mişcare,
Dar smerit mă întreb: Cine sunt eu?
Şi răspunsul mi-ajunge: Cine vrei oare?