Harta oricărui oraş din Ibiza arată ca o cămaşă în carouri. Nu te poţi rătăci. Străzile sunt lanţuri nesfârţite de buticuri, librării, baruri şi restaurante cu terase lăbărţate până la buza trotuarului. Freneticii turişti ai verii s-au întors pe la casele lor, iar rezidenţii permanenţi fac - scandalizaţi - cozi la Compania de Electricitate sau - deznădăjduiţi - la birourile de şomaj şi orientare laborală. Visători, blazaţi sau pur şi simplu absenţi, pensionarii îşi plimbă câinii, iar Cetatea îndrăzneşte, încă neîncrezătoare că s-a terminat odată cu schelele şi zidarii, să-şi arate chipul şi să respire.
Augustina în faţa unor noi opţiuni
A trecut ceva timp de când Augustina, cu steagul speranţei fluturând sprinţar, a răspândit prin oraş cam o tonă de C.V.-uri. A răspuns unei oferte de serviciu convinsă fiind că a fi cameristă într-un mic motel nu poate fi ceva din cale afară de greu. A rezistat zece zile, perioadă în care a slăbit trei kilograme, şi-a distrus unghiile şi a aflat că există vreo zece feluri de a împături prosoape şi cearşafuri. A câştigat 500 de euro, pe care i-a făcut praf într-o săptămână. Lefteră şi confruntată cu refuzul iritant al mamei sale de a o alimenta financiar, a acceptat o altă slujbă ce părea floare la ureche: ajutor la bucătăria unui mare restaurant, un timid şi sceptic ajutor din partea mamei.
În prima zi, mă rog, în cele patru ore de program, a spălat cam două sute de farfurii, vreo treizeci de oale şi tigăi foarte mari şi alte câteva sute de tacâmuri. Odată aşezate, pe categorii, în rafturile corespunzătoare, a venit rândul bucătăriei în sine, o încăpere de dimensiuni aproape industriale. Toate suprafeţele de metal inoxidabil, faianţa de un alb maliţios şi solul de un bej de-a dreptul meschin trebuiau să strălucească. Bucătăreasa şefă îşi exercita controlul de calitate al curăţeniei cu simpla pretenţie de a-şi putea reflecta imaginea în toate. "Asta nu e de mine", şi-a spus la sfârşitul programului, însă, cum salariul era o mizerie, a hotărât să rămână doar atât cât să mai adune ceva bani de buzunar. O a treia lună fără menstruaţie i-a rearanjat automat atât opţiunile, cât şi priorităţile.
"Ups! Avem un penis intre noi!..."
O jumătate de oră în autobuzul spre casă este un timp la fel de bun ca oricare altul ca să te gândeşti la consecinţele unei sarcini nedorite şi la circumsatanţele care au dus la această situaţie. Era drogată şi pe jumătate beată în seara petrecerii ăleia de rahat. Răul, un fost amor, o tot înghesuia pipăind-o, justificat de amintirea picanteriilor relaţiei lor apuse. "Ups! Avem un penis intre noi!...", i-a soptit lui Raul, muşcându-i provocator lobul uneia dintre urechile sale ca un ghioc ciocolatiu şi catifelat. A făcut pe interesanta şi nu mai ştie cum a ajuns de pe sofaua din salon într-unul din dormitoarele de la etaj.
Enervant în toată povestea asta e că maică-sa o să înceapă iar cu "ţi-am-spus-eul" ei de toate crizele. Acum va trebui să spele mii de vase timp de câteva luni, ca să poată să-şi plăteasca un avort secret, pentru că mama ei - o bigotă depresivă care munceşte ca o maşină - va face mare tam-tam pe tama soartei copilului.
Se simţea urâtă, obosită şi bolnavă. Dacă mama ei ar reuşi să se impună, peste şase luni ar putea naşte. Ceea ce fusese la început o singură celulă, apoi un ciorchine de celule, un săculeţ de ţesuturi, un fel de viermişor, un viitor peştisor cu bronhii, se agită acum în ea şi ar putea deveni într-o bună zi un om cu gândurile, amintirile şi fanteziile lui. Iar ceea ce a început ca o picătură gelatinoasă va privi la stele, va asculta muzică şi-şi va inventa un Dumnezeu pe care să-l adore. În trupul ei se desfăşura uluitorul proces al creaţiei; Augustina nu era conştientă decât de extenuarea ei; misterul creaţiei reprezenta doar oboseală şi o nelinişte în privinţa viitorului şi groaza la gândul durerilor şi neplăcerilor inevitabile.
Peştisori şi măsuţe vintage
Autobuzul e plin de sudamericane îndesate, negricioase şi sporovăitoare care, tot drumul, îşi povestesc una alteia secretele, intimităţile şi bizareriile familiilor bogate pentru care lucrează ca menajere. Toate cară sacose burduşite cu îmbrăcămintea generos expulzată din imensele dulapuri ale stăpânelor. Una dintre aceste deprimante fiinţe are pe scaunul de alături o insolentă măsuţă vintage pe care-şi odihneşte o mână distrusă de detergenţi, iar expresia ei facială emană o posesivitate avidă, probabil pe deplin satisfacută în ziua aceea. Dintr-o dată i se face un dor imens de şcoală. De stat într-o bancă, ascultând un profesor şi stenografiind notiţe, de răsfoit cărţi, de studiat hărţi, tabele şi grafice; de bibliotecă şi muncă de documentare pentru vreun proiect interesant şi facultativ, menit să ridice nota. Îi e dor de clasicul miniconflict, deliciul colegilor (ce apreciau la scenă deschisă calitatea ironiilor şi a impertinenţelor ei), cu una sau alta dintre tinerele (şi aproape fără excepţie inexperte) suplinitoare de engleză, întotdeauna intimidate de aspectul şi manierele ei de gotic conştiincios.
Dincoace de barieră
Augustina vrea la şcoală, însă acum, cu peştisorul acela oribil plutind somnolent înăuntrul ei, lucrul acesta a devenit imposibil.
La prima staţie ar trebui să coboare. Autobuzul s-a oprit în faţa barierei de la trecerea la nivel care, în opinia Augustinei, coboara mereu cu prea mult timp inainte să apară vreun tren. Nimic n-o enervează mai tare ca aşteptarea într-un autobuz staţionat şi, cu atât mai puţin, când staţia se află la doar zece metri după barieră. "Que barbaridad!...", îşi spune irtată că a nimerit pe tura şoferului care nu deschide uşile decât în staţii.
O sută de sarutări adâncime
Când l-a sunat pe Raul ca să-l informeze despre consecinţa capriciosului lor puseu de pasiune, acesta i-a răspuns din campamentul Şcolii Navale din Alicante unde cursează cu entuziasm primul an (cursuri pentru viitorii căpitani de vas), pleznind de fericire că a fost admis şi la cursul de scafandri. Augustina nu ştie cum să dea o veste atât de proastă cuiva care tocmai i-a mărturisit (poetic) că resimte distanţa dintre ei ca fiind "a thousend kisses deep"; Leonard Cohen (albumul „Dear Heather”, din 2004), bineînţeles, singura concesie posibilă a lui Raul făcuta muzicii de bun gust... Când Raul a înteles motivul nesperatului ei apel, cele o sută de sărutări adâncime s-au înecat în Groapa Marianelor şi comunicarea telefonică s-a întrerupt brusc, lăsând-o pe Augustina să se preocupe singură de adâncimile sale. "Trebuie să vorbesc cu mama", gândeşte, neputând ignora un nod în gât.
Autobuzul s-a pus greoi în mişcare cu toate manevrele de rigoare, apropiindu-se de capătul unei călătorii printr-un oraş ca o cămaşă-n carouri, în care este imposibil ca cineva să se piardă... (sfârşit)