Se împlinesc 4 ani de la moartea poetului nostru prahovean Ion Stratan. În memoria personalităţii şi a creaţiei, redăm, astăzi, un interviu realizat cu mulţi ani în urmă, în 1996. Despre poezie, expresivitate şi literatură.
Arthur Teodorescu: Să începem, dacă vreţi, cu începuturile dumneavoastră literare.
Ion Stratan: Propensiunea mea pentru poezie a fost fertilizată din vremea studenţiei de prezenţa unor prieteni care erau şi poeţi, precum Florin laru, Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu, Ion Mureşean de la Cluj, Lucian Vasiliu de la Iaşi, Gabriel Chifu de la Craiova şi, fireşte, de a mentorului Cenaclului de Luni, domnul profesor Nicolae Manolescu. „Istoria critică ă literaturii române'' a domniei sale este, de altfel, după cea călinesciană, unul dintre monumentele acestei literaturi.
La Cenaclul de Luni noi nu am fost elitişti, am vrut însă să facem o poezie care să fie numai a noastră şi credem că am reuşit, dar iată că acum, după 15 ani, avem surpriza să ne întâlnim cu spirite înrudite, cu poeţi importanţi precum Marian Drăghici, format în afara cenaclului nostru, sau cu teorii textuale în care „sufletul romantic şi visul", cum ar spune Albert Beguin, îşi găsesc misterioase puncte de legătură, pornind de la o metaforă, o revelaţie, un sens. Intrarea mea în poezie, ca spirit care poate să şi scrie, este legată de întâlnirea cu poetul George Bacovia. Pe la 10 ani, l-am descoperit pe ,Bacovia cel Mare", cum îi spu¬nea Nichita Stănescu, poet în care spiritul european al literaturii române îşi găseşte relevanţa. Bacovia nu este un exponent al ,,micii" poezii de tip Rollinat, Moreas, Tradem, ci îşi are originea în Baudelaire şi în traducerile acestuia din Poe, fiind astfel fecundat de marele spirit al poeziei metafizice de expresie engleză.
Asta pentru a face o separaţie oarecum laterală între tipul de ritm al poeziei latine, pe care noi îl avem dedus din franceză şi tipul de conceptualitate germano-englez care face ca mari creatori cum ar fi Holderlin, Rilke şi Trakl la Paul Celan să aibă o specificitate de etanş pe care poezia în general fluentă şi lirică, în sensul de „poezie a menestrelilor contemporani" (Ion Barbu), nu o atinge. Ideea nu este de a obţine un cristal perfect. Ideea este de a găsi acea cale de comunicare prin care diapazonul cititorului să
poată vibra la unison cu orizontul său de aşteptare în funcţie de calitatea sa afectivă,pregătirea sa fiziologică, în funcţie deci de premisele judecăţii de valoare.
A.T.: După cercul literar de la Sibiu, deci de la mijlo¬cul anilor 40, aţi fost prima generaţie care a debutat cu un program estetic manifest conturat, spre deosebire de cele anterioare. Aţi intrat în peisajul literaturii în „desant", pentru a relua un termen vehiculat în epocă.
I.S.: In ce ne priveşte, ca poeţi (Cenaclul de Luni a fost, în special, unul de poezie), am încercat să ne lămurim propria privelişte interioară, „priveliştile şi restriştile", cum ar spune Fundoianu. Nu a fost ceva de natură concurenţială. „Desantul" domnului Crohmălniceanu s-a vrut însă concurenţial cu proza anterioară. Colegii noştri prozatori s-au simţit datori să „termine" cu romanul realist (socialist sau nu), socializant, chiar dacă el putea fi revendicat de la un Ivasiuc, de pildă. Ei au vrut să arate că există, că e valabil un aşa-zis „mic" realism, că proza scurtă poate fi la fel de relevantă literar ca şi o trilogie de mari dimensiuni.
Aş observa că noi am pendulat, dacă vreţi, între un demers de tip William Carlos Williams („not ideas but tbings") şi unul de tip Wallace Stevens („world as meditation"). Unii s-au îndreptat spre acest gen de poezie obiectuală, care îşi are virtuţile sale. Personal, nu sunt un scriitor „realist". Accentul meu nu cade pe „things”, ci pe „ideas". Am pornit, aşa-zicând, presocratic, cu tematica apei. Aşa se numeşte primul meu volum, „Ie¬şirea din apă", şi această tematică este apoi dezvoltată în „Spălarea apei", volum pe care poate îl vom vedea la Târgul bucureştean de carte din 11-13 iunie (1996 nn.) şi care este dedicat regretatului poet Dan David. Există în poezia mea şi o tematică a luminii, dezvoltată în „Lumină de la foc", „Lux" şi în Altă lumină", vo¬lum ce urmează să apară. Intre acestea se intercalează o tematică a gândirii fiinţei, cum ar spune Heidegger. „Filosoful gândeşte fiinţa, poetul cheamă sacrul". În „O zi din viaţa lui Isus” şi în „Desfacerea", propensiunea mea către sacru este aproape o reverenţă către Vasile Voiculescu. Eu vreau să mă consider un poet religios. Cum smerenia este o calitate a poeziei religioase, noi nu putem să ne batem cu pumnul în piept că suntem poeţi religioşi.
A.T.: în vreme ce nu puteaţi publica p după in¬terzicerea cenaclului de luni, mă refer la perioada 1983-J 989, aveaţi o prezenţă foarte activă in cadrul cenaclului „l. L. Caragiale " al Palatului Cultura din Ploieşti.
I.S.: La Cenaclul de la Palatul Culturii, condus de distinsul profesor Florin Dochia, veneau în acea vreme in¬telectuali de marcă precum poetul şi profesorul Nicolae Stanciu, regretatul prozator Anton Tănăsescu, poeţii Romea Cantemir, Costin Lupu. Martin Culcea, Ion Vîntilă Fintiş, Vladimir Deteşanu, Mariana Criş, Sorin Vânătoru, M. I. Constantinescu şi alţii. 0 fertilă prietenie m-a legat de poetul Călin Angelescu, astăzi stabilit Ia Amsterdam, care ne-a vizitat cu prilejul lansării recentu¬lui său volum „Vârsta politică".
Aş vrea să amintesc aici serile foarte interesante pe care le-a promovat cenaclul nostru în vremea în care director al Palatului Culturii era domnul Florin Dochia — au fost şi oameni care în epocă îşi riscau situaţia pentru ca astfel de seri să fie posibile - şi la care au participat, cu prilejul medalioanelor „Virgil Mazilescu" sau „Daniel Turcea", oameni de cultură ca Andrei Pleşu, Victor Rebengiuc, Sorin Dumitrescu, Coriolan Babeţi sau Minai Sora.
A.T.: Către sfârşitul „epocii de aur" aţi fost invitat trei ani la rând la un important colocviu de poezie la Liege. Atunci problema era „viza de ieşire" din ţară, care v-a fost refuzată de fiecare dată. După 1990, aţi putut participa la viaţa culturală internaţională, aţi tradus şi aţi fost tradus...
LS.: Am fost de trei ori în Franţa. Prima oară am scris „Les jeux des societes" pe care l-am dedicat unei distinse muze de prin partea locului, Beatrice Foret. Apoi am participat la colocviile de traducere colectivă de la Royaumont împreună cu profesorul Sorin Alexandrescu şi scriitorul Dumitru Ţepeneag cu care am tradus „Cimitirul de maşini", un ciclu la care ţin foarte mult şi pe care l-am lansat cu prilejul celei de-a treia vizite la Centrul Pompidou-Beaubourg.
La Editions Creaphis îmi va apare în traducere franceză volumul „La roulette russe". Colaborarea de doi ani cu domnul Adam J. Sorkin a făcut să pot publica 12 poeme din ciclul „Cimitirul de maşini" într-o revistă de prestigiu care este „Literature & Poetry" din New Jersey.
A.T.: Pe la sfârşitul lui 1993, se mai puteau găsi în Ploieşti exemplare din „Contrapunct". Ce se întâm¬plă cu această revistă care s-a impus atât de ofensiv de la apariţia sa în 1990 şi care are un tiraj atât de confidenţial?
I.S.: Atât de confidenţial, încât nici eu nu-1 cunosc. Acum, că s-a adoptat legea secretului de stat, eu nu pot să divulg ce tiraj are „Contrapunct", ar fi o scurgere de informaţii. Important e că apărem. ,Adevărul" a afirmat recent că cea mai bună revistă literară a momentului este „Contrapunct", ceea ce ne-a onorat, este bine primită, se găseşte la librăria, „Humanitas", la Muzeul Literaturii, la librăria „Cartea Românească". Am fost siliţi să renunţăm la acest sistem de distribuţie al cărui nume îl trecem sub tăcere, dar care ne aduce aminte de juna Rodică trecând voioasă pe lângă junii semănători.
A.T.: Pentru că suntem în Ploieşti, referinţa la Nichita e inevitabilă. De altfel critica v-a plasat nu o dată într-o dublă descendenţă barbiană şi nichitiană.
I.S.: Noi lucrăm la sinea noastră, nu numai la sinele nostru, cum zicea Noica. In sensul acesta sinea lui Nichita apare cristalizată în cele 15 volume ale sale. Pledez pentru Nichita în special ca poet erotic. Am lucrat la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga" şi m-am ocupat în special cu bibliografie prahoveană: Iorga, Bogza, Jebeleanu, Nichita. Am făcut prima bibliografie cu toate volumele traduse ale poetului de la cel de la Yowa, „The still unbom about the dead", până la „Numai viaţa mea", apărut la Belgrad. În Nichita sunt mai mulţi poeţi.
Îl privesc acum pe Nichita mai ales ca un poet al dragostei şi aşa am ales să-1 prezint şi în lucrarea pe care am susţinut-o la examenul de admitere la doctorat.
Barbu este un poet muntean foarte curat, un mare poet metafizic în sensul în care Eliot folosea termenul pentru John Donne, de pildă. El se mişcă în spaţiul a două circulare viziuni asupra spiritului grec, între elanul care traversează extatic un cer platonician în perioada lui dionisiacă şi ermetismul din „Ritmuri pentru nunţile necesare". Legat de aceste două tipuri de viziune, eu am avut o etapă în care scriam de pildă „numele tău rima cu numele cerului", deci am avut această viziune extatică, barbiană; am avut, în al doilea rând, în „Cimitirul de maşini", ceea ce Barbu numea „zborul timid în jurul unor perfecţiuni poliedrale". „Cimitirul de maşini" nu a pornit numai de la „întrebarea asupra tehnicii" speci¬fică secolului nostru. Şi Erninescu spunea „O societate civilizată foloseşte maşini" şi era acelaşi care a scris „Şi cum vin cu drum de fier / Toate cântecele pier".
Tehnica a făcut totuşi ca nouă să ni se şteargă sentimentul expresiei. Poezia nu este numai expresia sentimentului. Ea este în primul rând sentiment al expresiei. Deci nu scriem cu gândul să ne exprimăm neapărat sentimen¬tele, ci la cum va fi întâmpinată expresia noastră, căci poezia — cum spune Montale — e formă nu conţinut. Nu putem să spunem că ştim ce este poezia, nu putem deci să facem o definire, pentru că ea este infinită. Nu putem să o limităm. Eu cred odată cu Brâncuşi că „arta este expresia supremei echităţi". Ea porneşte din dreptate şi este îndreptată spre dreptate. Există acest mister care este nedreptatea. Nichita a vorbit odată despre nedreptate „ca formă de contemplare a naturii". Există o „nefastă dreptate" (Emil Botta), după cum există victorii care lasă un gust amar.
Cuvântul românesc poate căpăta o îndreptăţire prin poezie. Sunt persoane care au şi persoane care nu au rezerve faţă de poezie. Ca şi creator mi-am făcut modesta datorie de „funcţionar în suburbiile disperă¬rii", de a transcrie pe curat ce e curat. Şi, din ceea ce este curat, cred că poezia este capabilă să dea un sens
moral realului. Înţeleg moralitatea în sensul kantian de „principiu de cunoaştere", ca şi în sensul normalităţii faptului de creaţie. Noi trebuie să ne ocupăm cu ceva, nu? Şi atunci faptul de creaţie este o ocupaţie, în sens heideggerian, este una dintre atestările lui „der Arbeiter” (muncitorul, n.n.). În sensul acesta se vorbeşte despre muncă şi îndreptăţirea muncii. Ca „Arbeiter” cred că forţa cuvântului românesc de a da un sens moral realului
îndreptăţeşte munca noastră.
A consemnat
Arthur TEODORESCU
(luni, 27 mai 1996)