Categorie: APH Cultural

Despre legea creştină a iubirii (I) Legea este sacrul. Sacrul determină orice staruinţă omenească. Stăruinţa care abia astfel determinată face ca o lege să fie. Legea determină dimensiunea unei stăruinţe. Legea unei credinţe este începutul, originea sacrului. A vorbi despre legea creştină a iubirii înseamnă a vorbi despre ivirea sacrului în iubire. Credinciosul creştin şi credinţa creştinîă stăruiesc prin iubire. Faptul acesta implică următoarea afirmaţie. Prin stăruimţa credincioasă a creştinului iubirea este ea însăşi o stăruinţă, adică are determinările unei legi. Poate fi determinată această lege?


În genere iubirea este privită mai cu seamă sub aspectul ei fizic ignorand ceea ce este viu. Această percepţie ignoră în primul rând pe cei care clamează iubirea cea vie arătând cu degetul spre originea acestui atribut, în persoana divină şi umană a lui Hristos. Pe de altă parte, dacă iubirea fizică ar fi totul, ea însăşi, fireşte, are nevoie de oameni vii pentru a se împlini. Sau poate există, în sine, o iubire de dimensiune exclusiv fizică. Sau pentru că iubirea este o lege a creştinilor avem credinţă şi credincioşi şi iubire doar in absolut.


Este din ce in ce mai clar că legea creştină a iubirii este abordabilă din perspectiva sacruilui (sacralităţii) iubirii ca persistenţă şi nu ca problemă fizică sau sufletească.


Totuşi, oricât de mult am ridica ân slăvi iubirea fizică, ea nu poate cuprinde prin definiţie nuanţele imortale ale iubirii. Astfel problema care ni se impune rămâne iubirea, şi am văzut că sacrul este singura dimensiune care poate mărturisi despre iubire ca un tot, fără diferenţieri caduce de ordinul determinărilor fizice sau ale gândurilor trecătoare.


Căci unde în altă parte decât acolo unde vitalitatea şi viaţa se regăsesc în plenitudinea lor putem regăsi sacrul şi iubirea. Credinţa creştină care invocă iubirea legitimându-se în acest mod este, fireşte, locul cel mai potrivit de desfăşurare a nedumeriririlor şi încercărilor noastre întru determinarea legii creştine a iubirii. Iubirea, aşadar, apare cel mai bine dimensionată în credinţa creştină, unde sunt supuse tuturor încercărilor toate dimensiunile omeneşti. Cum arată iubirea ce apare cu acea putere care se poate mărturisi pentru orice fel de raportare la omenesc...


Credinţa creştină rămâne fermă: iubirea aici, în creştinătate, îşi are definiţia şi determinările. Pe de altă parte, credinţa creştină însăşi se revendică de la iubirea cea sacră.
Întrebarea noastră este: prin ce este credinţa creştină o altfel de credinţă, câtă vreme îşi revendică temeiul în iubire?
Oricum am încercat să precizăm sau să definim legea creştină a iubirii, este clar că nu putem sub nici un chip să evităm intrebarea cea mai grea şi poate cea mai nepotrivită pentru înţelegere: ce este iubirea?


Legea creştină a iubirii presupune întrebarea despre iubire. A avea pretenţia că putem răspunde clar şi răspicat acestei întrebări ne poate situa fie în prăpastia ignoranţei, fie într-un joc labirintic al conceptelor. Trebuie, aşadar, să avem în vedere, deocamdată, cel mult întrebarea despre iubire ca act omenesc aşa încât cu ajutorul acestei interogaţii să avem cel puţin siguranţa permanentei aflări a acestui sentiment al fiinţei ca subiect viu şi abordabil, chiar printr-o simplă întrebare. Iubirea stăruie totuşi în chiar credintţ însăşi. Ce este aşadar credinţa în iubire sau, altfel spus, credinţa creştină?


Considerăm din capul locului că unica posibilitate de a descrie iubirea este să pornim din locul acesteia, adică de la credinţa creştină. Credinţa creştină la rândul ei invocă nedezminţit iubirea. Avem aici o mostră a esenţei începutului ca începere pe care ca şi descriere a iubirii tot numai creştinismul o invocă. Vedem astfel că iubirea ca şi credinţă îşi are inceputul propriilor definiri în tautologii succesive pe care creştinătatea pare să le cultive cu sârg prin afirmaţii de tipul credinţa este iubire,,iubirea este credinţă, adică, într-un cuvânt, până la urmă, ceva este ceea ce este, atunci când vorbim despre cerdinţă, iubire şi credinţă creştină, adica despre iubire creştină.


De aceea, in general, răspunsul la întreberea despre iubire ocoleşte conceptualismul şi are forma exemplului şi a exemplificărilor de tot felul. Astăzi şi dintotdeauna, iubirea este subiectul care salvează sau nu orice intreprindere/acţiune omenească; oamenii descriu lumea în cele din urmă ca pe o stufoasă şi incertă relaţie de iubire între supravieţuitorii acestei lumi. Astfel acţiunile omeneşti se reduc, în majoritatea lor covârşitoare, la ceea ce cu toţii suntem de acord că ne confruntă, respectiv iubirea.


Atunci însă când intrebam ce este iubirea, fireşte că orice exemplu apare ca o definiţie incontestabilă. Însă de cele mai multe ori definiţiilor exemplare despre iubire le scapă din vedere tocmai sacralitatea acesteia. Căci a avea în vedere sacralitatea ar însemna nici mai mult, nici mai puţin decât bulversarea sistemului de exemple care deservesc întrebarea despre iubire. Putem oare evita sacralitatea iubirii atunci când definim iubirea prin exemple sau putem oare, în general, evita să ne raportăm la sacralitatea iubirii? Tot astfel după cum a evita pe Hristos în definiţia credinţei nu face imposibilă existenţa definiţiei credinţei în general.


Căci după cum iubirea trece dincolo de orice exemplu, în măsura în care poate aparţine orucărui exemplu real sau închipuit, tot astfel, în aceeaşi măsura iubirea şi credinţa nu le putem defini decât dacă originea acestei definiţii este ceva viu.


A nu te intreba asupra sacralităţii iubirii înseamnă a cinsuma la nesfârşit exemple, a răâne în continua stare de experiment şi infantilism. A considera, de asemenea, iubirea ca pe o relaţie intre oameni înseamnă a ignora prezenţa şi sacrificiul Dumnezeului celui viu, prin Fiul, în Duhul Sfânt.


După cum se ştie, niciun fel de început nu poate aparţine omului, căci oricât ar dori de mult apoi să definească începutul, mai mult decât o tautologie nimeni nu poate pricepe.


De aceea iubirea şi credinţa devin tautologice în încercarea de a le defini fără a se anula una pe cealaltă, ci, mai mult, ele se înviorează şpi se definesc prin ceea ce sunt, în aşa fel încât existenţa fiecăreia devine valabilă în sine şi sprijin întru definirea celeilalte. Această fiinţă care face din tautologie ceva viu se datorează numai putinţei şi puterii de a începe, de a da impuls, putere care pentru noi oamenii este vizibilă doar ca ceea ce este. De aceea început sau începere se cheamă nu numai definirea credinţei întru iubire, ci şi a iubirii într-o credinţă. ( va urma )

 

 

 

Back To Top